You are here

Istoric al emisiei de televiziune in inalta si ultra inalta frecventa

Randurile ce urmeaza incearca sa faca cunoscut ceva din fata nevazuta a televiziunii: emisia de inalta si ultrainalta frecventa, respectiv transmisia in eter pe unde purtatoare a informatiilor video si audio. Pe cat de necunoscuta este aceasta fata a celui mai popular mijloc de informare, pe atat de nebanuite sunt (au fost) dificultatile si piedicile intampinate pentru realizarea si exploatrea sa.

Nini: Povestiti-mi va rog despre inceputurile televiziunii de la noi din tara.

D-na Bucurescu: O sa incep cu “Statia experimentala”.

Intamplarea face, mai bine zis, a facut, ca prima mea legatura cu “productia” sa fie legata de emisia de televiziune. Primul emitator de TV a fost un hobby – cuvant destul de impropriu pentru vremea aceea – al unui mic grup de ingineri din “Laboratorul de cercetari in telecomunicatii” (LCT).

Nini: Ce sursa de informatii au avut?

D-na Bucurescu: Citind revista sovietica “Massovaia tehnica”, adusa de ing. Raducanu (care studiase in URSS), in care era prezentat un emitator TV facut de niste radioamatori, tentatia de a creea o asemenea jucarie a incoltit in mintea catorva. Astfel, oarecum clandestin, pentru ca orele de serviciu erau alocate unor  lucrari planificate, temerarii pionieri ai ceea ce urma sa devina emisia de TV indigena s-au aruncat intr-un necunoscut aproape absolut, dat fiind ca accesul la informatii (inclusiv tehnice) era foarte limitat. Singura sursa o constituiau, practic, cateva publicatii sovietice. Si acelea putine si rare.

Nini: In ce an s-a intamplat asta?

D-na Bucurescu: Era anul 1955. Practica mea de productie pentru anul IV s-a desfasurat chiar in toiul lucrarilor la acest proiect temerar, privit cu interes, invidie, scepticism, suspiciune si in cel mai bun caz indiferenta de cei neimplicati.  Asa am aflat ceea ce va voi povesti; pentru ca e chiar o poveste (adevarata) despre niste adevarati aventurieri, intr-un domeniu greu accesibil, fara baza materiala, fara prea mare nadejde de intelegere si sustinere. Cu ajutorul prof. Al. Spataru, director pe atunci al laboratorului (spre norocul lor), au primit cadou de la rusi (ca urmare a unei scrisori intre cercetatori) un iconoscop pentru o camera de telecinema si tuburi electronice de putere pentru emitatori. Inarmati cu aceste adevarate comori tehnice, un proiector cinematografic, materiale si piese radio ce mai “picau” sau “se economiseau” de la lucrarile oficiale, au purces la treaba.

Nini: Cine facea parte din aceasta echipa?

D-na Bucurescu: Tinerii si talentatii ingineri: N. Luncescu, Gr. Antonescu, Adrian Gheron, Gh. Raducanu, Ion Ponner (regret si-mi cer scuze pentru cei pe care nu mi-i amintesc), cu exceptionalii tehnicieni: Simion Grigorescu, Traian Anghel, Stefan Stanev, au incropit o instalatie de telecinema si un mic lant de emisie de  imagine, respectiv sunet. Inginerul Octav Gheorghiu a facut antena. Puterea de emisie a emitatorului de imagine era de ordinul a 300-400 W, iar sunetul era emis de o purtatoare MF cu cca. jumatate din puterea emitatorului de imagine. Primele rezultate obtinute l-au incurajat pe profesorul Spataru sa-l invite pe ministrul telecomunicatiilor la o demonstratie, in intentia de a-l sensibiliza pentru obtinerea de materiale si rezolvarea pecuniara a problemelor tehnice care ar fi permis continuarea si definitivarea procesului. Ministrul de atunci era un fost muncitor CFR semianalfabet, cunoscut pentru incultura sa si gafele pe care le facea in diferite imprejurari.

Nini: Ministrul a fost incantat de ceea ce a vazut?

D-na Bucurescu: Demonstratia tehnica facuta ministrului a avut succes.  Specialistii au primit materiale si dreptul sa lucreze oficial la aceasta proiect.

Nini: Cand s-au putut documenta pe viu bucurestenii despre ceea ce insemna televiziune?

D-na Bucurescu: Pe 23 august 1955 s-a facut prima emisie oficiala de televiziune cu un emitator de imagine de ordinul a cateva sute de watti si unul de sunet cu o putere pe jumatate. In zece vitrine din Bucuresti, unde au fost instalate televizoare marca “Leningrad” (cumparate din URSS in acest scop), trecatorii au putut-o urmari pe prezentatoarea Cleo Stieber, crainica de la radio, inregistrata  pe pelicula de film, precum si un film artistic. Marile cotidiene precum Scanteia si Romania Libera, reviste de larg interes ca Flacara, etc., consemneaza evenimentul. Profesorul Alexandru Spataru e decorat cu Ordinul Muncii cl. a II-a si cativa dintre cei ce au facut statia primesc Ordinul Muncii cl. a III-a. Nu toti, pentru ca nu toti au dosar corespunzator. De atunci, statia experimentala de TV intra intr-un program oficial, ruland pe rand cele cateva filme care erau la dispozitie sau transmitand pur si simplu “mira si muzica”! Trebuie sa stiti ca mira (semnalul de control) era desenata pe un carton si redata de mica instalatie de telecinema.

Nini: Demonstratia a prins la marele public?

D-na Bucurescu: Interesul pentru televiziune fusese starnit. Nevestele si copii stabilor, care-si aduceau televizoare de prin strainatate, acesti potentati insisi, dornici de tot mai multa informatie, fac o presiune muta (sau poate o fi fost chiar activa) asupra Ministerului Telecomunicatiilor pentru a largi posibilitatile de  emisie a televiziunii. Oamenii vor concerte, teatru, sport (in special). Statia experimentala nu poate satisface asemenea deziderate. E momentul pentru procurarea de aparatura profesionala din import.

Nini: Cand au inceput primele discutii despre achizitionarea unei statii de emisie TV si care a fost locul ales pentru amplasarea acesteia?

D-na Bucurescu: Cam pe la inceputul anului 1956 se poarta discutii privind amplasarea unei statii de emisie TV (intr-un loc cat mai inalt), a unor studiouri si, evident, tara de unde sa se cumpere echipamentul. Cel mai inalt loc din Bucuresti era Casa Scanteii, studiouri puteau fi folosite provizoriu cele de la Cinematografie, iar tara de import a fost, de buna seama, URSS. Ingineri din MTTC (pentru emisie) si Comitetul de radio (pentru studiouri) pleaca la Kiev si Moscova ca sa studieze, sa discute si, in sfarsit, sa contracteze echipamentul necesar. Nu mi se pare lipsit de interes (etic) sa mentionez faptul ca niciunul dintre creatorii statiei experimentale (care aveau deja ceva idee despre aceasta tehnica absolut noua), nu a fost trimis in URSS. Mai mult, dintre toti inginerii care s-au specializat la Kiev si Moscova (si au fost cca. zece persoane), unul singur a ramas sa lucreze efectiv la statie. Restul s-au ales cu plimbarea si cu posturi interesante in minister.

Nini: Care au fost primele pregatiri facute in Casa Scanteii in vederea amplasarii  statiei de emisieTV?

D-na Bucurescu: In tara se fac pregatirile pentru amplasarea statiei. Redactiile care functionau la etajele XI si XII ale Casei Scanteii sunt mutate si, la sfarsitul lunii august, cand sosesc cele 20 de vagoane (cca. 10 tone fiecare) cu utilaj din URSS, incepe montajul. Statia ruseasca de televiziune este un colos. Urmeaza sa se intinda pe doua etaje, cu podelele sapate pentru canale de cable, cu zidurile gaurite pentru tuburi de ventilatie, cu zeci de tone de rack-uri de emitatori, redresori, filtre, un tablou gigantic de distributie a energiei electrice, transformatori de inalta tensiune de dimensiuni monstruoase, pompe de racire cu apa si ventilatori pentru tuburile de emisie de putere. Toate acestea trebuie ridicate unsprezece, respectiv douasprezece etaje, cu doua randuri de lifturi cu capacitate de 10-15 persoane, lambrisate cu lemn scump, intr-o cladire eleganta, cu podele de marmura, coridoare acoperite cu covor gros tip persan, printre domni imbracati in costume pretentioase si cucoane mirosind a parfum  frantuzesc (tovarasii redactori la revista “Cinema”, publicatii straine si autohtone, ca atotputernica “Scanteia”).

