Să facem cunoştinţă cu dl. Prof. ing. Titu-Marius Băjenescu

Prof. ing. Titu-Marius Băjenescu  

Laureat al premiului Academiei Române „Tudor Tănăsescu”

Doctor Honoris Causa al Academiei Militare a României

Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice a Republicii Moldova din Chişinău

Nini: În curând veţi împlini 85 ani; nu v-ar tenta să aruncăm împreună o privire retrospectivă asupra lungii dumneavoastră cariere?

TMB: Desigur, tentaţia e mare; dar sunt atât de multe întâmplări semnificative de povestit, care s-au petrecut în România, Elveţia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Suedia, Statele Unite ale Americii etc. încât s-ar putea scrie un adevărat scenariu pentru un viitor film. Cu mulţi ani în urmă, un fost coleg din clasele primare, Eugen Sabin-Mihail Popescu (YO7EA) din Craiova (trecut la cele veşnice în 2016), m-a vizitat timp de câteva zile şi mi-am depănat o mulţime de amintiri, pe care el le-a publicat apoi, în 2007, sub titlul „Pasiune şi destin” la editura Matrix Rom - şi la care ne vom referi, din când în când.

Îmi cer scuze dintru început, dacă voi fi „prea lung” dar, vorba marelui Blaise Pascal: „Je vous écris une longue lettre parce que je n'ai pas le temps d'en écrire une courte.” (Vă scriu o scrisoare lungă pentru că n-am timp să scriu una scurtă). Am însă argumente atenuante, căci este vorba de o neobişnuită viaţă de om, iar întâmplările relatate vor putea – pe de o parte – aminti actualei tinere generaţii ce însemna să trăieşti într-o ţară „socialistă”, iar – pe de altă parte – vor fi, poate, un imbold pentru cei ce şi-ar dori să lucreze în străinătate.

Să începem aşadar cu....începutul. „Povestea“ noastră începe la Câmpina, la 2 aprilie 1933. Aici - în noua garnizoană - locuiau, de puţină vreme, locotenentul de transmisiuni Ioan T. Băjenescu şi soţia sa Lelia-Constanţa. Amândoi erau originari de pe plaiurile Olteniei: dânsul din Redea (judeţul Romanaţi, pe vremuri; astăzi, judeţul Olt), iar dânsa din Corlate (judeţul Dolj). Se cunoscuseră în 1929, se plăcuseră reciproc şi - încă din aceea vară - hotărâseră să se căsătorească în luna noiembrie a acelui an. La puţină vreme după ce data căsătoriei fusese fixată, locotenentul (ca urmare a unor examene susţinute cu brio, între timp) este propus de Ministerul Apărării Naţionale pentru o specializare la Academia Militară St. Cyr de la Paris - pentru a deveni ulterior ofiţer de Stat Major, în cadrul armatei române. Încercând să împace „şi capra şi varza“, locotenentul propune - cât se poate de diplomatic - logodnicii sale amânarea căsătoriei, până după întoarcerea sa de la specializarea de doi ani de la Paris. Cum propunerea a fost primită cu răceală de viitoarea soţie şi deoarece dragostea este oarbă, locotenentul renunţă la locul obţinut la Paris şi se căsătoreşte cu aleasa inimii sale - aşa cum fusese programat mai înainte - în noiembrie 1929. Cum el era sărac (dar mare fumător de ţigări, căci fuma 4...5 pachete de ţigări pe zi) şi avea o voinţă de fier, în ziua cununiei i-a promis viitoarei doamne Băjenescu că începând din acea zi nu va mai fuma nici o ţigare.

Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt, de-a lungul a peste 58 ani - cât au fost căsătoriţi şi până ce moartea i-a despărţit. Vă las pe dumneavoastră, stimate cititor, grija să calculaţi imensa valoare a cadoului de nuntă (în total: cca 96.000 pachete de ţigări) oferit viitoarei soţii de către locotenentul Băjenescu…

Se ştie că un militar de carieră îşi poartă casa în spate, ca melcul, schimbând mereu garnizoana. În cazul tinerei familii Băjenescu, mai întâi la Craiova, apoi la Câmpina, după aceea la Iaşi şi aşa mai departe. La Câmpina va trebui să zăbovim puţin, pentru că aici - după cum spuneam la începutul povestirii noastre - s-a născut, la 2 aprilie 1933, viitorul nostru erou: băieţelul Titu-Marius. Un oraş de provincie, fără pretenţii, lipsit de viaţă culturală şi unde duminicile erau folosite pentru mici excursii în împrejurimi, cu scopul de a se destinde şi a-şi încărca bateriile. O carte  bună  de  lectură,  o  revistă care  tocmai  începuse  să  apară,  denumită „Radiofonia“, precum şi revista germană de specialitate „Radiowelt“, revista în limba franceză „Antenne“ şi reputata revistă franceză „Science et Vie“ (care continuă să apară şi astăzi!) - împreună cu realizarea a nenumărate montaje experimentale de radioreceptoare şi radioemiţătoare de mică putere - umpleau pe nesimţite timpul locotenetului de transmisiuni. [Este util să aminitim că, până în anul 1938, România nu a avut o lege a radioamatorilor de emisie/recepţie pe unde scurte, în ciuda faptului că - mult înainte de acest an - erau destui radioamatori români în eter; toţi erau însă pasionaţi „clandestini“. Unii dintre ei îşi începuseră activitatea încă în anul 1926, iar alţii - de frică - lucrau fără antenă exterioară şi cu puteri de cca un Watt, mulţumindu-se cu QSO-uri locale. Pentru a nu permite folosirea radioemisiunilor în scopuri de spionaj, „legea Radiofoniei“ din 1928 interzicea pur şi simplu orice emisiune de amatori şi prevedea pedepse grele pentru încălcarea prevederilor ei. De menţionat că - împreună cu craioveanul doctor in medicina Alexandru Savopol, preşedintele primului club de radioamatori din România - locotenetul Băjenescu a fost primul radioamator de emisie/recepţie din România şi realizatorul primei emisiuni radiodifuzate din ţară, încă în anul 1926. Mai târziu, cum doamna Băjenescu îşi făcuse, din plin, „ucenicia“ de radioamatorism pe lângă soţul dânsei, a fost în firea lucrurilor să devină prima femeie radioamatoare în fonie din România, folosind indicativul YLCV5BI şi realizând QSL-uri cu diferiţi radioamatori din ţările europene şi africane, în perioada 1931-1933 (anul din urmă fiind anul naşterii mele).

Fie-mi permis să amintesc aici un fapt mai puţin cunoscut, dar semnificativ, din istoria fiabilităţii în România, fapt care face onoare unei adevărate munci de pionierat precursor în încercările de fiabilitate ale sistemelor electronice. Tatăl meu, domnul Băjenescu T. Ioan, viitor ofiţer de stat major şi colonel de transmisiuni în armata română (realizatorul, la 26 septembrie 1926, a primei emisiuni româneşti de radioamator pe unde scurte, împreună cu dr. Alexandru Savopol din Craiova), a fost împuternicit - la începutul celui de al doilea război mondial - de către Ministerul de Război al României, să determine care sunt furnizorii cei mai buni şi mai fiabili de staţii portative de radio-emisie-recepţie de mică putere, în vederea înzestrării trupelor române de transmisiuni cu asemenea echipamente tehnice moderne (la vremea aceea). Între firmele care au răspuns la apelul internaţional de oferte, se afla şi întreprinderea română „Cominco“, aparţinând viitorilor profesori universitari Tudor Tănăsescu şi Gheorghe Cartianu. Cum staţiile de radioemisie şi radiorecepţie urmau să funcţioneze pe front, chiar în primele linii, în condiţii deosebit de dificile, fiabilitatea lor pe timpul intemperiilor (ploaie, furtună, ninsoare, ceaţă, vânturi puternice - cum ar fi Crivăţul etc.) era de cea mai mare importanţă. La acea vreme, nimeni nu ştia ce înseamnă - cu adevărat - fiabilitate şi, cu atât mai puţin, teste sau încercări de fiabilitate. Plecând  de  la  practica sa de radioamator de fiecare zi, cu o clarviziune remarcabilă, pentru a simula efectul precipitaţiilor atmosferice, la o temperatură ambiantă de cca +25°C, tatăl meu (adevărat precursor al viitoarelor teste de fiabilitate), a pus în funcţiune un eşantion din staţiile radio-portative, a măsurat intensitatea câmpului radiat de fiecare staţie radioemiţătoare, sensibilitatea (în V/m) a fiecărei staţii de radiorecepţie, le-a instalat într-o cadă de baie şi a lăsat să curgă apa duşului asupra staţiilor radio-portative timp de 12 ore. Acele staţii radio care continuau să funcţioneze (bine!) după această încercare de fiabilitate, erau supuse - în continuare - la alte teste, specificate într-un protocol ad-hoc. Într-unul din protocoale - semnat de toţi participanţii - au fost consemnate seriile aparatelor, ora şi minutul începerii încercării şi ora la care urma să se facă, a doua zi, controlul de bună funcţionare, după “ploaia“ neîntreruptă urmând să se măsoare „bătaia“, intensitatea câmpului electromagnetic etc. ale fiecărei staţii radio. Domnii Tănăsescu şi Cartianu, crezând că vor reuşi să-l „păcălească“ pe tatăl meu, imediat după plecarea lui, au închis robinetul duşului (astfel încât, peste noapte, n-a curs nici o picătură de apă) au venit a doua zi în zori, puţină vreme înainte de sosirea ofiţerului Băjenescu, şi au redeschis robinetul, astfel încât toată lumea să aibă impresia că apa duşului a curs, fără întrerupere, toată noaptea. Dar „socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg“, deoarece inspiratul şi experimentatul viitor colonel Băjenescu avusese grijă să citească contorul de apă, înainte şi după efectuarea testului de fiabilitate..... Aşa se face că întreprinderea „Cominco“ a fost eliminată din concurs, iar eu - mulţi ani de zile după aceea - devenit studentul profesorilor Tănăsescu şi Cartianu - a trebuit să plătesc „oalele sparte“, prin note şi subiecte „aranjate pe măsură“ de către respectivii domni profesori, la examenele mele de specialitate, în amintirea acelui „nefericit“ (dar celebru) test precursor de fiabilitate.....

Nini: Cine a hotărât prenumele dumneavoastră?

TMB: Primul meu prenume este Titu după prenumele naşului meu, colonelul Titu Bălăcioiu, mare moşier oltean căsătorit cu o belgiancă, încă în timpul primului război mondial.

Cel de al doilea prenume al meu fusese ales de părinţi, pentru a întări originea latină a primului prenume, legat de împăratul roman Titus, care cucerise şi distrusese Ierusalimul şi templul Evreilor, în anul 70. Marius fusese un reputat general şi om politic roman, comandantul armatei din Africa şi - mai târziu, în anul 102 - învingătorul Teutonilor, în bătălia de la Aix.

Nini: Spuneţi-ne câte ceva despre şcolile pe care le-aţi urmat; presupun că desele schimbări de garnizoană ale tatălui dumneavoastră v-au influenţat pozitiv caracterul.

TMB: Au urmat curând alte garnizoane la Ilva Mică, Iaşi şi Râmnicu Vâlcea; în acest din urmă oraş, Titu-Marius a făcut grădiniţa şi primele două clase primare.    

După Râmnicu Vâlcea a urmat garnizoana de la Craiova, unde băieţelul - bine îndrumat de părinţi - urmează cursurile şcolii primare Sf. Anton, cu limba de predare germană. Organizarea internă a şcolii era mult mai bună decât a şcolii primare de băieţi nr. 1 din Râmnicu Vâlcea; exista aici un sistem de note - asociat cu un alt sistem de „puncte“ - care mobilizau pe fiecare elev, îmboldindu-l să se remarce faţă de colegi, să se distingă, nu numai prin nivelul de învăţătură dobândit, ci şi prin gradele obţinute (asemănătoare cu cele din armată, de la sublocotenent şi până la general), ale căror galoane albe, tinerii elevi le purtau cu mândrie pe umerii uniformei lor de culoare neagră. Şcola primară Sf. Anton din Craiova avea şi o formaţie corală, la care participau elevii cu ureche muzicală şi voce frumoasă, din toate cele patru clase. Îndată după sosirea la Craiova a lui Titu-Marius (care luase deja lecţii particulare de pian şi de vioară la Râmnicu Vâlcea), conducerea şcolii l-a numit dirijorul corului. Aceasta reprezenta o răspundere suplimentară, capacitatea de a se impune în faţa colegilor, dar şi o satisfacţie deosebită - mai cu seamă cu ocazia sărbătorilor religioase sau a spectacolelor de sfârşit de semestru sau de an, unde veneau şi părinţii elevilor, precum şi alte rude sau cunoştinţe ale familiilor elevilor.

Limba germană - pe care Titu a iubit-o din copilărie - avea să-i fie de mare folos, peste mulţi ani de zile.