Nini: Cum s-a rezolvat problema ridicarii materialelor pana la etajele superioare?

D-na Bucurescu: Nu exista lift de materiale, nu existau cai de acces rapide sau fara risc de distrugere. Cladirea a fost facuta exclusiv pentru birouri, nu e pregatita pentru “invazia” utilajului rusesc. Utilajul nu incape in lifturi, pe coridoare. Si totusi trebuie sa ajunga sus, sa fie montat, pus in functiune, reglat si sa emita pana la sfarsitul anului. Ca sa emita, ii trebuie si un sistem radiant, care mai cantareste si el cca. 60 de tone, e mare si ancombrant, cu turnichetii sai enormi care asigura o propagare omnidirectionala.  

Nini: Cine conducea operatiunea?

D-na Bucurescu: Cel care conducea operatiunea si avea sa ramana in exploatare ca sef al statiei, ing. George Varga, recurge atunci la o solutie empirica, riscanta si (de ce sa nu spun), spectaculoasa. Antena va fi ridicata cu un troliu, cu cel mai simplu mecanism, montat pe platforma de sub turnul cladirii.

Tovarasul Pocinog, un muncitor specializat, impreuna cu echipa lui in ridicari de antene pe pilonii statiilor de radio, un basarabean de cca. cincizecide ani, uscat, adus de spate, ros de tutun si votca, cu muncitorii lui aproape primitivi au rezolvat problema. In fata cladirii, in spatele statuii lui Lenin, si-a montat un tambur rudimentar cu o manivela si cablul aferent cu care a ridicat tot. N-a facut nici un “pocinog”! Ferestrele Casei Scanteii erau neincapatoare pentru curiosii privitori la spectacolul oferit timp de cateva zile de catre cei care incepusera sa le faca viata un cosmar.

Nini: Va rog sa-mi descrieti punerea in functiune.

D-na Bucurescu: A urmat montajul impreuna cu specialistii sovietici, punerea in functiune si reglajul. Pentru reglaj exista o cantitate impresionanta de aparatura de masura si control. Impresionanta si cantitativ – multe, foarte multe aparate – dar si ca aspect. Adesea depaseau gabaritul unui frigider actual, mod absolut nejustificat. Erau pe jumatate goale pe dinauntru. Totul era intr-adevar “balsoi”. Unele erau copii identice dupa capturi de razboi. Imi amintesc de un frecventmetru carea avea si culoarea kaki (militara) si carcasa blindata, care se inchidea ermetic ca sa reziste la socuri in caz de lovire. Altele erau copii dupa aparatura gasita in tarile ocupate. Cu aceste scule “interesante”, doi emitatori, unul de imagine si unul de sunet, ocupand in spatiu doua dintre ultimele etaje ale Casei Scanteii, au fost reglati de specialisti pentru a fi dati in functiune. A urmat reglajul antenei, care avea un fider de cupru gros ca un burlan, pe sarcina artificiala care ocupa o camera si era racita cu pompa sa proprie de apa. In sfarsit, cuplarea, prin intermediul diplexerului, a antenei la emitatori.

Diplexerul, care permitea folosirea aceleiasi antene de catre ambii emitatori, era un alt monstru de fier format din linii in sfert de lungime de unda, a caror combinatie poate prezenta, teoretic, impedanta infinita, respectiv nula, dupa cum frecventa semnalului in antena trebuie rejectata, respectiv transmisa. Cum in canalul 2 OIRT lungimea de unda e cca. 5 m, sfertul e de peste 1 m, combinatiile acestor linii aveau aspectul fizic al unei rafinarii. Un profan, vazand toate acestea, nu prea se putea gandi la televiziune. Mai curand s-ar fi crezut intr-o uzina. Asa am inteles de ce specialistii cu care lucram nu erau nici electricieni, nici electronisti, ci electromecanici.

Nini: Cat a durat punerea in functiune?

D-na Bucurescu: “Luptele seculare” ale darii in functiune a statiei care emitea cu o putere de cca. 20kW imaginea si 10kW sunetul, au durat cam cinci luni (zi si noapte), pana la prima transmisie, iar apoi “retusurile” (care au servit si ca invatatura), inca mai bine de un an. Frecventele de lucru ale statiei erau 59,25MHz pentru imagine si 65,75MHz pentru sunet, iar suprafata de acoperire de peste 100 Km.

Nini: Celelalte semnale cum ajungeau la Casa Scanteii?  

D-na Bucurescu: Semnalele de joasa frecventa (video si audio), necesare modularii emitatorilor, soseau de la studio pe cablu coaxial, respectiv telefonic, intr-un invelis blindat care asigura protectie totala impotriva coroziunii ori a unor posibile agresiuni exterioare. Pentru ca acest cablu era ingropat intre Studioul (fost cinematografic) din Floreasca si Casa Scanteii, pe un traseu, evident, secret, prin parcul Herastrau. In cladirea Casei Scanteii, cablul mai urca pe coloana cablelor electrice, prevazuta in cladire, inca vreo 100 m. Efectul de capacitate electrica pe care-l reprezenta acest cablu era corectat cu un circuit special, montat in rack-ul unde se facea si repartitia semnalelor catre emitatori. Semnalul video ramanea insa cu un broom destul de suparator.  

Nini: Cand s-a inceput transmisia?

D-na Bucurescu: Transmisia care a marcat inceputul emisiei TV profesioniste in Romania a avut loc, conform planului, in noaptea de Anul Nou 1956-1957, cu program de telecinema. Desi acoperea peste 100 Km in jurul Casei Scanteii, ea a fost receptionata tot de cele cateva televizoare ale privilegiatilor vremii. In Romania nu existau televizoare de vanzare. Intai s-a creat marfa (emisia), cu bani grei, si apoi consumatorul (receptia). Primele televizoare “Temp 2” s-au pus in vanzare, cateva luni mai tarziu, cu aprobare speciala. Numai pentru premianti!

Nini: Cate persoane asigurau intretinerea aparaturii de emisie?

D-na Bucurescu: De atunci, s-a intrat in program regulat de emisie, aparatura fiind exploatata in ture de cate trei oameni (un inginer si doi electromecanici). Si un stagiar. Eu. Acestia asigurau atat intretinerea, cat si buna functionare a intregii aparaturi. Buna functionare insemna atat mentinerea indicilor tehnici de calitate (putere, caracteristica de frecventa, distorsiuni, etc.), cat si functionarea fara intreruperi (pane). Era admis un indice de intrerupere de cateva secunde/ora. Nu-mi amintesc exact cate, insa era o conditie draconica; si asta in situatia in care nu exista nici un fel de rezerva, cu exceptia oscilatorilor de la ambii emitatori, care erau in dublu exemplar. Aparatura, desi “balsaia” si “zdarovaia”, era vulnerabila, chiar foarte. De la masinariile infernale de racire cu apa si aer, pana la reglajele de finete electronica. Problemele erau de la inundatii in canalele de cable pana la gandire subtila, interpretare, intelegere de fenomen electronic.

Nini: Banuiesc ca va miscati repede pentru inlaturarea unei defectiuni.

D-na Bucurescu: O intrerupere in timpul emisiei era, fara exagerare, o mica drama. Cum nu existau rezerve, era nevoie de o depanare cat mai rapida, aproape instantanee. Nu numai penalizarile salariale atarnau amenintator asupra personalului de exploatare, ci insasi “Securitatea Statului”, care trimitea cate un observator inarmat discret (adica nu cu pistolul pe masa), la fiecare transmisie mai speciala.