Nini: Ce schimbări a adus, în familie, intrarea României în cel de al doilea război mondial?

TMB: La izbucnirea celui de al doilea război mondial, căpitanul Băjenescu (căci fusese avansat, între timp) este trimis pe frontul împotriva sovieticilor, în spatele imediat al liniei întâia, unde instala legăturile de transmisiuni prin fir şi prin radio, de la un eşalon la altul - mai întâi în Basarabia, după forţarea trecerii Prutului - ajungând apoi până la Odesa, unde este rănit şi trimis în Ţară, pentru convalescenţă. Îşi trece cu brio examenul de maior, este avansat ulterior la gradul de locotenent-colonel şi este detaşat la Alexandria - în calitate de comandant adjunct al unui regiment de transmisiuni.

După 23 august 1944, regimentul de trasnmisiuni al locotenent-colonelului Băjenescu este trims pe frontul de vest, urmărindu-i pe nemţi până aproape de Budapesta. Este rănit pentru a doua oară în bătălia de la Hòdmezövásárhely, la forţarea Tisei. Pentru vitejia şi abnegaţia de care a dat dovadă, el este avansat la gradul de colonel „cu stea” (în aşteptarea avansării la gradul de general care urma să-i fie curând acordat), citat prin ordin de zi pe armata română şi trimis în Ţară, pentru a-şi reface sănătatea.  

La sfârşitul anului 1944, tatăl meu este detaşat la Cluj, în calitate de comandant al regimentului de transmisiuni din această garnizoană.

Nini: Ce urmări a avut pentru familia Băjenescu sfârşitul celui de-al doilea război mondial?

TMB: Eram la Cluj de vreo câteva săptămâni; a sosit apoi 6 martie, cu înscăunarea la putere a aşa-zisului guvern „de largă concentrare democratică“, condus de Petru Groza. Imediat după preluarea puterii de către partidul comunist român (PCR), Ministerul Apărării Naţionale a fost rebotezat Ministerul Forţelor Armate, iar vechile cadre „regale“ ale Armatei au fost trecute în „cadrul disponibil“ (înţelegeţi: au fost scoase din rândul ofiţerilor de carieră şi înlocuite cu politruci care ascultau şi executau orbeşte ordinele PCR). Mai mult decât atât, mulţi dintre ei neavând încă vârsta de pensie, ofiţerii „regalişti“ au fost lipsiţi de pensie şi de orice sprijin material. Cum colonelul Băjenescu fusese, puţin mai înainte, propus pentru ordinul „Mihai Viteazul“ (cea mai înaltă distincţie militară de pe vremea aceea, pe care însă n-a mai apucat s-o primească - datorită venirii la putere a comuniştilor) şi cum noii comandanţi ai armatei române (foşti prizonieri de război în diviziile „Tudor Vladimirescu“ şi „Horia, Cloşca şi Crişan“, îndoctrinaţi prin grija „tătucului“ Stalin) nu-i inspirau încredere, pentru a-şi respecta jurământul de militar şi din mândrie, colonelul Băjenescu şi-a dat demisia.

Pentru a-şi respecta jurământul de militar, credincios regelui, tatăl meu a părăsit, la cerere, cadrele „noii“ armatei române. Colonelul Băjenescu şi-a adus familia pe plaiuri olteneşti, în „Capitală“, la Craiova. Aici, cu sprijinul material al părinţilor mamei mele Lelia Băjenescu şi cu economiile realizate din 1929 şi până în anii celui de al doilea război mondial, familia Băjenescu reuşise să cumpere o casă pe strada Brânduşa (lângă „Muzeul Olteniei“ şi nu departe de biserica „Madona“) pe care o transformaseră, cu multe eforturi fizice şi materiale, astfel încât să corespundă cât mai bine actualei situaţii familiale. Cum fostul „Colegiu Naţional Carol I“ - rebotezat de comunişti în „Colegiul popular Nicolae Bălcescu“ - avea, pe atunci, reputaţia celui mai bun liceu din toată Oltenia şi cum - în plus - era situat doar la câteva sute de metri de casa din strada Brânduşa, părinţii au hotărât că voi urma aici cursurile liceale.

Încă de când eram la Cluj, am urmat cursurile Conservatorului de muzică, în paralel cu liceul - în calitate de „student excepţional“. Am fost elevul profesorului Grigore Hoca la vioară şi al profesorului Antonin Ciolan, în clasa de dirijat. Întâmplarea făcea ca Grigore Hoca să fie şi prim-concert-maestru al orchestrei operei din Cluj; datorită lui, am putut participa, ca spectator, nu numai la toate spectacolele de operă, operetă şi la concertele simfonice, ci şi la toate repetiţiile orchestrei. Asta mi-a îmbogăţit enorm repertoriul muzical şi cultural, lărgindu-mi - în acelaşi timp - orizonturile. Aceste realităţi au constituit unul din elementele hotărâtoare cu privire la visul meu (rămas neîmplinit, datorită venirii la putere a regimului comunist) de a deveni inginer de sunet la societatea română de radioteleviziune.

Tot la Craiova, sfătuit - pe de o parte - de părinţi, iar - pe de altă parte - de colegul Remus Georgescu şi de părinţii acestuia, mi-am continuat studiile muzicale la conservatorul „Cornetti“, (în paralel cu liceul) la clasele de vioară, armonie, contrapunct şi dirijat.

Cum „curtarea” fetelor şi muzica înghiţeau o mare parte din timpul meu liber, tatăl meu a simţit venind pericolul potenţial al scăderii nivelului pregătirii la matematică, geometrie, trigonometrie, fizică şi chimie. Cum tata era pasionat de toate aceste materii şi era un bun matematician, a găsit un vicleşug pentru ca eu să-mi cheltuiasc mai mult timp cu rezolvări de probleme din domeniile amintite. În esenţă, propunerea suna cam aşa:

- Măi Titule, ca să poţi face faţă fetelor aşa cum se cuvine, trebuie să le inviţi la teatru, la concerte, la cinematograf, la o cofetărie - eventual la un restaurant. Pentru asta, ai nevoie de bani - pe care, cel puţin deocamdată - nu-i ai. De aceea, iată ce-ţi propun: Ca să nu-ţi „pierzi mâna“ la rezolvarea problemelor din domeniile amintite şi ca să poţi rămâne în fruntea clasei, eu îţi ofer 5 lei pentru fiecare problemă rezolvată, respectiv 7 sau 8 lei, în funcţie de dificultatea ei. Cu cât vei rezolva mai multe probleme, cu atât „bugetul“ tău va fi mai bogat şi vei putea face faţă - aşa cum se cuvine - tuturor obligaţiilor tale. Ce zici?

- De acord, tăticule.

Şi tatăl şi fiul şi-au dat mâna, pecetluind astfel promisiunea. Aşa se face că toate probleme conţinute în culegerea franceză de probleme elaborată de Frères jésuites au fost rezolvate într-un timp relativ scurt, spre satisfacţia ambelor părţi. Au urmat rezolvările de probleme de fizică şi de chimie. Tatăl meu mă vedea deja la facultate, iar eu înregistram - unul după altul - succese, nu numai la şcoală, ci şi la „sexul slab“ (vioara şi spectacolele în care îmi dădeam concursul ca violonist mi-au fost de un ajutor nepreţuit). Ba, de la o vreme, am început să propun probleme spre rezolvare la „Gazeta Matematică“ - revista română de matematică cea mai en vogue din aceea vreme.

Nini: Ştiu, din auzite, că primul dumneavoastră proiect de inginer a fost realizarea proiectului de acustică al sălii de concerte a filarmonicii „Oltenia” din Craiova. Cum se face că n-aţi fost plătit pentru realizarea acusticii?

TMB: În timpul studiilor mele muzicale la conservatorul „Cornetti” din Craiova participam – împreună cu colegul Remus Georgescu, viitorul compozitor şi director al filarmonicii „Banatul” – la mai toate repetiţiile filarmonicii şi-l cunoşteam bine pe directorul filarmonicii Flavius Tripon; el ştia că sunt student la Politehnica din Bucureşti şi că subiectul meu pentru examenul de diplomă era din domeniul acusticii. La sugestia dânsului, am avut, la Craiova în 1955, o întrevedere cu şeful de şantier (un inginer constructor). Acesta m-a întrebat dacă n-aş fi interesat să fac proiectul acustic al viitoarei sălii de concerte, întrucât dânsul nu era “de meserie” acustician. Am acceptat, pe loc, oferta, dar l-am prevenit că eram student în ultimul an şi, pe cale de consecinţă, nu aveam dreptul de semnătură ca inginer proiectant.

Şeful de şantier mi-a spus că va semna „el” proiectul; în cursul tratativelor s-a convenit să-mi plătească o remunerare incluzând şi costul deplasărilor mele Bucureşti-Craiova-Bucureşti (pentru a efectua măsurătorile electro-acustice necesare).

Aceasta era – pe de o parte – dovada încrederii în posibilităţile mele tehnice, dar – pe de altă parte – îi deschidea şefului de şantier portiţa însuşirii proiectului acustic (după cum au dovedit-o ulterior desfăşurarea evenimentelor).

După inaugurarea sălii, „el a uitat” să-mi plătească remunerarea convenită, astfel încât părinţii mei au apelat la justiţie, însă fără succes.

Aşa se face că – în afară de instrumentiştii mai în vârstă ai Filarmonicii, astăzi pensionaţi sau decedaţi – nimeni nu ştie astăzi cine a proiectat, cu adevărat, acustica sălii.....

Documetele din dosar, aflate la Tribunalul Regional Craiova, constitue o dovadă indubitabilă a adevărului cu privire la proiectul de acustică, gândit într-o concepţie originală şi pus în practică de acelaşi autor la aplicarea tratamentelor acustice pe pereţii şi tavanul sălii, la măsurătorile timpului de reverberaţie al sălii de concerte şi la realizarea corecţiilor de rigoare. În plus, în dosar se află şi propunerea mea pentru o metodă originală – aplicată cu succes la realizarea acusticii sălii de concerte – pentru măsurarea timpului de reverberaţie a sălii, folosind explozia unui cartuş de vânătoare drept sursă de zgomot pentru măsurătorile acustice.

(Toate datele amintite sunt extrase – cu amabila permisiune a autorului – din volumul I “Şcoala “Cornetti” la centenar” de Augustin Radu, editura SimArt, Craiova, 2011).

Mai trebuie menţionat sprijinul neprecupeţit al unui alt oltean, domnul inginer Anton Necşulea de la Societatea de Radiodifuziune din Bucureşti (unde eu am făcut o practică de vară). Domnia Sa mi-a pus la dispoziţie cea mai modernă aparatură de măsură a timpului, realizată de firma Bruel & Kjaer, firmă care era atunci – şi a rămas până astăzi – lider mondial al soluţiilor de înregistrare, măsurare, test şi analiză pentru sunete, zgomot şi vibraţii.

Cu această aparatură – în mai multe rânduri, aşadar imediat după fiecare din repetatele corecţii introduse în construcţia şi instalarea panourilor acustice – am efectuat măsurătorile necesare care au realizat, în cele din urmă, o acustică optimă a sălii de concerte a Filarmonicii „Oltenia”.

Cum toate aceste lucrări trebuiau realizate într-un termen relativ scurt (şi cum eu nu trebuia să-mi neglijez sarcinile de student), am muncit zi şi noapte, cu efort şi dăruire, cu multă dragoste de meserie, aplicând în practică ultimele cunoştinţe tehnice şi practice la nivel mondial şi transpunând în practică un concept de acustică despre care specialiştii au afirmat – după inaugurarea sălii – că tindea spre perfecţiune.

Am avut chiar curajul nebun (pentru acea vreme a tiraniei comuniste) să mă adresez, în scris, redacţiei revistei de specialitate „Akustische Beihefte” din Republica Federală Germană, rugând-o   să-mi expedieze extrase sau articole de revistă care să aibă în vedere proiectarea acustică a unei săli de concerte. Şi, spre surprinderea mea, puţină vreme după aceea, am primit un pachet mare, nedeschis de cenzură, expediat de redacţia „Akustische Beihefte” pe adresa mea particulară de la Craiova.

Multe zeci de ani după cele relatate mai sus, în 1997, am venit la Craiova să mă închin la mormintele părinţilor mei, decedaţi după ce emigrasem în Elveţia.

Cu această ocazie, am vizitat şi sala de concerte a Filarmonicii şi am rămas neplăcut surprins de transformarea tavanului sălii. . . unde apăruse un mare orificiu circular şi transparent care a înrăutăţit sensibil acustica sălii. (Originea transformării nedorite: vizita unui important tovarăş de la regionala de partid care decisese, pe loc „Să fie mai multă lumină, tovarăşi”). Directorul Filarmonicii „Oltenia” de atunci, pianistul Mihai Ungureanu, constatase „pe viu” această înrăutăţire şi avea atunci intenţia fermă de a astupa orificiul şi de a face apoi măsurători, cu mijloace adecvate, pentru îmbunătăţirea acusticii sălii.

Nini: Cum aţi reuşit să emigraţi în Elveţia, în 1969?

TMB: Este o poveste tare, tare lungă.....La începutul anului 1969 (după ce - cu un an în urmă - câştigasem concursul instituit pentru ocuparea postului), am fost numit cercetător principal la laboratorul de electronică şi telecomunicaţii al Institutului de cercetări pentru protecţia muncii din Bucureşti, de pe strada General Budişteanu. Cu un an în urmă, în 1968, reuşisem să prezint personal, la un congres de specialitate din Germania, o comunicare - care fusese foarte bine primită de participanţii la congres. Atât de bine, încât, după prezentare - în prima pauză a congresului - am fost abordat, pe rând, de câţiva reprezentanţi ai unor reputate firme din Europa occidentală (cum ar fi, de pildă, Deutsches Elekronensynchrotron din Hamburg, IBM din Sindelfingen, Hewlett-Packard, Siemens, Tele Danmark, Brown Boveri de la Baden, din Elveţia şi încă alte 2….3 firme de mare renume internaţional), care mi-au propus să continui lucrările de cercetare începute, în propriile lor laboratoare. Fireşte, aceasta depăşise toate aşteptările mele. De fiecare dată, reprezentanţii firmelor îmi dădeau întâlnire la sediul firmelor respective (oferindu-se să plătească cheltuielile de deplasare şi cazare), cu scopul de a negocia detaliile viitorului contract. Eu mulţumeam politicos pentru măgulitoarele propuneri şi încercam să explic interlocutorilor - cât mai diplomatic şi convingător cu putinţă - că ar fi mai bine ca respectivele contracte să-mi fie expediate recomandat, prin poştă, în România, deoarece respectivele contracte vor avea nevoie de aprobarea Ministerului Muncii de la Bucureşti, pentru a putea fi traduse în viaţă. Cam descumpăniţi, respectivii reprezentanţi ai firmelor occidentale au promis, totuşi, că vor expedia contractele nu Ministerului Muncii, ci la adresa privată menţionată pe cartea mea de vizită, la Bucureşti. Doar reprezentanţii de la Deutsches Elektronensynchrotron (Hamburg) şi de la Brown Boveri (Baden, Elveţia) nu s-au lăsat convinşi cu una, cu două şi mi-au plătit drumul pentru ca să vin şi să vizitez respectivele laboratoare de cercetări, să discut cu viitorii şefi ierarhici şi să-mi înmâneze - cu această ocazie - eventualul contractul de angajare.

La Hamburg, negocierile au fost relativ uşoare; mi se propunea un salariu de 6400 DM, un automobil de serviciu, chiria plătită pentru un apartament de două camere şi jumătate - situat în apropierea sincrotronului - şi scutirea de impozite pe timp de trei ani. Când a fost vorba să semnez contractul, - foarte stânjenit - am explicat interlocutorilor mei că nu pot semna contractul, fără aprobarea prealabilă a acestuia de către Ministerul Muncii din România; în plus, dacă nu s-ar fi procedat astfel, soţia mea - Andrea - ar fi riscat să nu poată ieşi vreodată din România, rămânând acolo drept garanţie că eu mă voi întoarce în Ţară, după terminarea contractului. Ceeace interlocutorii au acceptat à contre cœur, în cele din urmă, fiind totuşi foarte miraţi de intervenţia statului român într-o relaţie privată, directă de muncă între un salariat şi viitorul său patron, din străinătate - fără să mai vorbim de prizonieratul forţat al Andreei. Aşa se face că Titu a plecat cu contractul în buzunar, semnat de Deutsches Elektronensynchrotron, fără ca eu însumi să-l fi semnat.

La Baden, în Elveţia, negocierile cu compania „Brown Boveri“ au fost mult mai complicate, căci reprezentanţii firmei - prezenţi anterior la congres - convocaseră, la Baden, o comisie de nouă specialişti care au testat cunoştinţele mele specialitate, înainte de a-mi propune un contract de muncă. La sfârşitul examenului ad-hoc (căci a fost, într-adevăr, un examen), comisia mi-a propus un contrcat pe durată nedeterminată. Sesizând enormul pericol de a nu putea obţine în vecii vecilor aprobarea Ministerului Muncii, am mulţumit cum m-am priceput mai bine pentru deosebita încredere pe care  mi-o acordă „Brown Boveri“ şi i-am rugat să-mi facă, totuşi, un contract pe o durată limitată de un an, urmând ca - dacă părţile vor fi mulţumite, după aceea - contractul să poată fi prelungit ulterior. Pentru a putea obţine - fără ca eu însumi să-l semnez - contractul de un an, a trebuit să semneze o promisiune care spunea că, dacă voi putea obţine aprobarea oficială să lucrez la Brown Boveri pentru un an – mă angajam să rămân la Baden timp de cinci ani.

Înainte de a fi plecat pentru a prezenta comunicarea la congres, mă înţelesesem cu soţia mea Andrea să fac imposibilul şi să rămân în Republica Federală Germană, urmând ca - după aceea - eu să facă demersurile oficiale pentru a obţine plecarea definitivă a soţiei mele din România. Cum însă, în timpul congresului (dar şi după aceea), condiţiile iniţiale s-au schimbat radical - şi exista acum o destul de însemnată probabilitate pentru ca să pot lucra în Occident, cu aprobarea oficială a guvernului român şi (credea eu, iniţial) s-o pot lua pe Andrea cu mine, de la început - m-am hotărât să mă întorc în România şi să obţină imposibilul: aprobarea oficială de lucru, dată de Guvernul României. De la frontiera română, i-am telefonat Andreei şi am rugat-o să vină să mă ia din Gara de Nord. După sosire, chiar pe peron, prima întrebare a Andreei a fost: „De ce te-ai întors?“ Şi cum în România de atunci „şi pereţii aveau urechi“, i-am explicat soţiei, într-un parc din apropiere, cum stăteau lucrurile. Foarte neîncrezătoare în viitor, Andrea a trebuit să se resemneze la gândul că planul meu va reuşi, deşi era convinsă de contrariul.

La puţină vreme după aceea, au sosit - unul câte unul, prin poştă - şi restul contractelor promise. Înarmat cu ele, am început să mă zbat, alergând în stânga şi în dreapta, cu scopul de a obţine audienţa dorită la minstrul muncii de atunci, Petre Lupu, de care depindea rezolvarea atâtor probleme. Pentru aceasta, în afară de căile oficiale, au fost folosite şi puţinele relaţii ale familiei, relaţii care l-ar fi putut ajuta, eventual. Între ele, întâmplător, era un amic sus pus, care lucra pentru comitetul central al partidului unic. Auzind tărăşenia lui Titu, acesta i-a comunicat numărul - strict secret - al unei hotărâri a Consiliului de miniştri HCM (precum şi data la care fusese luată hotărârea) care permitea, în mod temporar - timp de un an de la data la care fusese luată hotărârea - fiilor şi ficelor de „granguri“ ai partidului, să se poată prevala de această HCM pentru a putea pleca în străinătate. Zis şi făcut. Am făcut respectiva cerere de audienţă la ministru, menţionând numărul proaspăt aflat al HCM. Şi iată că prima minune - audienţa - este pe cale să aibă loc; a trebuit însă, mai întâi, să treacă prin furcile caudine ale mai multor secretare ierarhice şi a unor şefi de cabinet ai ministrului; pentru aceasta, cutii mari de bomboane de şocolată de la cofetăria „Capşa“ (pentru bărbaţi) şi bogate buchete de flori (pentru secretare) erau, de fiecare dată, absolut necesare. După multe săptămâni de aşteptare ca pe jar şi nenumărate telefoane de intervenţii repetate, în sfârşit, secretara personală a ministrului mă anunţă telefonic că audienţa va avea loc în aceeaşi zi, către sfârşitul programului. Înarmat cu încă un buchet superb de flori, trec de secretară destul de repede şi sunt primit în audienţă de ministru.

- Prezentaţi pe scurt problema dumneavoastră, pentru că nu am timp; în câteva minute trebuie să plec la o şedinţă a comitetului central. Vă ascult.

Am făcut un scurt rezumat al celor întâmplate, punând pe biroul ministrului cele opt contracte de muncă, sosite prin poştă. Cam buimăcit de cele ce vedea şi auzise, ministrul reia:

- Tovarăşe Băjenescu, am să repet ceeace am înţeles din relatarea dumneavoastră, căci nu vreau să fac interpretări greşite. Aşadar, după ce aţi prezentat comunicarea - de succes - la congresul din R.F.G., vi s-a propus - de către mai multe companii occidentale de specialitate - să vă continuaţi lucrările de cercetare la ele, în respectivele laboratoare de specialitate, cu salarii unele mai bune decât altele; văd aici că Deutsches Elektronensynchrotron vă oferă 6400 DM pe lună; este adevărat?

- Da, tovarăşe ministru.

Examinând încă o dată fiecare contract în parte, ministrul i se adresează din nou lui Titu, privindu-l drept în ochi:

- Şi de ce nu aţi rămas, tovarăşe?

- Cum era să rămân, tovarăşe ministru, fără aprobarea dumneavoastră!

La auzul acestui răspuns, probabil că ministrul şi-a zis în sine: Tare sărac cu duhul trebuie să fie! Apoi a completat cu voce tare, adresându-mi-se:

- Bine tovarăşe; lăsaţi contractele la mine pentru studiu şi pentru a hotărî - împreună cu alţi tovarăşi de răspundere - pe care anume să-l aprobăm şi dacă vom aproba ceva.

Nici oracolul din Delfi n-ar fi putut da un răspuns mai potrivit! Năucit de un asemenea răspuns, am ieşit de-a-ndăratelea din cabinetul ministrului.

Săptămânile treceau şi nu se întâmpla nimic. Fără să mă dau bătut, telefonam, din când în când, fie şefilor de cabinet, fie secretarelor, cu speranţa ascunsă de a putea afla ce curs au luat - între timp - lucrurile. Din când în când, treceam eu însumi pe la personajele respective, oferindu-le cu stângăcie o cutie de bomboane de şocolată sau un buchet de flori şi scuzându-mă pentru deranj. Degeaba; toţi au gurile legate şi nu ştiu nimic.

Întrucât rezolvarea problemei risca să se temporizeze şi nu se întrevedea nimic la orizont, într-una din zile (consultând la Biblioteca Academiei Române o revistă franceză de specialitate), am dat peste un anunţ al universităţii „Laval“ din Québec (Canada) care oferea burse de studii pentru doctorat. Plecând de la principiul că „nu e bine să dai vrabia din mână pe cea de pe gard“, mi-am notat adresa, am scris şi am primit, destul de repede, prin poştă, instrucţiunile pentru înscriere şi formularele care trebuiau completate de cel puţin doi din foştii mei profesori de la Institutul Politehnic din Bucureşti şi expediate apoi universităţii Laval. Cercetând în biblioteca mea personală de documente, am găsit aceste două copii de pe recomandările profesorilor Edmond Nicolau şi Mircea Bubulac.

Dar şi în cazul universităţii „Laval“, după expedierea tuturor actelor necesare, era nevoie să se aştepte până în toamnă. Astfel încât, (revenind la rezolvarea problemei anterioare) mi-am luat din nou inima în dinţi, obţin - după interminabile anticamere - încă o audienţă la ministrul muncii şi, cu multă timiditate, îl întreb ce s-a hotărât „în problemă“ (acesta era vocabularul de epocă).

Fără să spună un cuvânt, ministrul pune mâna pe „telefonul roşu“, cere specific pe cineva şi-l întreabă:

- Ce-aţi făcut cu dosarul Băjenescu?

Urmează un timp (care mi s-a părut infinit de lung) în care ministrul asculta ce i se spunea la telefon, după care ministrul izbucneşte:

- Cum este posibil să faci asemenea greşeli, tovarăşe! Este vorba de un contract de muncă, nu de o bursă. Cei din Occident îl vor doar pe Băjenescu şi pe nimeni altcineva. Rezolvaţi urgent şi corect problema şi informaţi-mă de hotărârea luată cel târziu săptămâna viitoare. Tovarăşul Băjenescu a aşteptat destul! S-a înţeles, tovarăşe?

Apoi, adresându-se lui Titu:

- Mare-i grădina lui Dumnezeu şi-n ea mulţi netoţi mai sunt! Au împărţit „bursa“ dumneavoastră la doi profesori de la Politehnică (şi le pronunţă numele) care doresc să plece în locul dumneavoastră, pe motiv că sunteţi prea tânăr şi că mai puteţi aştepta. Dar sper că, de data asta, au priceput tovarăşii!

Când am ajuns în stradă, am repetat, în gând, toată scena din cabinetul ministrului şi-am încercat să desluşească un sens, un fir roşu. Dar dispuneam de prea puţine elemente. Şi-am zis că ministrul a fost, totuşi, corect, dar că viitorul nu-l poate prezice nimeni….