Acesta trebuia sa observe si sa previna eventuale sabotaje. Prezenta sau amenintarea cu eventuala prezenta a unui asemenea individ in preajma ii facea pe cei mai slabi de inger sa faca gafe monumentale, o adevarata tragicomedie. Iata un exemplu: Ing. Rusanescu, fost director al primei statii de radio de la Bod, care mai avea cam un an pana la pensionare, un perfect reprezentat al vechii burghezii (studii politehnice in Franta, politicos, manierat), era “plasat” sa-si incheie activitatea la “Scanteia”. Omul era de o prudenta maxima in comportament, temator sa nu-si compromita pensionarea. Intr-o seara, in timpul emisiei, raspunde intamplator unui apel telefonic. Colegii de tura au vazut cum fata i se lungeste, paleste si balbaie cu greu un raspuns la intrebarea care, probabil, tocmai ii fusese pusa:

- Transmitem o piesa de teatru. Urmeaza o pauza cu mare framantare si ezitari, dupa care domnul Rusanescu reuseste sa articuleze:

- Tovarasa Nastasia.

Nini: Se gaseau solutii rapide pentru inlaturarea unui defect?

D-na Bucurescu: Cat despre panele tehnice, banuiti, amenintati, infricosati, oamenii, in graba disperata de a rezolva cat mai rapid intreruperea, ajungeau in situatii de la comic la grotesc. Mi-amintesc cum, la defectarea unui imens contactor de inalta tensiune, solutia rapida a fost ca acesta sa fie tinut direct cu mana. Electromecanicul Rudy Ivanut, un basarabean voinic si brav, a dus o emisie intreaga cu aceasta cascadorie à la “Alexandru Matrosov”. Unii nu stiu, altii au uitat, ca A. Matrosov era eroul la moda al unui film de razboi sovietic, care si-a folosit propria fiinta drept conductor electric, restabilind astfel un circuit intrerupt. Circuitul era, evident, vital pentru o cauza dreapta. Noroc ca emisiile pe vremea aceea durau numai cateva ore si Ivanut al nostru a scapat cu viata. Nu ca bietul Matrosov. Dar acela a fost erou al Uniunii Sovietice.

Nini: Cum va descucati cu schemele staiei?

D-na Bucurescu: Marea problema era, de fapt, sa stii unde sa-ti faci cascadoria. In acest scop, kilometrii de scheme ale statiei trebuia studiate si invatate pe dinafara. Aberant, nu? Dar tabla inmultirii nu se (mai) invata pe dinafara? Ce daca era vorba de sute de scheme cu trimitere la metri patrati acoperiti cu fiare, cable, conducte, tuburi electronice de mare putere, piese si circuite radio? Timp era. Emisii putine si relativ scurte (doua ore de “mira si muzica” dimineata si doua-trei ore de program seara). Scheme, pe hartie ozalid, in cantitati industriale, distribuite cu generozitate, ruseste. Asadar, cand nu era emisie, dupa un program riguros, conceput de seful statiei, cu schemele insirate pe podele in dreptul rack-ului cu pricina, se studia, se intreba, se rezolvau pane artificiale, propuse ad hoc.

Nini: Ce faceati cand nu se emitea?

D-na Bucurescu: Cand nu se emitea, nu se invata si nu se simula, se facea intretinere profilactica. Tot cu program sistematic intocmit, dupa nopti nedormite, de George Varga, seful statiei, impreuna cu sefii de tura, dintre care sunt de mentionat cei mai longevivi in functie inginerii Costica Ceausescu si Victor Cristodor. Chipurile, desfacand, frecand si refacand fiecare conexiune a fiecarui ansamblu component al statiei, s-ar fi prevenit intreruperile. Evident ca cele mai frecvente intreruperi, daca nu singurele, erau in locurile recent curatate. Tot atat de evident, asta nu a dus la concluzia care se impunea de la sine. Am continuat cu intretinerea si cu intreruperile. Macar stiam unde sa ne repezim mai intai.

Nini: Asa faceati in fiecare zi?

D-na Bucurescu: Profilaxia (intretinerea preventiva), pentru ca dura ceasuri bune, aveam chiar o zi intreaga libera saptamanal, era un fel de claca. Se faceau tot felul de lucruri manuale si, ca la claca, se discuta, se povestea, se asculta radio si se comenta. Se faceau glume, se radea mult, era descarcarea nervoasa de care se simtea nevoia dupa incordatele ore de emisie. Intr-o astfel de zi, la radio se transmit coruri celebre din opere. Se canta corul de multumire al tinerelor fete pentru renuntarea seniorului la dreptul feudal din “Nunta lui Figaro” de Mozart. Nea Mitica, un electromecanic ceva mai copt – avea spre patruzeci de ani – ma intreaba semnificatia dreptului feudal. Ii explic – ascultau toti, ca era claca: seniorul avea dreptul sa petreaca prima noapte cu orice fata de pe mosia sa care se casatorea. Dupa o pauza care trada o oarecare tulburare, omul nostru intreaba, spre deliciul audientei:

- Da, el era obligat sa faca treaba asta? Daca se maritau 2-3 fete intr-o saptamana?

Nini: Cum va descurcati cu reglajele si masuratorile care se impuneau?

D-na Bucurescu: Cea mai delicata treaba era reglajul si masuratorile emitatorului de imagine pentru obtinerea indicilor de calitate la puterea nominala in antena. Complexitatea tehnica a probelor, aparatura sofisticata (vobulator, poliscop, osciloscoape de banda larga, frecventmere, etc.) se prezentau ca o incercare inedita si intimidanta. Pe langa asta, conditiile de masura erau la randul lor speciale si, dupa cum s-a dovedit, descurajante. Emitatorii radiau ca Cernobalul (noroc ca nu cu acelasi tip de radiatii), asa ca mai nimic din ce se masura nu era real. Primul soc l-am primit cand eminenta cenusie a rusilor, seful reglorilor – un inginer simpatic, priceput si amuzant de distrat – a facut demonstratia cu explicatii docte, cum se obtin, printr-un reglaj corespunzator, rezultatele dorite pe ecranele aparatelor de masura. Era fascinant. Caracteristica de frecventa avea o alura perfecta, in conditiile unui regim de functionare stabil cu putere peste cea impusa (cca. 25kW). Se face in final proba pe imagine. Oroare! In locul mirei de reglaj, pe ecran apare “Guernica” sau stiu si eu ce tablou de Picasso tarziu. In stupoarea generala, calm si impasibil, rusul zice: “nicevo” (nu-i nimic) si se apuca sa corecteze reglajul direct pe mira. Unul dintre reglorii rusi, la fel de perplex ca si noi, exclama:

- Za cem mnie poltehnicesckii institut ? (De ce a mai trebuit sa fac politehnica?).

Nini: Mai era si un alt mod de executie al reglajelor? 

D-na Bucurescu: Mult mai practic si mai putin revoltat, Costica Ceausescu al nostru cere o pauza, scoate un metru de tamplarie si se apuca sa masoare si sa noteze marimile fizice ale lungimilor si distantelor componentelor circuitelor in situatia buna obtinuta. Ani de zile, ne-am zbatut sa ecranam circuite, aparate, am pierdut nopti de incercari nereusite, am studiat, ne-am consultat cu altii mai destepti. Degeaba. In final, aparea Costica, dadea pe toata lumea la o parte si regla emitatorul. Cu metrul! Reglaje si masuratori delicate comportau deasemeni modulatorul in amplitudine al emitatorului de imagine (un domeniu total necunoscut) cu semnal video si adaptarea antenei pe diplexer, care permitea utilizarea comuna a antenei de catre ambii emitatori (imagine si sunet). Emitatorul de sunet nu ridica mari probleme. Era un emitator obisnuit de radiofrecventa cu MF (modulatie de frecventa). Dupa cca. un an s-a intrat in rutina. Cu invatatul schemelor, cu intretinerea, chiar si cu reglajele si masuratorile, cu emisiile, cu panele si urmarile lor. S-a functionat in aceste conditii, fara rezerva, cu aceasta unica statie, careia in timp i se prelungeste programul de emisie – si implicit creste probabilitatea conditiilor de pana – timp de cca. noua ani. Si, cum zice povestea, poate c-ar mai fi functionat si astazi daca...

Nini: Va mai aduceti aminte de cateva intreruperi mai semnificative din aceea  perioada?