După cele aflate de la ministrul muncii, mă înfiinţam odată pe săptămână la serviciul de paşapoarte din strada Grădina cu Cai (unde se eliberau paşapoartele „de serviciu“), cu gândul că, doar-doar, cine ştie….? După mai multe săptămâni de aşteptare zadarnică, unul din funcţionarii de la Grădina cu Cai  (care mă cunoştea acum ca pe un cal breaz) îi spuse:

- Nu mai aşteptaţi aici, tovarăşe Băjenescu! Dacă o fi să vă iasă paşaportul, va fi un paşaport particular, nu unul de serviciu - ca la noi, aici. Aşa că aţi face bine să vă duceţi „dincolo“, în strada Nicolae Iorga. La noi, pierdeţi vremea degeaba!

Mulţumindu-i pentru sugestie, am alergat „dincolo“, cu inima la gură. Cum era iulie, temperatura depăşea 38° Celsius la umbră, iar asfaltul era moale ca un aluat; ajuns la destinaţie - lac de apă -, după ce-am deschis uşa sălii de aşteptare, am rămas uimit. La parter, sute de oameni transpiraţi îşi aşteptau paşapoartele şi nu era loc să pui un ac. Ce era de făcut? Mi-am zis: să observăm şi să vedem ce se întâmplă. De două-trei ori pe oră, pe scara largă care cobora de la etaj, apărea o doamnă cu câteva paşapoarte în mână şi începea să strige:

- Popescu Ion.

- Sunt aici, să trăiţi!

- Ianculescu Gheorghe.

- Prezent!

Şi aşa mai departe, până se epuizau paşapoartele din mâna doamnei aşezată în capul scării. Scena se repetase deja de câteva ori. Tiptil-tiptil şi făcându-mi loc cu multă greutate, m-am strecurat până mai aproape de scară şi - în cele din urmă - cu un glas aproape stins m-am adresat doamnei - care tocmai mai coborâse o dată - spunând:

- Doamnă, nu vă supăraţi; pe mine mă cheamă Băjenescu.

- A, dumneata eşti Băjenescu? Am paşaportul dumitale pe masa mea de lucru de mai multă vreme, dar nu ştiam cum arăţi, ce înălţime ai, ce culoare au părul şi ochii dumitale. Acum te-am fotografiat! Aşteaptă aici că ţi-l aduc.

Minutele care s-au scurs până ce doamna a apărut din nou în capul scării mi s-au părut ani; fără să mai punem la socoteală faptul că în aceste minute se putea, teoretic, întâmpla orice. Unul din scenarii ar fi putut fi, de exemplu, ca domna să telefoneze la securitate şi să-i întrebe pe tovarăşii de acolo dacă să-mi înmâneze - sau nu - paşaportul. Şi alte scenarii şi mai neverosimile mi-au trecut în acele momente prin cap….

Când, deodată, doamna îşi face reapariţia pe scară având în mână un singur paşaport, cel al meu. Mi-l înmânează, îmi doreşte drum bun, şi să mă întorc sănătos. Am crezut că visez, dar am ieşit cât am putut de repede din sala de aşteptare arhiplină. M-am îndreaptat rapid spre ambasada Elveţiei din Pitar Moş şi-am obţinut viza de intrare cât ai bate din palme; la „motivul călătoriei“ funcţionarul a scris caligrafic şi lizibil, în franceză „travailler chez Brown Boveri“.

Următoarea problemă care trebuia rapid rezolvată era cumpărarea biletului de tren, cu vagon de dormit până la Beograd Dunav. La agenţia de voiaj C.F.R. din centrul Bucureştiului, în faţa fostului palat regal, aveam o cunoştinţă mai veche, de pe vremea studenţiei, care - după ce s-a codit multă vreme - i-a spus să vină spre seară, cu puţin înainte de închidere, sperând să-i poată înmâna toate documentele de călătorie.

Am telefonat apoi Andreei, pentru a o pune la curent cu ultimele noutăţi, şi-am rugat-o să vină acasă şi să-mi prepare valiza cu care voi pleca. Apoi am„zburat“ acasă, am luat cele câteva sticle de şampanie, uscăţelele sărate şi fursecurile pe care le cumpărasem mai demult în eventualitatea acestei ocazii, am aleargat la Institut, am încuiat uşa cu cheia, pe dinăuntru, şi-am invitat colegii să bea o cupă de şampanie.

- Dar ce serbăm, Titule? E ziua ta?

- Nu, nu, dar îmi face plăcere să bem împreună un pahar de şampanie….

- Da, dar ştii că este interzis să consumăm alcool în timpul orelor de lucru…

- Am închis uşa cu cheia, până terminăm sticlele…

Un coleg de etnie germană este mai insistent, vine la mine şi-mi spune la ureche:

- Dar ce sărbătorim, să ştim şi noi, Titule…..

- Kannst Du dein Schnabel halten? (Poţi să-ţi ţii pliscul?)

- Aber sicher, selbstverständlich… (Bine înţeles, sigur că da)

- Ich werde bald, bei Brown Boveri, in Baden, arbeiten…. (În curând voi lucra la Brown Boveri, la Baden….)

- Es kann nicht war sein! (Nu se poate să fie adevărat!)

- Doch; es ist tatsächlich war! (Ba da, este purul adevăr!)

Şi colegul de etnie germană rămase cu gura căscată, ca la dentist (dar n-a suflat nici un cuvânt, nici atunci şi nici după aceea).

După terminarea „sărbătoririi“, am alergat la agenţia de voiaj C.F.R. - unde documentele de călătorie erau gata pregătite - apoi am trecut pe acasă (unde mă aştepta Andrea cu valiza gata făcută), apoi - în drum spre gară – am telefonat colegului Titel Ştefănescu şi amicului compozitor şi pianist Alexandru Hrisanide să vină pe peron, la Gara de Nord, puţin înainte de plecarea trenului de Belgrad; soţii Băjenescu se mai opresc la părinţii Andreei, pentru a le comunica „bomba“ care tocmai explodase, după o lungă zbatere a lui Titu şi o aşteptare de peste opt luni de zile.

De remarcat că toate scenele povestite în ultima parte - scene care premerg plecarea mea din România - s-au petrecut într-o singură zi. Este de la sine înţeles că doream să plec cât mai repede, de teamă ca nu cumva autorităţile să se răzgândească, puţin timp după ce căpătasem paşaportul atât de visat şi dorit.

După despărţirea nelacrimogenă de rigoare, trenul de Belgrad se puse în mişcare. Cum mie nu-i venea, totuşi, să cred că este adevărat, mi-am zis în sinea mea că plec într-o delegaţie de lucru la Timişoara şi nimic mai mult. Cu gândul la această „deplasare“ cam neobişnuită şi legănat de mişcările alternate şi repetate ale trenului, am adormit. În vis, am revăzut o scenă pe care mi-o povestise amicul Alexandru Hrisanide, înainte de plecarea din Gara de Nord. Era vorba de un pasager cu acte, paşaport şi vize în regulă, aflat într-un avion Bucureşti-Paris; în zbor, înainte ca avionul să părăsească teritoriul României, securitatea a transmis prin radio pilotului ordinul de a ateriza la Arad. După aterizare, s-au suit la bordul avionului câţiva angajaţi în civil de la securitate care - după ce au făcut controlul puţinilor pasageri - l-au înşfăcat pe cel care-l căutau şi l-au dat jos din avion, cu bagaje cu tot. Încurajatoare poveste care m-a făcut să tremur din toate mădularele, doar la gândul că o scenă asemănătoare s-ar putea repeta acum, în trenul de Belgrad…. De aceea n-am vrut să cred, în ruptul capului, că este adevărat că voi putea părăsi România, până ce nu voi fi ajuns, efectiv, pe teritoriul Iugoslaviei.

În apropiere de frontiera cu Iugoslavia, m-au trezit controlorii vamali şi cei care efectuau controlul paşapoartelor. Respectivii funcţionari şi-au făcut datoria corect, fără nici un fel de surprize; apoi funcţionarii au părăsit, salutând, cuşeta vagonului de dormit. M-am aşezat apoi la fereastra vagonului, pentru a putea vedea, cu proprii mei ochi, trecerea frontierei româno-iugoslave; scena „eliberatoare“ a avut loc în momentul când trenul a traversat „ţara nimănui“ - o porţiune de pământ destul de lată, bine arată şi greblată, în care să se poată vedea urmele lăsate de eventualele persoane care vor fi traversat frontiera pe jos, în mod ilegal. Încă îmbătat de scena pe care tocmai o văzusem şi care se pierdea încet-încet în depărtare, am început să cred, treptat-treptat, că sunt într-adevăr pe drumul care mă ducea spre ţinta dorită, Elveţia….

Ajuns în gara Beograd-Dunav, primul lucru pe care l-am făcut - după coborâre - a fost să sărut pământul pe care călcam, aşa cum va face - decenii mai târziu - papa Ioan Paul al doilea. Urma să petrec o noapte, înainte de a-mi continua călătoria spre Elveţia. După duşul de rigoare, mam dus la cea mai apropiată bancă, pentru a-mi ridica drepturile băneşti de autor pentru articolele pe care le publicasem în ultima vreme, în presa iugoslavă de specialitate, drepturi pe care le-am transformat imediat în franci elveţieni. Apoi, cum îmi luasem o altă piatră grea de pe inimă, am hoinărit pe bulevardele şi străzile Belgradului, încercând să-mi imagineze greutăţile care vor urma după ce voi fi sosit la Baden, la firma la care urma să lucrez - celebra Brown Boveri & Co. Obosit de atâta alergătură şi emoţii trăite, am dormit neîntors şi - a doua zi - m-ma urcat în trenul care urma să mă ducă în Elveţia.

Emoţiile călătoriei nu se terminaseră însă, căci o dată ajuns la Vaduz - capitala principatului Liechtenstein, vecin cu Elveţia - la controlul paşapoartelor, am fost rugat să-mi iau bagajele şi să cobor.

- Dar de ce?

- O să vă spunem la comisariat.
Ajunşi la comisariat, politicos, comisarul-şef - după ce mi-a consultat paşaportul - îmi spuse, în limba germană:

- Vedeţi dumneavoastră, domnule Băjenescu, eu îmi îndeplinesc îndatoririle de slujbaş al statului elveţian aici, în Vaduz, de peste 24 ani; dar n-am văzut încă niciodată o viză ca a dumneavoastră, unde - pe ştampila aplicată de ambasada Elveţiei de la Bucureşti - să scrie, la scopul călătoriei, „travailler chez Brown Boveri“. De aceea, cum viza mi se pare cam ciudată, v-am rugat să coborâţi din tren.

- Dar, domnule comisar-şef, puteţi telefona la „Brown Boveri“, la serviciul personal şi controla dacă informaţia este sau nu adevărată.

- Tocmai asta aveam de gând să fac.

Şi spunând acestea, luă telefonul, puse în funcţiune un mic difuzor (aşa încât şi eu să pot auzi conversaţia telefonică), formă numărul centralei telefonice de la „Brown Boveri“ şi ceru să i se facă legătura cu serviciul personal. După ce o voce bărbătească de la serviciul personal răspunse, comisarul-şef îi povesti, pe scurt, tărăşenia; în cele din urmă, i s-a făcut legătura cu şeful serviciului personal.

În tot acest timp, am tremurat doar la gândul că s-ar putea ca, într-o firmă cu zeci de mii de angajaţi, să fie destul de greu - dacă nu imposibil - ca numele de Băjenescu să-i spună ceva nu numai unui angajat oarecare de la serviciul personal, ba chiar şefului serviciului.

După ce a obţinut legătura cu şeful serviciului, comisarul-şef îi repetă şi lui, mai pe îndelete, mica istorioară; înainte de a avea timp ca funcţionarul de la Vaduz să-i pună întrebarea finală, de încredere, şeful personalului spuse:

- Aha! domnul Băjenescu a ajuns, în sfârşit, în Elveţia! Îl aşteptăm de peste opt luni de zile! Bine că a sosit! Da, da, este adevărat, lăsaţi-l să vină la Baden!

Am crezut, din nou, că visez…. Scuzându-se pentru întreruperea călătoriei (căci trenul din care coborâsem, fireşte, plecase între timp), comisarul-şef se uită să vadă când pleacă următorul tren spre Baden, mă ajută să transport bagajele în gară, aşteaptă împreună cu mine sosirea trenului şi mă urcă în trenul care avea să mă ducă, în sfârşit, la Baden, şi-mi urează succes în activitatea pe care urma s-o încep.

Când trenul se puse în mişcare, am recapitulat în minte, cu acceleratorul, toate peripeţiile survenite în ultimele 72 ore şi mi-am zis - ciupindu-mă - că trebuie să fie adevărat.

Atât în gările elveţiene în care se oprea trenul, dar şi pe tot parcusul se puteau vedea multe automobile (care claxonau ca la nuntă) cu capota împodobită cu steagul elveţian; încercând să-mi explic de ce şi negăsind explicaţia, Am întrebat aşadar vecinul de compartiment care-mi spuse simplu:

- Astăzi, este 1 august, ziua naţională a Elveţiei şi de aceea mulţi conaţionali o sărbătoresc în acest fel.

După cum aţi putut constata dumneavoastră înşivă din cele povestite, în anul domnului 1969, elveţienii lucrau de 1 august - ceeace a fost norocul meu, căci altminteri ar fi trebuit să petrec o noapte la comisariatul de poliţie din Vaduz…

Ajuns în gara Baden, m-am dus întins la departamentul unde urma să lucrez şi m-am prezentat şefului de departament, care mi-a urat bun venit în limba franceză şi - după câteva schimburi de cuvinte amabile - şi-a scos dintr-un buzunar interior portofoliul şi mi-a întins o bancnotă de 500 franci elveţieni, spunându-i:

- O să aveţi nevoie de ei, pentru primele cheltuieli de instalare; mi-i veţi da înapoi când veţi putea… Cum nu mă aşteptam la un asemenea gest, am mulţumit bâiguind şi asigurându-l că-i voi restitui banii cât de curând cu putinţă.

După ce şeful departamentului m-a prezentat, pe rând, viitorilor colaboratori, m-a îndemnat să-mi caute chiar acum o locuinţă în apropiere, înmânându-mi un plan al oraşului şi un ziar local, în care - la rubrica „apartamente de închiriat“ - erau destule adrese.

Aşa se face că, în seara zilei de 1 august, dormeam deja „în patul lui“ într-un apartament situat pe aceeaşi stradă cu locul meu de muncă, la numai câteva sute de metri distanţă şi pentru o chirie rezonabilă - după ce, în prealabil, telefonasem în România, familiei soţiei pentru a o linişti, a le da noua adresă poştală, a-i anunţa că totul s-a desfăşurat normal şi că de a doua zi voi începe să lucrez (dar că data oficială, pentru vechime - după cum îi spusese amabil şeful departamentului - va fi data de 1 august 1969). Inutil să vă mai spun că niciodată n-am adormit atât de fericit ca în seara de 1 august, la Baden, în Elveţia….

Nini: Cum s-au desfăşurat primele zile de lucru la „Brown Boveri”?

TMB: De prisos să vă spun că am avut emoţii. Însă – după ce şeful departamentului m-a prezentat şefului meu de grupă şi-am aflat care va fi prima mea sarcină – m-am liniştit ca prin minune. Mă aştepta un loc de lucru bine echipat cu instrumente moderne de măsură, cu microscop, cu telefon şi cu colegi amabili, de multe naţionalităţi.

După primele zile de lucru, am primit un apel telefonic de la biroul de traduceri al firmei; şeful biroului m-a rugat să-l vizitez, fără să precizeze despre ce era vorba. La întrevederea care a urmat,   mi-a spus:

- Dumneavoastră veniţi dintr-o ţară a blocului sovietic şi presupun că vorbiţi limba rusă.

- O vorbesc, la nevoie.

- Noi trebuie să livrăm curând o importantă comadă sovieticilor. Ne-aţi face un mare serviciu dacă aţi accepta ca – la sfârşitul săptămânii, şi/sau în orele libere – să ne ajutaţi să traducem instrucţiunile de folosire a instalaţiei (redactate în limba germană) în limba rusă. Sunt mulţi termeni tehnici, dumneavoastră sunteţi inginer, aşa că o să vă simţiţi „acasă” cu termenii. Iată, pentru început, vă dăm doar câteva foi de tradus. Dacă veţi fi de acord, vă transportăm noi cu maşina, acasă la dumneavoastră - sub formă de împrumut, pe durata traducerilor - atât dicţionarele tehnice cât şi cele de limbă curentă, cât şi o maşină de scris. Tariful este interesant – şi credem că va fi un argument să acceptaţi colaborarea propusă. Noi plătim 5 (cinci) franci elveţieni pentru fiecare rând tradus.

La auzul tarifului, m-am mai „muiat” şi-am acceptat să încerc să fac traducerea.

Începutul, ca totdeauna, a fost destul de dificil; abia reuşeam să traduc tri-patru rânduri pe oră. Cu timpul însă, m-am acomodat noilor condiţii şi ritmul orar a crescut, aşa încât săpămâna următoare am putut transmite toată traducerea de început, încredinţată. Răspunsul şefului biroului de traduceri a fost foarte pozitiv şi m-a rugat să continui colaborarea.

Trebuie să vă spun că, peste câteva săpămâni mă obişnuisem atât de mult cu noua mea ocupaţie din timpul liber, încât mare mi-a fost mirarea când – la plata primelor mele salarii – colaborarea de traducător mi-a adus mai mult decât salariul meu de inginer.

Lunile au trecut apoi pe nesimţite, adaptarea la noul să loc de muncă şi la tema de cercetare la care lucra s-au făcut în foarte bune condiţii, eram apreciat şi stimat de noii mei colegi, reuşisem deja să-mi plătesc datoria de 500 franci elveţieni. Aşa de pozitiv eram apreciat, încât pe la jumătatea lunii octombrie, directorul departamentului de cercetări m-a întrebat dacă aş fi interesat să mi se prelungească contractul la „Brown Boveri“ pe cinci ani. La răspunsul meu pozitiv, directorul a intervenit cu o scrisoare pe lângă autorităţile române, a cărei copie este reprodusă în partea conţinând materialele ilustrative.

Luni de zile după expedierea acestei scrisori, în ultima de zi de lucru de dinaintea Crăciunului, directorul departamentului de cercetare vine să viziteze laboratorul în care lucram. Cale de o poştă de jur împrejurul clădirii în care lucram, mai toată lumea ştia că un Român lucra în acest laborator, cu aprobarea guvernului român. De aceea, vizita directorului a început cu mine:

- Bună ziua, domnule Băjenescu.

- Bună ziua, domnule director.

- Ce mai faceţi, sunteţi mulţumit?

- Mulţumesc de întrebare, nu aşa de bine.

- De ce? - zise cu îngrijorare directorul pe faţa căruia începuseră să se adune nori de îngrijorare.

- Tema de cercetare nu este interesantă?

- Ba da.

- Atunci atmosfera de lucru, colegii…

- Nu, nu, atmosfera este bună iar colegii sunt foarte amabili.

- Atunci salariul nu vă satisface…

- Salariul este foarte bun, domnule director…

- Atunci… nu mai înţeleg; care este problema?

- …Păi… după cum ştiţi deja, soţia mea a rămas în România….

- Aaaa! - făcu uşurat directorul. Nimic mai simplu, domnule Băjenescu. Cumpăraţi un bilet de avion Bucureşti-Zürich, îl expediaţi soţiei dumneavoastră recomandat cu retur recipisă, prin poştă, şi - după aceea - nu vă mai rămâne decât să fixaţi împreună data zborului şi să mergeţi la aeroport, la Kloten, s-o întâmpinaţi la coborârea din avion!“

- Da, dar vedeţi dumneavoastră, domnule director, în România lui Ceauşescu, nu este chiar aşa de simplu ca în Occident. Este nevoie şi de un paşaport, iar obţinerea lui este extrem de complicată şi durează foarte mult timp. Aici este toată problema, dacă m-aţi putea ajuta….

- Dacă stă în puterile mele….. - făcu cu destulă îndoială directorul - cu plăcere…. Şi ce-ar trebui să fac?

- Să scrieţi o scrisoare…

- Asta n-ar fi o problemă, doar am mai scris una; dar cui s-o scriu?

- Domnului Ceauşescu…

- Domnule Băjenescu, noi ne ocupăm de cercetare, nu facem politică… Apoi, consultându-şi ceasul de la mână adăugă grăbit: „Ştiţi ce? Acum mai am de vizitat câteva laboratoare, trebuie să stau de vorbă cu toţi colaboratorii şi s-a făcut destul de târziu… Dar, după Sfintele Sărbători, în ianuarie, am să vă chem să veniţi la mine, în cabinet, să continuăm discuţia şi să vedem dacă se poate face ceva… Este bine aşa?

- E bine, domnule director.

- Vă urez să petreceţi un Crăciun fericit şi să începeţi Noul An cu dreptul!
- Mulţumesc asemenea!

Am înţeles, din cele discutate, că nu prea sunt şanse ca Andrea să vină curând în Elveţia….
Şeful grupei în care lucram, domnul Horst Wahl, asistase fără să vrea la scurta discuţie şi, foarte amabil, după plecarea directorului mă întrebă ce program aveam de sărbători. I-am răspuns, cu tristeţe, că n-aveam nici unul, iar Horst îmi răspunse, cu destulă stângăcie, că în cazul acesta mă invită la el acasă, să petrecem împreună sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou. Deosebit de mişcat, i-am mulţumit călduros şi m-am grăbit să-i telefonez Andruşei, povestindu-i cele întâmplate.

La Institutul Pedagogic din Bucureşti - unde lucra la cabinetul fonetic în calitate de inginer electronist - Andruşa avea o colegă şi prietenă de etnie germană, Erika Schanz; imediat după convorbirea telefonică cu mine, Andreea se duse şi-i povesti ultimele noutăţi aflate.

- Trebuie să fie nişte oameni deosebiţi! – îi spuse Erika.

- De ce? făcu Andruşa curioasă.

- În Germania, Crăciunul şi Anul Nou se petrec în cercul restrâns al familiei; or, Titu nu face parte din familia Wahl….

Sfintele Sărbători au trecut, eu nu m-am simţit chiar aşa de singur, dar continuam să mă gândeasc la schimbul de păreri avut cu directorul, înainte de Crăciun, la promisiunea acestuia de a continua discuţia începută şi la şansele ca dorita emigrare în Elveţia a Andruşei să se realizeze.

Pe 3 ianuarie, am reînceput să lucrez; puţin înainte de ora zece, telefonul meu sună; la telefon era secretara directorului care mă invita să vin imediat la director, în cabinet. M-am îmbrăcat repede şi  mi-am aduse aminte de proverbul german Ein Mann, ein Wort!…

Pe drum, îmi storceam mintea încercând să găsesc o soluţie la problema care mă frământa şi de care depindea venirea în Elveţia a Andruşei. Între timp, mă aflam deja în biroul directorului, care m-a primit afabil.

- Să continuăm discuţia de acolo de unde am întrerupt-o: Ce pot face pentru dumneavoastră?

- Să scrieţi o scrisoare….

- Bun; dar nu domnului Ceauşescu…

- Atunci primului ministru…

- Domnule Băjenescu - zise directorul puţin cam nervos, văzând că mă încăpăţânez - ştiţi ce? Faceţi-mi o ciornă, într-o limbă de largă circulaţie internaţională, trimiteţi-mi-o prin poşta internă şi, dacă conţinutul ei rămâne în limite rezonabile, am să vă semnez scrisoarea. Dacă nu … trebuie să înţelegeţi...... şi poziţia mea deosebit de delicată….

Şi ne-am despărţit după scurtul schimb de cuvinte.

Pe drumul de întoarcere către laborator, am conceput diferite variante de texte posibile, cu formulări scurte şi foarte la subiect, dar nici una nu convenea criteriilor deja formulate de director. În cele din urmă, după ce aruncasem la coşul de hârtii o mulţime de variante nepotrivite, m-am hotărît să-i trimit directorului prin poşta internă (care, pe atunci, funcţiona de patru ori pe zi), varianta pe care o credeam a fi cea mai convenabilă. Către sfârşitul aceleeaşi zile de lucru, directorul îmi telefonează şi-mi spune:

- Domnule Băjenescu, aţi pus prea multă apă în vinul dumneavoastră! Îmi permiteţi să adaug eu, la sfârşitul scrisorii, o singură frază care să dea mai multă greutate celor spuse anterior? V-o trimit prin poşta internă, iar dumneavoastră îmi spuneţi ulterior, la telefon, dacă sunteţi de acord. Dacă DA, o expediem imediat primului ministru român!

Pentru a înţelege ponderea frazei adăugate de director, trebuie să amintim că România tocmai cumpărase de la Brown Boveri licenţa de fabricare a locomotivelor Diesel-electrice (care erau produse la uzinele Electroputere din Craiova). Fraza adăugată spunea - nici mai mult, nici mai puţin - că dacă doamna Băjenescu nu soseşte în Elveţia până la sfârşitul lunii ianuarie 1970, Brown Boveri îşi rezervă dreptul de a reexamina condiţiile de vânzare a licenţei privind fabricarea în România a locomotivelor Diesel-electrice.

Cum să nu fi fost de acord cu fraza adăugată?!?…

Imediat i-am telefonat directorului spunându-i că eram de acord, rugându-l - în acelaşi timp - să expedieze scrisoarea cât de curând.

Directorul, care aflase din discuţiile anterioare că Andrea este şi ea inginer electronist, mi-a cerut, als Gegenleistung, să-i promit că Andrea - o dată ajunsă în Elveţia - va lucra şi ea la Brown Boveri şi că nu va căuta de lucru în altă parte. Ceeace, fireşte, i-am promis, cu deosebită plăcere….