D-na Bucurescu: Sunt de mentionat in acest rastimp cateva intreruperi mai importante (mai de durata). Cateva datorate sistemului de racire cu apa ale tuburilor de putere care au produs adevarate inundatii, dar mai ales o defectiune la antena. Aripile antenei turnichet erau legate electric de fiderul central prin conductori infasurati pe izolatori de portelan. In timpul unei transmisii speciale de 8 martie, prin anii 1960, un asemenea izolator a plesnit, deconectand o parte a antenei. Astfel s-a produs o dezadaptare intre antena si statie, ceea ce avea ca efect vizibil pe receptori o multiplicare a imaginii. Aceasta a devenit neinteligibila. O situatie in care emisia nu putea continua. Intreruperea a durat cca. doua zile. Pana s-a gasit cauza, pana s-a inlocuit izolatorul (cocotati sus pe antena) si s-a

refacut reglajul de adaptare a antenei pe diplexer. Totul sub amenintari de concediere (in cel mai bun caz) pentru sabotaj, incompetenta, etc. Nici macar acest scandal nu a determinat cumpararea unei statii de rezerva.

Nini: Care a fost factorul hotarator care a dus la achizitionarea unui nou echipament?

D-na Bucurescu: Paharul s-a umplut in 1965, cand instalatia de refacere a componentei continue, care asigura axarea semnalului video, in modulator, s-a defectat grav, compromitand o emisie intreaga. Semnalul, fara axare, pierde sincronizarea, figurile se stramba pe ecran, imaginea nu mai e inteligibila. Directorul Gh. Balaies pleaca urgent in Elvetia si aduce o statie Brown-Boveri, precum si un rack foarte modern cu toata aparatura de masura necesara, tip Rohde& Schwarz.

Nini: Cine a asigurat montarea noului echipament?

D-na Bucurescu: Sosesc totodata doi ingineri si un tehnician elvetieni pentru montaj. Noul echipament, concentrat in cinci rack-uri, ocupa un loc modest intr-o singura incapere, are racire a tuburilor de putere exclusiv cu aer si a necesitat timp de montare, punere in functiune si reglaj, absolut rezonabil. In cateva luni, personalul statiei, indrumat de elvetieni, a montat statia, a asistat si ajutat la punerea in functiune si reglaj. Toate acestea concomitent cu obligatiile de emisie.

Pentru a tine legatura cu fabrica, specialistii elvetieni aveau la dispozitie, in mod exceptional, legatura internationala telefonica permanenta. O foloseau destul de des pentru problemele tehnice cu care se confruntau. Intr-o zi, pus in fata unei situatii pe care nu o poate rezolva – un traseu de cable mai complex – tehnicianul elvetian cere:

- Telefon Baden-Baden!

Plictisit de suficienta si superficialitatea omului (schema cerea doar putina gandire pentru a fi descurcata), ing. Marin Ciobanescu, aflat atunci in tura de emisie, ii ia telefonul din mana, intinde plansele si se apuca sa rezolve problema. Cu succes. Stiind ca nu-l intelege, ii spune intre timp strainului:

- Ba, tu esti mai prost ca Mitica! Ce, toata ziua telefon Baden-Baden! Elvetianul zambeste complezent. Zambeste si Mitica. Incantat!

Rack-ul de masura R&S este o bijuterie. Compact, concentreaza toate aparatele necesare masuratorilor ambilor emitatori: sunet si imagine. Dintr-o aventura penibila cu final necunoscut, reglajul si masuratorile devin o activitate cu rost si chiar o placere. Statia principala de emisie devine, evident, “B&B”, iar statia ruseasca ramane in rezerva si Grigore Barsan – bun specialist si om de spirit – o boteaza “batrana carapace”, nume care s-a dovedit profetic, data fiind viata neobisnuit de lunga pe care a avut-o. Antena de emisie ramane turnichetul, care, la nevoie, este comutat cu un comutator coaxial de pe statia principala pe rezerva.

Nini: Tot ce ati povestit pana acum se refera numai la statiile care au fost montate in Bucuresti. Dar pentru restul tarii?

D-na Bucurescu: Intre timp, noi statii de emisie se monteza in tara. O sa trecem la o noua etapa: “Statii de emisie TV in tara”.

Inainte de a vorbi despre statiile de emisie si zonele carora le erau destinate, trebuie sa amintim conditiile in care acestea urmau sa fie amplasate. Evident, pentru a obtine o arie cat mai larga de propagare, era nevoie de inaltime. Statiile sunt montate de predilectie in munti, cu perspectiva cat mai generoasa. Drumurile de acces in asemenea locuri, precum si locurile propriu-zise, comportau mari dificultati pentru transportul de echipament, persoane, alimente, etc. Unele drumuri erau deja oarecum destelenite de montarea anterioara a liniilor de radiorelee, actiune inceputa inca din anii 1959. Un exemplu ar fi primul pilon pentru RR ridicat pe dealul Felecului in 1958, unde mai tarziu, in 1963, s-a plasat o statie TV. Toti pilonii pentru antenele de telecomunicatii s-au facut la “fabrica de piloni“ de la Pitesti. Radioreleele nu formeaza obiectul interesului nostru decat in momentul in care incep sa transmita si semnale TV. Astfel, in anii 1962-1963 s-a dat in functie magistrala de RR “Vesna” (provenienta sovietica) pentru telefonie si TV intre:

- Moscova – Bucuresti – Sofia;

- Bucuresti – Cluj – Oradea – Budapesta – Praga;

- Bucuresti – Harghita – Timisoara – Belgrad.

Tot in 1962 s-au instalat radioreleele frantuzesti “TTV 223” in 6 GHz pe linia:

- Afumati – Istrita – Ianca - Topolog. Acesta era cel mai modern echipament din zona de dupa “Cortina de Fier”, achizitionat in conjunctura politica favorabila a prieteniei dintre Ceausescu si generalul Ch. de Gaulle. A fost inceputul. Multe asemenea trasee de RR au impanzit in timp muntii si dealurile tarii, purtand informatii catre emitatori. In 1967, echipamentul “Vesna”, greoi si periculos datorita radiatiilor masive, incepe sa fie schimbat cu echipament italienesc si apoi echipament romanesc modern, tranzistorizat, construit de ”Intreprinderea de constructii si reparatii de echipamente de telecomunicatii” (ICRET). Statiile de televiziune au fost montate de multe ori in amplasamentul oferit de un radioreleu preexistent. Pentru altele s-a construit special o asemenea asezare.

In 24 ianuarie 1959, cu ocazia Centenarului “Unirii Principatelor”, statia experimentala facuta de LCT (care nu mai era de folos in Bucuresti) e data in functie in muntii Tarcaului cu obiectiv principal acoperirea cu program TV a Iasiului. Semnalul este asigurat tot de LCT, cu translator de constructie proprie pe traseul: Bucuresti – Costila - Comanesti (muntii Tarcaului). Acest traseu provizoriu e inlocuit la inceputul anilor 1960 cu RR “Vesna”. Astfel se face prima transmisie Bucuresti - Iasi, dupa care statia ramane in program regulat de emisie.

Nini: Cum se asigura transportul de orice fel pe aceste rute?

D-na Bucurescu: Transportul materialelor de constructie a cladirii, a echipamentului de emisie, a oamenilor, a alimentelor, absolt totul s-a facut cu carute trase de 2-4 cai. Pe carari de munte, care deseori trebuiau largite din mers pana la inaltimea de cca. 2000 m. Uneori, pe carari mai inguste, se foloseau magari. La un moment dat, la trecerea pe un drum abrupt si nesigur, unde un magar nu putea face fata greutatii si o caruta cu cai nu incapea, inginerul Filimon Belsadschi, aflat la montaj, a propus sa se puna doi magari in paralel! Dupa instalare si darea in exploatare, aprovizionarea cu materiale si alimente a oamenilor s-a facut in aceleasi conditii: cu caruta.

Nini: Cine asigura paza acestor radiorelee?