Scrisoarea a plecat din Elveţia pe 5 ianuarie; vreo 3…4 zile mai târziu, Andrea nu se simţea bine; avusese o criză de ficat şi, de aceea, nu se dusese la slujbă. Tocmai se întorcea, epuizată, de la toaletă - după ce vomase bilă - şi trecea pe lângă măsuţa pe care se găsea telefonul, când… telefonul sună. Andrea ia receptorul şi cu voce stinsă răspunde:

- Alo…

- Doamna Băjenescu?

- La telefon…

- Dar ce se întâmplă? V-am căutat la Institut şi mi s-a spus că sunteţi bolnavă; ce aveţi?

- Mă simt foarte rău; am o criză de ficat…

- Da, dar dacă vă dau o veste bună, o să vă treacă: Vi s-a aprobat plecarea în Elveţia!

- Acum sunt terminată şi nu mă interesează!

Şi Andrea închise telefonul.

Între timp, Erika Schanz venise s-o viziteze pe Andrea, să vadă dacă n-are nevoie de ceva.

La mai puţin de un sfert de oră după ce terminase ex abrupto convorbirea telefonică, în faţa casei din Dionisie Lupu 86, din Bucureşti, s-a oprit un Mercedes negru şi din ea au coborât doi agenţi în civil care s-au năpustit la soneria casei. Erika a venit să le deschidă şi agenţii nu mai conteneau cu întrebări:

- A luat ceva doamna Băjenescu?

- Ştiţi ce doctorii a înghiţit?

Agenţilor le era frică să nu fi încercat să se sinucidă…

După ce lucrurile s-au mai liniştit puţin şi falsa lor alarmă s-a stins treptat, au invitat-o pe Andrea să se îmbrace, au luat-o cu Mercedes-ul negru şi-au dus-o la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la prim-vice-preşedintele Consiliului, „tovarăşul“ Ilie Verdeţ, care a primit-o deosebit de amabil şi după ce a întrebat-o când are de gând să plece („neapărat înainte de sfârşitul lunii va trebui să fiţi în Elveţia!“)   i-a urat drum bun şi i-a înmânat el însuşi paşaportul.

După care, aceeaşi agenţi au condus-o acasă, cu acelaşi Mercedes negru….

Pe 25 ianuarie 1970, Andrea ateriza la Zürich, unde euu venisem s-o ia cu maşina unui coleg de la Brown Boveri. Recomandarea precaută a colegului era ca, la aeroport, să nu discute decât banalităţi - şi asta doar cu mezzo voce -, deoarece s-ar putea ca agenţi secreţi s-o fi urmărit pe Andrea. Adevărata discuţie urma să aibă loc acasă, departe de aeroport şi de urechile posibililor spioni români.

O dată ajunşi acasă, Titu o întreabă pe Andrea:

- Ei, cum a fost cu plecarea?

- Vai ce m-am mai zbătut, ce-am mai alergat! Am fost în audienţă la o mulţime de ştabi, am dat bacşişuri în stânga şi în dreapta, m-a costat o mulţime de nervi şi mi-am ruinat şi sănătatea…

- Dar de unde ai luat paşaportul?

- Păi au venit doi agenţi şi m-au luat de acasă cu un Mercedes negru, m-au dus val-vârtej la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi domnul Ilie Verdeţ personal mi-a înmânat paşaportul!

- Bine Andruşa, dar cine este Băjenescu în România, pentru ca Ilie Verdeţ personal să-ţi înmâneze paşaportul? Că doar paşapoartele se dau - cu multă greutate - fie în strada Grădina cu Cai, fie în strada Nicolae Iorga!

- Da, aşa este; şi eu m-am întrebat de ce, dar n-am găsit explicaţia!

Atunci i-am povesti din fir în păr toate amănuntele legate de obţinerea paşaportului. De data asta, fu rândul Andruşei să se minuneze:

- Dar cine este Băjenescu în Elveţia, pentru ca un director de la Brown Boveri să intervină în favoarea lui?

- Ai să auzi tu însuţi confirmarea din chiar gura directorului, deoarece mâine seară suntem invitaţi acasă la el, la cină.

Aşa a luat sfârşit zbaterea soţilor Băjenescu pentru reunificarea familiei în Elveţia.

Nini: Cum a reacţionat guvernul de atunci al lui Ceauşescu, după trecerea celor 5 ani aprobaţi?

TMB: Trebuie să vă spun că, după sosirea în Elveţia a soţiei mele, ambasada României din Elveţia  ne-a indicat un număr de cont şi o bancă, unde noi am „cotizat” multă vreme, plătind 40% din salariile noastre, ale amândorura. Înainte cu mult de împlinirea celor cinci ani, am făcut o întâmpinare (pe care am adresat-o - recomandat - personal tovarăşului Ceauşescu), rugându-l să-mi prelungească aprobarea pe încă cinci ani.

În loc de răspuns, am fost dat în judecată în lipsă, în contumacie, şi condamnat la 5 (cinci) ani închisoare, ca trădător de ţară, de către Tribunalul Militar Bucureşti.

La 24 noiembrie 1975, am cerut „tovarăşului” Ceauşescu să mă graţieze.

La 25 mai 1976, ambasada României de la Berna m-a anunţat, în scris, că cererea mea de graţiere nu a fost aprobată (rog vedeţi copia acestor documente în partea conţinând materialul ilustrativ)..

În acest fel, m-au determinat să fac toate demersurile pentru a rămâne definitiv în Elveţia şi a deveni cetăţean elveţian.

Nini: Câtă vreme aţi rămas la Brown Boveri?

TMB: Cei cinci ani de angajament „scris“ la „Brown Boveri“ aproape se scurseseră, când am dat cu ochii de un anunţ - în ziarul cel mai „serios“ din toată Elveţia: „Neue Zürcher Zeitung“ (NZZ) - în care cea mai mare firmă de telecomunicaţii, în întregime elveţiană, compania Hasler AG din Berna, cu peste 8600 salariaţi, îşi căuta viitorul QRA (Quality and Reliability Assurance) Engineer (inginerul care urma să răspundă de calitatea şi fiabilitatea produselor şi care trebuia să creeze treptat-treptat primul laborator industrial de fiabilitate din Elveţia). Cum eu mai rezolvase două-trei mici probleme de fiabilitate pentru „Brown Boveri“ în aceşti din urmă cinci ani şi publicasem chiar, de curând, un articol într-o revistă franceză, m-am gândit că n-ar fi rău să-i scriu fostului meu şef de laborator de la Institutul de Energetică al Academiei Române, domnul profesor doctor inginer Vasile-Mihai Popov, devenit - între timp - profesor la Universitatea din Florida (S.U.A.), şi să-i cer o referinţă. În cele din urmă, devenisem ceva mai sigur de mine; după ce primisem măgulitoarea referinţă de la profesorul Popov, mi-am luat inima în dinţi şi am trimis dosarul de candidatură la compania Hasler AG. Două săptămâni mai târziu, eram invitat să mă prezint la un interviu cu directorul tehnic, la Berna.

După prezentările de rigoare, directorul tehnic m-a rugat să-i povestesc „la zi“ drumul profesional pe care-l parcursesem, cu problemele tehnice mai importante pe care le-a avut de rezolvat; dânsul face câteva remarce legate de răscrucea plecării din România şi se scoală  apoi de pe scaun spunându-mi „Aşa cum am procedat cu toţi candidaţii pentru acest post de răspundere, am să vă  invit  acum şi pe dumneavoastră să facem împreună „turul“ uzinei - pentru a avea o impresie cât mai aproape de realitate de viitoarea dumneavoastră răspundere. Ştiţi, suntem în căutarea acestui specialist de peste doi ani şi jumătate şi-am fi preferat să avem un elveţian pe acest post, dar nici unul n-a vrut să-şi asume o răspundere atât de mare. Cum timpul trece şi problemele de fiabilitate se înmulţesc, iar apa surprizelor în care înnotăm începe să ne ajungă încet-încet la gură şi ne împiedică să respirăm normal, am fost nevoiţi să acceptăm şi candidatura dumneavoastră, deşi nu sunteţi elveţian (ceea ce reprezintă un handicap şi pentru noi, şi pentru dumneavoastră). Şi, probabil, aşa cum s-au întâmplat lucrurile cu ceilalţi candidaţi elveţieni, voi investi şi cu dumneavoastră cel puţin două ore pentru vizitarea uzinei, iar la sfârşit - aşa cum au făcut toţi candidaţii de naţionalitate elveţiană - o să-mi spuneţi şi dumneavoastră: „Ştiţi ce, domnule director tehnic: în principiu, activitatea este interesantă; dar umerii mei sunt prea mici pentru o asemenea răspundere!“

Uzina „Hasler“ din Berna se întindea pe mai multe hectare, de o parte şi de alta a liniei ferate Berna-Fribourg. Pentru a nu face ocoluri pe străzile lăturalnice, direcţia firmei săpase pe sub calea ferată un tunel subteran, pe care-l betonase şi asfaltase, prevăzând o lumină electrică „ca ziua“. Pentru mine, totul era nou şi deosebit de interesant: laboratoarele de cercetări erau înzestrate cu aparate din ultima generaţie tehnologică, în atelierele de proiectare lucrau zeci de ingineri, birourile tehnologilor erau deosebit de modern echipate, benzile de fabricaţie, erau bine luminate cu o combinaţie reuşită de lumină naturală şi artificială, depozitele de componente şi de mărfuri erau complet automatizate etc., etc. Reîntorşi după mai bine de două ore în biroul directorului tehnic, acesta reia firul discuţiei de unde o înterupsese şi-mi spune:

- Ca şi candidaţii elveţieni, o să-mi spuneţi şi dumneavoastră…

- Nu, nu, domnule director; o să vă surprindă - poate - dar mie mi-a plăcut mult tot ce am văzut, este deosebit de interesant, este o treabă de mare răspundere, un adevărat angajament de viitor şi de aceea n-am nevoie de timp de gândire: accept  postul!

La această reacţie, cu totul neaşteptată, directorul tehnic şi-a luat imediat câteva măsuri de protecţie:

- A, da? Dacă aşa stau lucrurile, în contract vom prevedea o clauză cu un timp de încercare, de probă, de şase luni. Aşadar, după aceste şase luni, şi „Hasler“ şi dumneavoastră sunteţi în întregime liberi să vă dezangajaţi, dacă unul din parteneri o doreşte.

O săptămână mai târziu, am primit prin poştă contractul, urmând ca de la 1 august să lucrez la Berna. Cum viitorul meu salariu anual oferit de „Hasler“ era mai mare decât suma salariilor de la „Brown Boveri“ ale mele şi al Andruşei, am căzut de acord ca Andreea să nu mai lucreze. Împreună cu Andrea, am început să studiem ziarele locale din Berna, în căutarea unui apartament situat cât mai aproape de viitorul loc de muncă, astfel încât - la prânz - eu să pot veni, pe jos, să iau acasă masa de prânz. Cum în luna octombrie a anului trecut, barza adusese pe lume rodul dragostei mele şi al Andreei: Christine, la sfârşitul fiecărei săptămâni toată familia făcea drumul de la Windisch până la Berna, vizitând o mulţime de apartamente, în căutarea viitoarei locuinţe ideale. După multă alergătură, au găsit-o la doar şase minute de mers pe jos, în plin centrul localităţii Bümpliz, într-un bloc nou construit şi încă neînchiriat. Familia Băjenescu reprezenta primii chiriaşi, la etajul al treilea, iar ferestrele dădeau spre curtea interioară, zgomotul străzii fiind ceva mai redus. Cum contractul de închiriere urma să fie semnat în a doua jumătate a lunii mai iar luarea în primire a noului apartament trebuia să aibă loc la 1 august, proprietarul apartamentului a fost de acord să împartă „paguba“ lipsei de chirie (lunile iunie şi iulie) pe din două, astfel încât familia Băjenescu - cu ajutorul colegilor de la „Brown Boveri“, care au pus la dispoziţie maşinile lor particulare şi propria lor „mână de lucru“ - s-a mutat la Berna pe 31 iulie 1974.

Nini: Cum v-aţi adaptat la noul loc de muncă?