D-na Bucurescu: Statia avea si paza militara, fiind considerata obiectiv strategic de care nu se putea apropia nimeni intr-un perimetru hotarat de initiati, sub amenintare cu arma. De altfel, toate statiile de emisie izolate si la inaltime au avut permanent paza militara. In 1962 se instaleaza in batranii munti ai Macinului (mai curand niste dealuri de 4-500 m inaltime), prima statie TV pentru Litoral. O statie “Thompson-CSF” din Franta, care e data in functie in cinstea lui 23 August. Semnalul este asigurat de linia ultramoderna de radiorelee franceze TTV223, de care am vorbit mai sus. Puterea de emisie in antena e de 10 kW, respectiv 3 kW imagine si sunet si transmite in canalul 11 OIRT. Lantul de radiorelee urmeaza traseul: Bucuresti – Afumati – Istrita – Ianca -Topolog. Din cauza fenomenului de “fading” (atenuare puternica a semnalului in conditii de ceata) la traversarea baltilor Dunarii, se introduce ulterior un punct suplimentar de RR la Braila. Si la Topolog, in muntii Macinului, se construieste un amplasament special. Doua blocuri: unul pentru tehnica si altul social, destinat locuintelor personalului de exploatare. Constructia nu pune probleme deosebite. Inaltimea e moderata, drumurile, desi total neamenajate, sunt comode si usor de parcurs. Paza e asigurata de civili (localnici) inarmati, care pazesc obiectivul de dusmanii poporului. Dusmani nu au aparut, dar prieteni veneau destul de des de prin imprejurimi, manati de curiozitate si primiti cu bunavointa de paznicii cu care erau prieteni. Doctorul satului, mic si betiv, agronomul de la “CAP Murfatlar”, masiv si rezistent la bautura, farmacista, o adevarata Circe care a frant multe inimi in jur, seful de post, un plutonier foarte brunet si foarte transpirat, multi altii, precum si cea mai pitoreasca figura: tov. secretar al Sfatului popular. Il mentionez subliniat pe acesta din urma ca pe un campion al umorului (in)voluntar. Intr-o dupa amiaza de recreatie la iarba verde, cu miel la protap (zona de oieri) si damigeana de Murfatlar (zona viticola), tehnicienii statiei invitati de notabilitatile satului se intretin reciproc cu glume si povesti. Tov. secretar, un tip hatru si sugubat, de provenienta muncitoreasca, povesteste cum si-a dat el examenele la seral, fiind in acelasi timp ocupat cu munca de partid:

- Cand intram la examen, aveam baietii la usa care primeau subiectul, il rezolvau si mi-l transmiteau apoi pe sub banca intr-un moment de neatentie a profesorului. Aiurea, stia si profesorul, da-nchidea ochii, ca era sarcina de partid. Cel mai greu era la matematica, daca nu se multumea cu ce scriam pe tabla si ma punea sa vorbesc. Nu tineam minte numele literelor alea imbarligate si ale triunghiurilor alora mici, cand cu varfu-n sus, cand cu varfu-n jos. Ma incurca destul de tare si “V” ala lung. Odata, baietii au vrut sa-si rada de mine si, intr-un exercitiu cu multi de 8, (cifra, n.m.) mi i-au pus pe toti culcati. Ce credeau ei ca sunt prost? L-am ridicat peste tot in picioare!

Nini: In celelalte zone din tara cand s-au dat in folosinta radiorelee?

D-na Bucurescu: In august 1963, pe dealul Felecului la Cluj intra in functiune tot o statie TH-CSF cu 4kW, respectiv 0,8 kW putere a purtatoarelor semnalului TV pe canalul 11. Semnalul se primeste prin lantul RR Vesna: Bucuresti – Costila – Harghita - Tg. Mures - Feleac. In 1964 la Oradea intra tot o statie TH-CSF cu emisie in canalul 3 si puteri de 10 kW, respectiv 1 kW. In timp, asemenea emitatori se monteaza peste tot pentru orasele principale ale tarii. Dupa anul 2000, majoritatea sunt inlocuiti cu statii functionand in banda IV-V , “Harris” de provenienta americana.

De Anul Nou 1967-68 se mai dau in exploatare inca doua statii. Una, in regiunea Timisoara, in muntii Parangului pe varful “Cerbu” si alta in muntii Bucegi la “Costila”. Statii frantuzesti cu puteri in jur de 10kW pe imagine si 2-3 kW pentru sunet. Amplasate la inaltime (peste 2000m), statiile asigura o arie mare (peste 100 Km) de propagare. Semnalul de joasa frecventa e transmis initial prin lantul RR “Vesna” pe traseul: Bucuresti – Arionesti – Costila - Moraresti (Dealul Negru) - Cerbu. Aceste RR sunt inlocuite apoi cu echipament italienesc, asa cum am amintit mai sus.

Nini: Din informatiile pe care le am Costila a fost una din statiile problema. 

D-na Bucurescu: Din nou dificultati majore la transport, constructia cladirilor, amplasarea pilonului necesar sistemului radiant. La Costila, pentru transportul materialelor de constructii, a apei, ulterior a utilajului electric si a oamenilor, s-au folosit tanchete de 16 tone. O echipa de mineri a sapat in stanca fundatia cladirilor. E de amintit accidentul de-a dreptul dramatic care s-a intamplat la ridicarea turnului pentru antene de la Costila. Dupa cum se stie, constructia unui turn se face pe un schelet de lemn care ramane in interior dupa turnarea betonului. Intr-o noapte, un muncitor, luminandu-si drumul cu o bricheta ca sa-si caute pufoaica, a declansat un incendiu catastrofal. Turnul de lemn s-a aprins, apa din betonul proaspat turnat s-a vaporizat si a explodat ca o bomba, iar pentru ca dezastrul sa fie total, a topit o parte din ghidurile de unda ale radioreleului “Vesna”!

Nini: S-a lasat cu victime?

D-na Bucurescu: Din fericire, n-a murit nimeni. Pana la repararea si inlocuirea ghidurilor de unda, emisia de dimineata (RR era in circuitul international amintit mai sus) s-a facut pe o portiune dintre ghiduri, pur si simplu prin aer. Pentru ca “Vesna”-ul rusesc radia din toate incheieturile.

Scandalul care s-a declansat a fost de mari proportii. ”Securitatea statului” a interogat toata suflarea. Ministrul adjunct de afaceri interne a sosit furios la fata locului. Directorul intreprinderii, care in timpul incendiului se dadea – la propriu – cu capul de pereti, a scapat ca prin miracol de concediere, cu sanctiuni grave. A urmat un proces la Brasov. Se pare ca n-a fost nimeni condamnat. Nu stiu, dar sper ca nu s-a gasit vreun acar Paun.

Nini: Cand s-a trecut la translatoarele TV?

D-na Bucurescu: O sa trecem la un nou capitol: “Translatoare TV, radiorelee si infiintarea ICRET”. Asta pentru ca exista o stransa legatura intre ele.

Lucru cunoscut, semnalul unui emitator de frecventa inalta nu patrunde in zone  de umbra, in depresiuni, in spatele muntilor, etc. Asemenea zone sunt de obicei cele mai locuite, prezentand conditii geografice optime. Pentru acoperirea unor astfel de locuri cu semnal de TV, s-au facut translatoarele de televiziune. Translatorul care e un receptor, plasat pe o inaltime convenabila, receptioneaza si retransmite semnalul in localitatea obturata, pe frecventa unui canal local, cu o putere mica, suficienta pentru a acoperi aria ce i-a fost destinata.

Nini: Cine si unde a realizat primul translator de la noi?

D-na Bucurescu: Primul translator TV la noi in tara a fost facut  tot de un amator. Acelasi ing. Nicolae (Nae) Luncescu. De data asta, nu intr-un laborator de cercetare, ci la “Cooperativa Radio Progres”. Este vorba despre un lant de ateliere de reparat radioreceptoare, care, odata cu aparitia televizoarelor in 1957, preia si reparatia acestora. Mereu in cautare de nou, N. Luncescu, interesat si de receptia TV, se angajeaza in acest domeniu. Apetitul sau tehnic, probabil nesatisfacut cu reparatiile receptorilor, care erau de maximum 2-3 tipuri, rusesti si eventual unguresti, il duce spre studiul si realizarea – ajutat de tehnicienii si materialele cooperativei – unui translator TV. Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor ii face hatarul sa-l preia (de data asta fara sa-l mai premieze) si-l instaleaza pe muntele Cristianu’ Mare. Astfel Brasovul este al doilea oras, dupa Bucuresti, acoperit cu semnal TV. Cu timpul, nevoia de translatoare se dovedeste imperioasa. In special in regiuni cu suprafata mica si concentratie muncitoreasca. De pilda: Valea Lotrului, marile santiere de hidrocentrale ca Vidraru, Arefu, etc. De asemenea, sunt necesare tot mai multe radiorelee pentru noi statii TV, reparatii la cele preexistente, sisteme radiante, subansamble, etc.

Nini: Cand se ia hotararea sa se realizeze in tara echipamentele necesare?

D-na Bucurescu: Costurile importurilor fiind din ce in ce mai mari, MTTC  (Ministerul Transporturilor si Telecomunicatiilor), respectiv ministrul adjunct ing. Gh. Airinei, hotaraste infiintarea unei intreprinderi care sa rezolve asemenea probleme ale telecomunicatiilor romanesti. Asa ia nastere, la 1 ianuarie 1967, ICRET (Intreprinderea de Constructii si Reparatii de Echipamente de Telecomunicatii). Iata ce spune ing. George Varga, directorul acestei intreprinderi, in discursul sau din mai 1987, tinut la aniversarea a 20 de ani de productie:

“-Scopul infiintarii acestei institutii a fost si a ramas producerea unor echipamente specifice telecomunicatiilor, in general de serie mica si complexitate ridicata, care nu se gaseau in fabricatia industriei romanesti si ar fi trebuit sa fie procurate din import. Prin asimilarea in fabricatie a acestora, ministerul a economisit cca. 100 milioane de dolari (in 1987 era o suma semnificativa, n.m.). ICRET si-a inceput activitatea cu fabricarea translatoarelor de televiziune, modernizarea si diversificarea lor, pana la a treia generatie. In total au fost produse si instalate peste 500 detranslatoare de TV. S-au construit de asemenea, incepand cu anii 1970, toate sistemele radiante de emisie in unde metrice pentru radiodifuziune si televiziune. In domeniul radioreleelor, au fost fabricate zeci de linii pentru 24-60 de cai analogice si 30 de cai digitale in gama de 400 MHz, precum si de 1800 de cai analogice in gama de 6-8 GHz. Ultima noutate este radioreleul de 120 de cai digitale in 2 GHz.”                      

Discursul continua cu realizari in domeniul radiodifuziunii in unde ultrascurte cu modulatie de frecventa, telefoniei, telegrafiei, CFR (echipamente de protectie si semnalizare), posta, etc., intr-un cuvant, tot ce privea MTTC. Cum aceste domenii nu fac obiectul temei tratate, nu voi insista asupra lor.

“In total, in cei 20 de ani de existenta, ICRET a pus in fabricatie peste 600 de produse independente, care cuprind peste 15000 de repere si subansamble, folosind cca. 12000 sortotipodimensiuni de materiale componente”, spune discursul in incheiere. Un loc aparte il ocupa in relatarea sa colaborarea permanenta cu ICPTC (Institutul de Cercetare si Proiectare pentru Telecomunicatii), fostul LCT, care a proiectat o buna parte din prototipurile echipamentelor realizate de fabrica. In 20 de ani, dupa cum reiese si din crampeiele de citate de mai sus, aceasta institutie devenise o fabrica ce producea echipament profesional, capabil sa faca fata cu succes concurentei straine.

Nini: Puteti sa-mi spuneti cine facea parte din conducere?

D-na Bucurescu: Este condusa de o echipa puternica de oameni inteligenti si talentati, care s-au format si au crescut odata cu intreprinderea. Inginerul sef Andrei Chirica, constructorul sef ing. Dan Serbanescu, sefi de ateliere ca inginerii Radu Opari, Ilie Dutescu, Virgil Voicescu, Gh. Stanescu, si as putea cita cel putin inca cca. 50 de ingineri si minimum tot atatia tehnicieni si specialisti. Aproape toti avand la angajare sub sau in jurul varstei de 30 de ani, cu un mare potential, din fericire exploatat cu folos. Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, ICRET are un defect. Mare. Cladirea de sapte etaje in care functioneaza. Proiectata si construita foarte solid, cu o alura moderna, compartimentata conform nevoilor fabricii de “Trustul de Constructii al CFR”, e amplasata pe str. dr. Staicovici. In perimetrul santierului de constructii faraonice din jurul Casei Poporului. Trebuie deci sa dispara. Ministrul Gh. Airinei, un mare prieten al intreprinderii, convinge protocolul lui Ceausescu sa-l determine sa viziteze fabrica, pentru a i se prezenta multitudinea de produse de inalta si actuala tehnicitate, economiile in valuta aduse, etc., in ideea ca s-ar putea renunta la demolare. In cadrul pregatirilor vizitei, conform indicatiilor, s-a pus in holul de intrare un portret mare al “conducatorului”, permanent pazit de secretarul de partid. Evident, pregatirile, explicatiile, vizita, portretul, toate au fost inutile.

Nini: Unde a fost mutata fabrica?

D-na Bucurescu: Cladirea s-a demolat, iar fabrica s-a mutat in trei imobile disparate in zona Garii Basarab. Mutarea – foarte bine organizata – s-a facut in iarna anului 1985, in decurs de cca. trei luni, pe geruri care depaseau -30ºC. Fara modificarea planului de productie! Din mers. Ca stahanovistii. Cele trei imobile in care s-a mutat aceasta fabrica de echipament electronic de ultima ora (modern) erau:

1. Prima remiza a locomotivelor CFR de la inceputul secolului trecut. O hala enorma cu o platforma rotativa in centru, strabatuta de sine de cale ferata, pe care locomotivele intrate isi pot schimba directia de mers prin rotirea mecanica pana la intalnirea drumului cautat.

2. O cladire de cinci etaje care servise drept dormitor pentru muncitorii CFR aflati in tranzit.

3. Un fost service auto.

Asa, aruncata in doar trei, nu chiar in patru vanturi, a mai trait pana la revolutie si... inca un pic. Apoi a avut soarta comuna a intreprinderilor de stat. S-a distrus, s-a vandut, s-a inchis, s-a pierdut.

Nini: Ce alte instalatii mai aveati in Casa Scanteii?

D-na Bucurescu: Pentru a afla mai multe trebuie sa revenim “Inapoi in exploatare”. Tot in Casa Scanteii se gasea initial si statia de receptie a RR de pe carele de reportaj: PTS (peredvijnaia televizionaia stantia), dependenta administrativ de Studioul din Floreasca, situatie care dureaza pana in 1968, cand se muta in cladirea nou construita din Dorobanti. Selectarea semnalelor pentru emisie (provenite din studio sau de la car) se facea de catre regizorul programului, din studio, prin actionarea unei comutari automate. Care nu prea mergea, se defecta des, plictisind artistii si pe sefii lor foarte nervosi. Eram invitati (telefonic) de urgenta sa facem noi, chiar la “capul cablului”, comutarea manual. Era o treaba simpla: schimbarea pozitiei unor “calareti”. Dar fiind strict manuala, dura. Ba uneori se mai incurcau calaretii, ca erau multi in acelasi loc, purtatori de diverse semnale (telefonie, date, etc.). Asa a aparut “comutatorul ionic”: un banal releu care, prin actionarea unui comutator, prelua circuitul calaretilor. Si pentru ca “tatal lui” se numea Ion Valceanu, a capatat, in gluma, un nume pretentios, ridiculizand lipsa de fiabilitate a automaticii echipamentului rusesc. Discutii interminabile se purtau intre furnizorii semnalului TV (studio, care de reportaj) si cei care-l livrau in eter (emitatorii) in ceea ce priveste calitatea acestuia. Apare deci necesitatea unui arbitru care sa primeasca ambele semnale si sa le compare.

Nini: Care a fost solutia?

D-na Bucurescu: Se infiinteaza in 1967, tot in Casa Scanteii, un asemenea punct de control, care primeste denumirea TOC (Terminal Origine Circuit), unde trei fete fac tura avand drept unica activitate sa priveasca doua semnale pe doua osciloscoape si sa semnaleze eventuale nereguli. Evident, era o treaba foarte plictisitoare si cam inutila, fiindca neregulile le observau inaintea lor cei direct interesati. Asa ca fiecare isi mai gasea cate ceva de facut: mai o carte, mai un pulover sau pur si simplu un pui de somn. Pervazele ferestrelor cladirii erau foarte generoase si dedesubt, iarna, caloriferele incalzeau placut. Scaunele erau cam incomode. Pervazul oferea conditii mai confortabile de odihna. Intr-o zi, poate ca prada unui vis mai agitat, cea care de obicei era “mai obosita”, a cazut si s-a lovit usor la mana. Barsan, hatrul si mucalitul pe care l-am mai pomenit, ajutand-o sa se ridice, i-a spus foarte serios:

- Ilenuto, trebuie sa te duci la Policlinica sa-ti faci certificat medical pentru accident de munca!