TMB: Încă din primele zile de lucru, direcţia tehnică m-a convocat într-o reuniune a consiliului de administraţie; aici am aflat că direcţia tehnică a întreprinderii îmi pune la dispoziţie suma de un milion de dolari americani în vederea înzestrării tehnice a viitorului laborator de fiabilitate. În acelaşi timp, mi s-a recomandat să pregătesc şi să organizez rapid nişte cursuri interne despre fiabilitate şi importanţa ei specifică în cadrul întreprinderii „Hasler“. Cu precizarea expresă că - în vederea întemeierii laboratorului de fiabilitate - direcţia firmei va asigura transferul intern al tuturor inginerilor şi tehnicienilor care (în urma ciclului de conferinţe ţinute de mine) vor dori să lucreze, în viitor, în cadrul noului laborator de fiabilitate. M-am aşternut imediat la treabă şi - după terminarea orelor de program, lucrând târziu, până după miezul nopţii - am reuşit să redactez, în limba germană, viitorul curs de fiabilitate pentru salariaţii companiei „Hasler“. Cum personalul tehnic al firmei era bilingv, direcţia i-a recomandat să ţină cursul şi în limba franceză. Au urmat alte nopţi nedormite şi când totul a fost gata, afişe mari cu litere de-o şchioapă anunţau în toate clădirile societăţii (la Berna, Neuchâtel, Orbe, Lausanne, Zürich, Basel, Aarau, St.-Gallen, Chur, Lugano şi Geneva) promisul ciclu de conferinţe despre fiabilitate. Numărul participanţilor creştea la fiecare nouă conferinţă, iar în cele din urmă - în total - 16 ingineri şi tehnicieni de la diverse departamente ale companiei „Hasler“ au fost transferaţi să lucreze în cadrul noului laborator de fiabilitate. Pentru a-i ocupa din plin şi pentru a ridica nivelul general de fiabilitate al companiei „Hasler“, a trebuit să imaginez un plan centralizat de încercări de fiabilitate şi să introduc apoi - ca obligatorii - o serie de teste în fazele de laborator, de prototip, de serie zero şi de producţie curentă. În plus, cum aparatura de laborator trebuia comandată, am cerut cataloage de la marile întreprinderi specializate în domeniu, am purtat nenumărate convorbiri cu reprezentanţii lor în Elveţia şi s-au pregătit vizite în aceste întreprinderi din toată lumea. Când toate aceste multiple activităţi erau în toi, într-o dimineaţă secretara direcţiei tehnice îmi telefonează şi mă invită, de urgenţă, la directorul tehnic. Cu un gest maşinal, am scris cu creta pe tabla neagră de prezenţă a laboratorului viitoarea mea absenţă şi am văzut că tocmai se împlineau şase luni de când fusesem angajat la „Hasler“ (căci data curentă era marcată sus, vizibil, pe tabla neagră). Dintr-odată, am intrat în panică şi cele mai funeste gânduri au început să mă preocupe: gata, s-a terminat cu perioada de încercare, directorul tehnic al companiei este nemulţumit şi mă cheamă să-mi reamintească clauza respectivă din contractul de muncă. Cu o mână tremurândă, am pus mâna pe clanţa de la uşa capitonată a directorului tehnic şi-am deschis-o, zicându-mi în sine că, probabil, fac acest gest pentru ultima oară.

La apariţia lui Titu, directorul s-a sculat, mi-a zâmbit prietenos şi mi-a întins mâna cu cuvintele: „Luaţi loc vă rog, domnule Băjenescu! Spuneţi-mi: aţi mai fost în Anglia?“ Într-o fracţiune de secundă, am înţeles că-mi făcusem degeaba gânduri negre şi că realitatea era cu totul alta. Urma să plec pentru o lună de zile în Anglia, la o firmă „amică“ de-a companiei „Hasler“, să observ (şi să reţin!) cum sunt realizate acolo circuitele interne de control ale calităţii, dependabilităţii, mentenabilităţii şi fiabilităţii. La întoarcere, urma să prezint un raport direcţiei tehnice a companiei „Hasler“, iar - pe baza acestuia - direcţia tehnică a firmei urma să decidă care anume din măsurile propuse de mine vor fi aplicate şi la „Hasler“.

La puţină vreme după ce - printr-un act normativ intern - respectivele măsuri deveniseră obligatorii la „Hasler“, sunt convocat la o reuniune de lucru a tuturor cadrelor tehnice şi a tuturor şefilor de departamente ale companiei „Hasler“. Imediat după deschiderea reuniunii, directorul tehnic mă prezintă, este noul angajat al firmei în probleme de fiabilitate, şi-i îndeamnă pe toţi participanţii ca, de acum încolo, să i se adreseze, cu încredre, în orice probleme privind asigurarea calităţii şi fiabilităţii. La care, şeful departamentului tehnologic ridică mâna pentru a cere cuvântul şi-l întreabă pe domnul director tehnic: „În ce limbă să ne adresăm domnului Băjenescu? În germană, în schwizerdeutsch, în franceză, în italiană sau în engleză?“ Titu era tocmai pe punctul să răspundă că ar prefera limba germană, dar înainte să apuce s-o facă, directorul tehnic interveni spunând: „Domnul Băjenescu este de cinci ani în Elveţia, a lucrat mai înainte la „Brown Boveri“, aşa încât vorbeşte bine schwizerdeutsch, cât şi celelalte limbi menţionate; adresaţi-vă dânsului în orice dialect, cu toată încrederea!“

Foarte dezamăgit, după terminarea reuniunii, m-am întors acasă şi i-am povesti soţiei „întâmplarea zilei“. Aceasta însă în loc să se alarmeze, a interpretat corect faptele iar discuţia s-a terminat cu remarca Andreei: „Este o foarte bună recomandare pentru tine; este ca şi când ţi-a dat o „carte blanche“, plină de încredere. Este rândul tău să fii la înălţime!“

Aşa se face că, din ziua aceea, a început să plouă cu telefoane, mai cu seamă în schwizerdeutsch. Pentru cititorul român, trebuie să precizăm că aceasta nu înseamnă doar un dialect, ci vreo 26 dialecte, unul mai aparte decât celălalt! Iar mie - cel puţin în primele luni după această reuniune - nu mi-a fost deloc uşor. Noroc că limba vorbită de elveţieni (ca orice limbă, de altfel) este redondantă, ceea ce mi-a mai uşurat sarcina, cel puţin la început.

Bazată pe ulterioarele ecouri pozitive primite de la participanţii la reuniune (reuniune care se ţinea, în mod obişnuit, o dată pe lună), la câteva luni după prima reuniune, în timpul unei şedinţe plenare, direcţia tehnică bagă de seamă că persoana care scria procesele verbale ale fiecărei reuniuni a părăsit firma şi-l numeşte pe Titu să fie „Protokollführer“ de acum încolo, căci el înţelege toate dialectele vorbite în Elveţia!

După alte câteva luni, cum exporturile firmei „Hasler“ progresau continuu ca urmare a ridicării nivelului fiabilităţii produselor sale, la propunerea colegilor de mai multe naţionalităţi (care au remarcat că Titu li se adresa, de fiecare dată, în limba lor maternă), direcţia tehnică m-a numit  „Protokollführer“ pentru toate discuţiile comerciale şi tehnice care urmau să se desfăşoare la divizia internaţională de export. În felul acesta, participam din plin la toate reuniunile decisive ale viitoarelor orientări ale companiei, şi am devenit treptat-treptat un personaj-cheie.

Nu putem încheia capitolul referitor la perioada pe care am petrecut-o  la  compania  „Hasler“  fără  să amintesc de vizita pe care mi-a făcut-o la Berna directorul J. L. Davidson Ph. D. (şeful departamentului de asigurarea calităţii şi fiabilităţii produselor cunoscutei firme americane „Harris Semiconductor“). Firma „Harris“ - unul din principalii furnizori de circuite microintegrate al companiei „Hasler“ - vindea anual întreprinderii „Hasler“ între 1 şi 2 milioane microcircuite, pe vremea aceea, ceeace reprezenta o cifră comercială foarte importantă pentru ambii parteneri. Eu aş fi dorit să obţin de la „Harris“ circuite selecţionate - după o metodă a mea proprie - pe care am  prezentat-o domnului Davidson cu ocazia vizitei acestuia la sediul societăţii „Hasler“ de la Berna. Deşi domnul Davidson a apreciat metoda propusă de mine, el a remarcat, totuşi, că ea ar scumpi cu cel puţin un dolar USA fiecare microcircuit astfel testat şi selecţionat pentru „Hasler“ şi că aşadar „Hasler“ ar trebui să suporte diferenţa de preţ. Rezultatul discuţiilor purtate la Berna părea a fi un fel de „pat“, ca la jocul de şah, căci fiecare partener rămânea pe poziţia sa. Care nu mi-a fost mirarea, când - la câteva zile după reîntoarcerea în S.U.A. a domnului Davidson - am primit scrisoarea alăturată prin care mă invita în Florida, unde se afla sediul firmei „Harris“, «in the best interest of both companies».

Dând curs invitaţiei, direcţia tehnică a companiei „Hasler“ a acceptat să fac o deplasare de zece zile şi să obţină de la „Harris“ selecţionarea microcircuitelor conform metodei propuse de mine, însă fără ca „Hasler“ să plătească diferenţa cerută de preţ. M-am pregătit temeinic ca de obicei, şi am confecţionat mai multe diapozitive care urmau să fie proiectate în Florida, servindu-mi interesele în discuţiile pe care le voi avea cu specialiştii de la „Harris“. Din prudenţă, am  luat  cu  mine,  în  bagaje,  toate  calculele care serviseră drept argument propunerii de selecţionare a microcircuitelor şi care justificau doleanţa mea.

Pentru a ajunge în Florida, urma să schimb avionul la Boston, iar seara trebuia să ajung la hotelul rezervat de „Harris“ la Melbourne (Florida). Culmea ghinionului, la Boston bagajele mele (unde se aflau „armele“ cu care urma să conving specialiştii şi managerii de la „Harris“) au fost dirijate - din greşeală - spre un zbor cu destinaţia Los Angeles. Cei de la aeroportul Melbourne s-au scuzat şi au promis că bagajele vor fi aduse la hotelul unde locuiam peste cca 24 ore.

Cum urma să prezint, în cursul dimineţii următoare, pledoaria mea în favoarea argumentelor companiei „Hasler“, n-am închis ochii toată noaptea deoarece a trebuit să refac, din memorie, toate calculele. Când, a doua zi dimineaţa la ora opt, a venit limuzina de la „Harris“ ca să mă ia, reuşisem să transcriu pe curat, pe foi de hârtie A4, toate calculele şi schemele necesare înţelegerii. Ajuns la direcţia companiei „Harris“, am explicat ceea mi se întâmplase cu bagajele mele şi i-am rugat pe colegii de acolo să-mi facă nişte transparente, copiind foile mele A4, urmând să proiectez transparentele cu un retroproiector. După aceea, timp de o săptămână am continuat discuţiile cu personalul de specialitate de la „Harris“, fie în laboratoare, fie în halele de producţie (de unde se luau eşantioane din producţia curentă, pentru a stabili statisticile necesare metodei propuse de mine).

„…The business objective of both Hasler and Harris Semiconductor could be considerably better served if arrangements could be made for Mr. Bajenesco to come to the Harris Semiconductor facilities in Melbourne, Florida, U.S.A. to (1) audit our procedures and operations and (2) interview and discuss with our Quality/Reliability personnel on how Harris constructs, screens and delivers key products to Hasler‘s requiremnents.“

Rezultatul vizitei mele a fost remarcabil, pentru ambele companii. După consultarea telefonică a şefilor mei din Elveţia, compromisul realizat spunea că „Harris“ putea folosi metoda propusă de mine nu numai pentru produsele livrate întreprinderii „Hasler“, ci şi tuturor celorlalţi clienţi ai companiei „Harris“, în schimbul angajamentului acesteia de a furniza, pe viitor, firmei „Hasler“ toate microcircuitele selecţionate conform acestei metode, fără ca „Hasler“ să plătească vreo diferenţă de preţ.

Vă las pe dumneavostră, stimaţi cititori, să faceţi singuri calculele pentru a stabili economiile totale astfel realizate de întreprinderea „Hasler“, pe toată durata de cinci ani a înţelegerii….

Nini: Povestiţi-ne un fapt mai deosebit, ieşit din comun, de pe vremea când lucraţi la „Hasler”.

TMB: Pe atunci, în Elveţia, militarii erau deosebit de apreciaţi de toată lumea. Întreaga industrie era „militarizată”, în sensul că toţi managerii, începând cu şefii de departament şi terminând cu directorii generali sau preşedinţii consiliilor de adminstraţie, erau toţi militari cu grade superioare (maiori sau colonei, căci pe timp de pace, Elveţia nu are generali). În acest fel, în caz de război, în 24 ore toată Eleveţia putea fi pe picior de război, cu mobilizare la locul de lucru. Era (şi este) o cinste deosebită să lucrezi pentru armata elveţiană.