Nini: Pana cand a durat acest sistem?

D-na Bucurescu: In 1968, odata cu intrarea in serviciu a cladirii studiourilor din Dorobanti, atat TOC, cat si CREP (denumirea receptiei carelor, varinta romaneasca) pleaca in acest nou si modern amplasament. Odata cu darea in exploatare a “Dorobantilor” se schimba si traseul semnalului TV catre “Scanteia”. Radioreleele ale caror antene se vad sus pe cladire, transmit, printre altele, semnalul TV catre statia centrala de RR a MTTC, care functioneaza in Palatul telefoanelor. De aici, pe unde hertziene, pleaca semnale catre toate statiile din tara pe diferite trasee. Si “Scanteia” primeste semnalul TV cu un mic radioreleu “Vesna”, iar cablul (practic scos din functie) ramane in rezerva.

Nini: Cand s-a pus problema celui de-al doilea program TV?

D-na Bucurescu: Anii 1970, in special inceputul deceniului, sunt ani prosperi, mai deschisi, mai liberi. Se pune in discutie introducerea unui al doilea canal de televiziune. Studiourile deja existau, sunt pregatite. Mai e nevoie de o statie de emisie. Se cumpara din Franta in 1972 o statie Thopson-CSF cu rezerva totala. Adica o statie dubla. Frecventa de emisie a purtatoarei de imagine e de 85,25 MHz, iar sunetul pe 91,75 MHz (canalul IV OIRT). Puterile 10 si, respectiv, 2,5 kW. Sistemul radiant e comandat la ICRET, executat, montat si reglat de catre ing. Paul Bumbac, cu echipa sa. Ca de obicei, partea tehnica propriu-zisa nu a pus probleme, sau a pus putine, rezolvabile si rezolvate.  

Nini: Cum v-ati descurcat de aceasta data cu caratul, descarcatul si urcatul echipamentului?

D-na Bucurescu: Greu (foarte greu) a fost sa vedem utilajul sus. Mai intai am speriat imprejurimile Casei Scanteii aducand o macara imensa, capabila sa descarce utilajul din camioane, careia i-am deschis drumul cu o masina cu alarma si cu “buba” cliniotanta. Am blocat accesul in parcarea Ministerului Culturii. Cu aprobarea ministrului in functie Suzana Gadea. Cu anunt prealabil pentru toti cei interesati. Anunt de care numai tovarasul Adrian Paunescu nu a vrut sa tina seama, stiind ca pentru el (atotputernic la aceea vreme) nu existau interdictii. Astfel Mercedesul sau alb a stat cca. o saptamana blocat in spatele cladirii printre lazi si cutii pline sau goale. Nu voi aminti reactia poetului, pentru ca nu ne-ar face cinste niciunuia dintre noi.

Tot cu aprobarea ministrului, echipamentul a fost urcat pe scarile de mamura de o echipa de transportatori de mobila. Echipa a fost angajata de serviciul administrativ al DRTV B (Directia de Radio si TV Bucuresti) si numara cinci insi care, desi bine bronzati nu prea radiau de sanatate. Doi aveau abdomenele cam bombate, aspect ce nu oferea tocmai garantii in privinta fortei lor fizice, iar

ceilalti trei compensau prin niste siluete cam nepotrivite pentru ce aveau de facut. Inarmati cu curele de canepa, s-au apucat de carat. Pana la etajul XII s-au oprit si au cerut cresterea pretului cu care sau angajat de trei ori, amenintand ca ne lasa aparatura insirata pe scari si pleaca. Pentru a evita scandalul cu toata “Cultura”, pe care o insultam din nou, Directia a platit, cu greu de fiecare data,

dupa ce a trecut nervii nostri prin chinurile iadului. Statia cea noua, odata montata si data in exploatare, devine purtatoarea programului 1TV

(canalul IV OIRT), iar B&B cu rezerva sa “batrana carapace” a programului 2 TV (canalul II OIRT).

Nini: Cand s-au demarat primele studii privind introducerea televiziuni color?

D-na Bucurescu: In 1975, in urma unor studii si discutii de care nu am cunostinta decat ca finalitate – adica introducerea TV color – a sosit in tara un specialist german, cu un mic studio TV mobil. Acesta putea transmite semnale in ambele sisteme europene: PAL si SECAM. Am primit ordin sa pregatim emitatorii pentru a le incerca performanta. Am testat pe rand, cu succes, echipamentele si, cand a venit randul “batranei carapace”, de la capatul firului unde se constatau rezultatele vine o intrebare precipitata:

- Ce statie e in emisie? Rusoaica? Scoate-o repede ca nu ti-o mai caseaza niciodata. Merge perfect!

Trebuie sa stiti ca termenul regulamentar de casare a unei statii de emisie de putere era de 15 ani. Depasisem deja 18 ani, iar aceasta surpriza neasteptata nu ne sustinea demersurile de inlocuire a “batranei” cu o statie noua. Si inca mai aveam de asteptat. Mult. Dar cum asta e alta istorie, sa revenim la oile noastre, adica la culori. Ratiuni a caror natura ma depaseste, au hotarat de abia in 1981 adoptarea sistemului PAL pentru transmitere de proba a unor emisiuni TV color. Dupa care a urmat o pauza de cca. 2 ani.

Nini: Cand au loc primele transmisii color?

D-na Bucurescu: In sfarsit, in 23 august 1983 se transmite in culori manifestatia din Piata Aviatorilor. Epoca transmisiilor “color” si mai ales “partial color” era deschisa, sau, mai corect spus intredeschisa. Hotararea ca, in sfarsit, sa se inlocuiasca statia ruseasca s-a luat de-abia in 1982, cand s-a comandat o statie cehoslovaca. Privind in urma la varietatea tarilor care au furnizat echipamente pentru emisia TV romaneasca, as putea zice ca globalizarea a inceput la etajele superioare ale Casei Scanteii. Montarea unui nou echipament presupunea desfiintarea si dezafectarea celui vechi. Si asta cu data fixa. Exact pana la sosirea noilor utilaje care trebuiau puse in functie, tot cu data prestabilita. Demontarea, incarcarea, coborarea, depozitarea in parcarile Ministerului Culturii, degajarea parcarilor, coordonarea camioanelor de transport, etc., au reprezentat o problema la fel de mare ca si montajul din 1956. Am incercat sa propunem “Muzeului tehnic” din Parcul Carol sa o preia, dar volumul de munca la care s-ar fi inhamat i-a descurajat rapid. Am rezolvat-o tot cu oamenii statiei si ai DRTV B, scandalizand din nou “Cultura” si pe elegantii si sensibilii ei slujitori. Dupa mai bine de 26 de ani, imensele hale pe care le ocupase “batrana carapace” erau goale si, mai ales, reci. Pentru ca aerul cald rezultat in urma racirii tuburilor de putere pe care il directionasem in interior plecase odata cu statia. Dardaind, (eram in anii de austeritate), impreuna cu specialistii cehi am montat o statie miniona intr-o hala imensa. Statia “TESLA”, care avea aceeasi parametri ca si B&B, a devenit statia principala de emisie. Destul de fiabila si bine lucrata. Totusi, “mesterul” nostru Agostin Mandruta i-a gasit destule hibe cat sa-l faca sa bombane ca: “Astia n-au stat destul sub nemti!” De atunci pana in 1989, nu s-a mai schimbat nimic in complexul de emisie de la Casa Scanteii. Dupa revolutie, in timp, aparatura a capatat alte destinatii necunoscute mie. Antena turnichet continua insa sa “impodobeasca” Casa Presei, desi e o podoaba foarte periculoasa de 60 de tone (ar aduce bani buni ca fier vechi), pe un turn forfecat la cutremurul din 1977 in doua locuri. Etajele XI, XII si XIII au de asemenea grinzi fisurate. ”À bon entendeur salut!”

Nini: Cand s-a trecut la transmia TV prin satelot?

D-na Bucurescu: O sa trecem la un nou capitol: “Statia de sol Cheia”.

In 1972, o delegatie de specialisti condusa de prof. Alex. Spataru face o vizita in SUA, pentru documentare in informatica si telecomunicatii speciale. Scopul urmarit era ca Romania sa inlocuiasca tranzitele terestre cu telecomunicatii la distanta prin satelit. Studiul, prospectiunile, proiectarea in vederea achizitionarii si instalarii unui asemenea echipament revin inginerilor din MTTC si dureaza cca. trei ani. In perioada decembrie 1975 – octombrie 1976 se desfasoara cel mai grandios, mai important si mai costisitor proiect de telecomunicatii din Europa de Est: montarea si darea in functiune a statiei de receptie a satelitului geostationar de telecomunicatii INTELSAT la Cheia, in judetul Prahova. Este o investitie uriasa pentru care Ceausescu s-a imprumutat la imparatul Japoniei, de unde a si achizitionat-o. Gurile rele – care de obicei spun adevarul – pretind ca dorinta lui de a putea fi vazut si auzit oricand din orice colt al lumii a determinat actiunea.

O intreaga pleiada de ingineri de prima marime, in frunte cu directorul DRTV B, se specializeaza in Japonia in doua rate de cate trei luni. Mentionez in special pe inginerii: Virgil Ionescu, Mircea Baciu, Mircea Trestianu, Costica Popescu.

Nini: De aceasta data cine s-a ocupat cu montarea echipamentului?

D-na Bucurescu: Douazeci de specialisti japonezi, impreuna cu zece romani, printre care cei sus mentionati, au montat si reglat echipamentul.

Premiera absoluta in lagarul socialist, cu o antena parabolica gigantica (diametrul mare de 32m), asigura legatura cu toate tarile care “vedeau” Oceanul Atlantic.

Se transmite telefonie – in mod special, date si televiziune. Transmisiile TV, in mod frecvent preluate si de tarile “vecine si prietene”, sunt de regula transmisii oficiale, vizite la nivel inalt, evenimente politice internationale. Toate realizate “in direct” din orice colt al lumii. Mult mai rar, evenimente culturale.

Nini: Cand se monteaza a doua antena?

D-na Bucurescu: In 1978 se cumpara si se monteaza a doua statie cu o antena identica cu prima, cu care se vor acoperi Ocenele Pacific si Indian. In acest fel, era asigurata si legatura cu China si Japonia, state de care tara noastra era interesata in mod particular. Statia are un potential imens, dar este foarte putin exploatata. Telefonia si transmisia de date ocupa cel mai mare volum de lucru. Televiziunea infim fata de posibilitati.

Nini: Ce s-a intamplat cu acest echipament dupa 1990?

D-na Bucurescu: Dupa 1990, acest colos extrem de scump, performant, cu resurse enorme, moare cu incetul, pentru ca nu prea mai are nimeni nevoie de el. Sau nu stie sa aiba nevoie. Vanzarea la greci a Romtelecom, care au renuntat la Cheia ca sa-si exploateze propriile surse, a fost prima mare lovitura pe care a primit-o. Trustul televiziunii publice TVR si-a facut propria sa retea de satelit de telecomunicatii. La fel si alte televiziuni particulare.

Au mai fost cateva contracte care-i justificau existenta, dintre care cel mai serios era cel cu trustul Rompetrol al miliardarului Dinu Patriciu, care si-a legat statiile de benzina din tara si din strainatate printr-o retea de cca. 600 de antene pe satelit, care au statia centrala la Cheia.

Exista de asemenea un contract cu Institutul Meteorologic, pentru care se asigura legatura cu satelitii din sistemul METEOSAT. Mare greseala a fost faptul ca nu s-a exploatat reteaua de TV. Statia de la Cheia ar fi putut servi “providerii” tuturor trusturilor TV din tara. Astfel se amortiza o investitie in mod profitabil

pentru toata lumea. In prezent, statia de sol Cheia sta sub un mare semn de intrebare, fiind si in concurenta terestra cu reteaua de fibra optica, sistem mai fiabil si care nu introduce perturbatii.  

Nini: Ce puteti sa-mi spuneti in incheiere?.

D-na Bucurescu: Am inceput aceste relatari privind o parte din istoria televiziunii in Romania cu prima statie de emisie construita de LCT, devenit intre timp ICPTC, adica institut de cercetare-proiectare. Pionier ca preocupare, cercetare, realizare de prototipuri, asa cum am aratat pe parcurs, institutul a deschis drumul fabricarii a diferite echipamente TV .

La sfarsitul anilor 1970, un grup de specialisti, intre care mentionez cu precadere pe coordonator, inginerul Gr. Antonescu, impreuna cu inginerii: Gh. Raducanu, Geta Bengulescu, Octav Goga (din nou cu scuze pentru cei omisi), au realizat – de la faza de cercetare-proiectare pana la executie si punere in functiune – o statie TV in banda IV-V. Statia s-a construit in vederea multiplicarii, la fabrica “Electronica” din str. Baicului, conform intelegerii dintre ministrul telecomunicatiilor Gh. Airinei si cel al industriei electronice. Proiectul acesta era in planul de stat, asa ca s-au acordat bani pentru specializare in strainatate, pentru cumpararea clystroanelor (doua) si chiar pentru cumpararea unei statii din Norvegia care sa foloseasca drept model proiectantilor si constructorilor. Cum si norvegienii sunt oameni, termenul stabilit pentru expedierea echipamentului a intarziat... cca. doi ani. Intre timp, ICPTC a prezentat pentru receptia finala statia TV functionand in canalul 34, cu o putere de 10 kW purtatoare de imagine. Ca intr-un film prost, atunci a aparut si statia NERA (modelul), care, lucrand pe aceeasi frecventa si cu aceeasi putere si nemai fiind necesara ca model, a fost montata la sfarsitul anului 1980 la Brasov pe muntele Tampa.

Pare fantezie sau gluma, dar statia realizata de ICPTC a fost abandonata la “Electronica”. Abandonat a fost si planul de construire in serie a statiilor TV in banda IV-V. Dupa cumpararea Romtelecom de catre greci, institutul a fost evacuat din cladirea Palatului telefoanlor, unde-si avea sediul, intr-un amplasament mai modest in cartierul Militari. Aici se desfasoara o activitate restransa, exclusiv de studiu si cercetare teoretica. Voi incheia relatarile mele despre istoria transmiterii semnalului TV. Marea aventura pe care a presupus-o aceasta actiune la inceputurile ei s-a incheiat firesc, de la sine. Lumea a evoluat, orasele au crescut si in inaltime, oferind perspectiva locala sistemelor radiante, tehnologia a evoluat (micro, nano), schimband total aspectul echipamentului de emisie, s-au dezvoltat telecomunicatiile prin sateliti. Acum viata e mult mai simpla, mai comoda, iar ceea ce ati citit mai sus, daca ati avut rabdare, poate trece foarte bine drept “preistorie”. Istoria, cred, o scrie generatia actuala.

In loc de “BIBLIOGRAFIE”, am apelat la marturiile pensionarilor:

- Natan Amen (DRTV)

- Grigore Antonescu (LCT, ICPTC)

- Lucian Constantinescu (DRTV)

- Ilie Dutescu (ICRET)

- Ion Vasilescu (ICRET)

- Costel Popescu (CHEIA)

- Mircea Trestianu (CHEIA)

- Ioana Baciu (DRTV, CHEIA)

- Iuliana Dumitru (DRTV)

- Mirel Sava (DRTV)

- Iliuta Enache (DRTV)

Nini: In incheiere as vrea sa mai adaug cateva randuri. Din intamplare d-na Mia Bucurescu a lucrat pentru o perioada scurta (1985-1986) in cadrul aceeluias “Colectiv de aparate electronice” din cadrul ICSPM unde am lucrat si eu, deci am fost colegi de serviciu. Pe 25 mai 2012 m-am reintalnesc cu d-na Mia Bucurescu dupa 26 de ani. Ce repede trece timpul!

Category: 

Theme by Danetsoft and Danang Probo Sayekti inspired by Maksimer