Într-una din zile, directorul tehnic de la „Hasler” mă invită în biroul său şi-mi spune că Departamentul de Electricitate al Şcolii Politehnice Federale din Lausanne (École Polytechnique Fédérale de Lausanne EPFL) scoate la concurs un post de profesor pentru catedra de fiabilitate, care urma să ia curând fiinţă la EPFL. Cum ”Hasler“ era, la momentul acela, singura firmă din Elveţia care avea un departament de fiabilitate şi cum Titu participa, cu regularitate, ca reprezentant al firmei ”Hasler“, la reuniunile grupului de electronică GESO (Groupement Électronique de la Suisse Occidentale) şi la cele ale secţiunii elveţiene a IEEE (Institution of Electrical and Electronics Engineers), şeful catedrei de electronică, domnul profesor Roger Dessoulavy, l-a invitat pe Titu să ţină - atât pentru studenţii EPFL, cât şi pentru inginerii şi tehnicienii din producţie ai firmelor care făceau parte din grupul GESO sau din secţiunea elveţiană IEEE - un ciclu de conferinţe legate de problemele de asigurarea calităţii, fiabilităţii şi disponibilităţii componentelor şi sistemelor electronice complexe (după ce, în prealabil, domnii Roger Dessoulavy şi directorul tehnic de la ”Hasler“ discutaseră în detaliu programul viitoarelor conferinţe).

Titu a acceptat cu plăcere invitaţia şi a început să se pregătească intens, sacrificând săptămânal zeci de ore de somn odihnitor şi sute de ore la sfârşitul mai multor săptămâni de pregătire.

În sfârşit, după ce EPFL anunţase viitorilor participanţi, din vreme, ciclul de conferinţe, a venit şi ziua primei conferinţe şi a primului contact cu studenţii şi cu publicul de specialitate. Secretariatul EPFL rezervase iniţial o sală mică de seminarii, cu o capacitate de cca 40 locuri. La prima conferinţă au fost prezenţi vreo 35 participanţi. La a doua conferinţă, o săptămână mai târziu, cum  sala devenise neîncăpătoare, li s-a repartizat atunci, în grabă, o sală mai mare, de vreo 100 locuri - care s-a umplut până la refuz. La a treia conferinţă a venit atât de multă lume, încât asistenţa a trebuit să se mute în marele amfiteatru. (Între timp, se dusese vestea despre Titu care avea răspuns la toate întrebările numeroasei asistenţe privind practica asigurării fiabilităţii în producţie; despre conferinţele lui apăruse şi o notă - scurtă dar măgulitoare - în câteva reviste elveţiene de specialitate). La ultima conferinţă (care nu figura în programul iniţial, dar s-a ţinut la cererea numeroşilor participanţi din Elveţia franceză), nu numai că toate locurile din marele amfiteatru erau ocupate, dar o parte din asistenţă stătea chiar pe jos, pe treptele scărilor de acces.

La puţină vreme după conferinţele de la EPFL, soţia mea primeşte un telefon; interlocutorul se prezintă în germană şi-i spune: „Ich möchte gerne mit dem Papst der schweizerischen Probleme der Zuverlässigkeit sprechen.” (Aş dori să vorbesc cu cel care este Papă al problemelor elveţiene de fiabilitate). Andruşa a crezut că nu înţelege bine şi l-a rugat să mai repete o dată cele spuse. Interlocutorul s-a scuzat pentru modul abrupt de abordare şi a întrebat apoi dacă Titu este cetăţean elveţian. Soţia i-a explicat că depusesem actele, dar că abia peste un an jumătate sau doi vom fi cetăţeni elveţieni. Interlocutorul, foarte dezolat, a spus că acum este nevoie de el, pentru postul nou creat de inginer şef al armatei elveţiene pentru problemele de fiabilitate al înzestrării armatei elveţiene. Este urgent, şi armata nu poate aştepta doi ani. Inutil să vă spun că mi-a făcut mare plăcere telefonul respectiv.

Nini: Cum aţi putut publica – şi în ce împrejurări – prima dumneavoastră carte în limba germană?

TMB: Şi asta este o poveste lungă.....

Cum investisem mult timp pentru pregătirea conferinţelor de la EPFL şi cum era prima manifestare din Elveţia de acest gen, m-am gândit că n-ar fi rău să aştern conţinutul lor pe hârtie, de data asta însă în limba germană. Când manuscrisul a fost gata de tipar, l-am prezentat direcţiei tehnice „Hasler“ şi directorul tehnic a cerut aprobarea pentru a-l publica. După multe peripeţii şi intervenţii repetate ale domnului director tehnic pe lângă consiliul de administraţie, am fost invitat să-mi prezint şi să-mi apăr proiectul în faţa întregului consiliu de administraţie, convocat ad-hoc. În cele din urmă, a luat cuvântul preşedintele consiliului de administraţie care a spus:

- Vedeţi dumneavostră, domnule Băjenescu, firma „Hasler“ există de peste 130 ani. În tot acest interval de timp NIMENI, nici unul din salariaţii firmei n-a avut ideea dumneavoastră de a publica o suită de articole tehnice într-o revistă de specialitate. De aceea, după îndelungate dezbateri contradictorii, consiliul de administraţie este de acord cu publicarea în „Technische Rundschau“, a suitei dumneavostră de articole, timp de câteva luni, cu condiţia de a NU menţiona că lucraţi la „Hasler“. Înţelegeţi, cu un nume ca al dumneavoastră, nu este greu ca cititorii să înţeleagă că nu este vorba de un elveţian….“

Am mulţumit în grabă şi eram atât de emoţionat de cele auzite şi întâmplate, încât am ieşit de-a îndărătelea din sala de reuniune a consililiului de administraţie.

Într-o bună zi (multe săptămâni după cele relatate şi când publicarea seriei de articole încă nu se terminase), Titu este chemat la telefon de directorul revistei „Technische Rundschau“ care-i spune că firmele SIEMENS şi A.E.G. din Germania Federală doreau să ştie când se va publica viitoarea carte cu suita de articole în curs de publicare. Cum revista „Technische Rundschau“ nu se gândise iniţial la o asemenea variantă, redactorul şef a fost luat pe nepregătite, prin surprindere; în cele din urmă, editura „Hallwag Verlag“ (Berna şi Stuttgart) urma să publice cartea, din care SIEMENS comandase deja ferm 1000 exemplare, iar A.E.G. alte 500 exemplare din viitorul tiraj.

Încântat de cele aflate, Titu aleargă să-i dea vestea cea bună directorului tehnic; spre surprinderea lui Titu, când el şi-a făcut apariţia în cabinetul directorului tehnic, acesta i-a spus scurt:

- Ştiu de ce aţi venit şi despre ce este vorba.

- Cum aşa? Că doar adineaori am vorbit cu directorul revistei „Technische Rundschau“, care  mi-a comunicat că….

- Vedeţi dumneavostră, domnule Băjenescu, Elveţia este o ţară mică, iar ştirile bune circulă repede. Şi eu am o veste bună pentru dumneavoastră: Consiliul de administraţie este şi el la curent cu ultimele evoluţii; nu numai că el este de acord cu publicarea cărţii dumneavoastră, dar vă cere - în mod expres - să precizaţi, chiar pe prima pagină a viitoarei cărţi, că sunteţi salariatul firmei „Hasler“, în calitate de inginer şef pentru probleme de fiabilitate.

Fără comentarii….

Nini: De ce aţi plecat de la „Hasler”?

TMB: Către sfârşitul perioadei de aproape opt ani (cât am lucrat la compania „Hasler“), într-o bună zi secretara mea primeşte un telefon de la directorul unei companii financiare din Lausanne care mă ruga să vin, în dimineaţa unei anumite zile, la Lausanne şi să stau de vorbă cu directorul acesteia. La primirea veştii de la secretară, primul meu gest automat a fost să consult statistica de comenzi terminate şi să vadă ce anume livrase „Hasler“ companiei financiare din Lausanne. Într-adevăr, „Hasler“ furnizase de curând o centrală telefonică care se afla încă în termen de garanţie, astfel încât am presupus - în mod logic - că este vorba de o lucrare care trebuie executată înainte de expirarea termenului de garanţie.

Puţine ore după primul telefon al directorului companiei din Lausanne, secretara mea mai primeşte încă un apel telefonic de la acelaşi personaj care mă ruga să nu mai vină dimineata, ci la sfârşitul după-amiezii „pour la bonne bouche“. Descumpănit, n-am mai ştiut ce să înţeleg, dar cum era vorba de un client al companiei „Hasler“, m-am dus la Lausanne la sfârşitul după-amiezii indicate, aşa cum ceruse respectivul director.

Sediul companiei financiare se afla în centrul oraşului Lausanne, într-o clădire cu 7…8 etaje, cu pereţii îmbrăcaţi în tablă de cupru patinat, situată la unghiul rotunjit a două străzi puternic frecventate şi deci, cu geamuri antifonice triple, izolate cu gaz, pentru a îmbunătăţi atât izolaţia fonică, cât şi pe cea termică.

Foarte amabil, directorul m-a întâmpinat încă din uşa biroului său capitonat şi a început imediat    să-mi vorbească de imperiul său financiar mondial pe care-l instalase treptat-treptat în 26 capitale financiare ale lumii occidentale şi de planurile lui de a rentabiliza întreprinderea prin introducerea unui sistem informatizat care să permită curtierilor săi să ofere „afacerile“ mai întâi propriilor colaboratori din cele 26 capitale financiare ale lumii şi doar după aceea (dacă „mariajul“ nu se putea face în interiorul companiei - ceea ce, fireşte, avea drept consecinţă pierderea unui important comision) să ofere „afacerea“ băncilor şi societăţilor specializate din exteriorul companiei. Era vorba de a introduce, pentru prima oară în viaţa unei companii financiare de curtaj, un sistem informatic centralizat - pe de o parte - dar şi de a permite o largă autonomie privind luarea deciziilor în diferitele capitale din cadrul acestui sistem centralizat - pe de altă parte, ceeace va permite, probabil, rentabilizarea profiturilor la nivel mondial. În această privinţă, directorul companiei financiare dorea să afle părerea mea şi de aceea mă chemase. (Este drept - spunea dânsul - că a organizat un concurs în vederea ocupării noului post creat, dar după ce a intervievat o mulţime de candidaţi timp de câteva zile, şi-a dat seama că nici unul nu era la înălţimea viitoarei sarcini. De aceea, în ultimă instanţă, sfătuit de mai mulţi consilieri tehnici, a făcut apel la mine, ceeace explica folosirea expresiei „pour la bonne bouche“ din ultima conversaţie telefonică a secretarei mele). Deşi luat prin surprindere, mi-am expus punctul meu personal de vedere şi se pare că soluţia propusă de mine, la repezeală şi fără să fi fost prevenit mai înainte, l-a încântat pe director, întrucât acesta mi-a spus:

- Aveau dreptate cei care mi-au dat referinţe despre dumneavoastră; ei mi-au spus că, în toată Elveţia, doar domnul Băjenescu ar putea rezolva problema.

- Vă mulţumesc pentru flori, domnule director, dar eu nu sunt interesat să părăsesc firma „Hasler“, la care sunt actualmente angajat şi unde sunt foarte mulţumit de munca pe care o fac, de poziţia pe care o am şi de salariul pe care-l primesc.

- Aşa spuneţi dumneavoastră acum, pentru că nu cunoaşteţi condiţiile financiare specifice ale viitorului contract.

Şi în clipa aceea, directorul deschise un sertar de la imensul şi elegantul său birou de nuc şi scose o foaie de hârtie albă de format A4 pe care era scris, pe latul foii, cu cifre de-o şchioapă, salariul meu anual (cu o precizie de două zecimale!!) pe care-l aveam la compania „Hasler“. [Pentru Elveţia (unde salariile colaboratorilor sunt secrete, pentru a nu stârni invidia colegilor şi/sau discuţii interminabile cu superiorii) aceasta reprezenta un fapt fără precedent, imposibil de explicat]. De aceea, - după ce rămăsesem cu gura căscată în primul moment - am bâiguit:

- Cum aţi făcut să puteţi afla care este salariul meu anual la „Hasler“?

- Lăsaţi asta de o parte: spune-ţi-mi doar dacă cifrele sunt exacte sau nu!

- Sunt corecte, domnule director, dar cum aţi reuşit?

- Asta este o problemă cu totul secundară; să-mi spuneţi numai atâta: dacă vă ofer dublul salariului dumneavoastră anual de la „Hasler“, mai spuneţi că postul pe care vi-l ofer nu vă interesează?

Eu n-am putut decât să promit c-o să mă mai gândesc, că o să discut cu Andrea şi Christine şi-apoi o să-i comunic hotărârea. La care domnul director a adăugat:

- Cum Berna este departe de Lausanne şi n-o să puteţi face naveta în fiecare zi, vă propun să luaţi soţia şi fetiţa dumneavoastră şi să exploraţi oraşul Lausanne şi împrejurimile sale, pentru a găsi o vilă pe care s-o cumpăraţi şi în care să vă mutaţi cât de curând.“

- Dar, domnule director, familia mea nu are banii necesari pentru o asemenea investiţie!“

- Vom vorbi ulterior despre asta. Acum este important să luaţi decizia cea bună.

Şi spunând acestea, directorul mă reconduse până la ieşirea din sediul companiei financiare. La despărţire, directorul îmi mai spuse:

- Iar dacă - după realizarea proiectului la scară mondială - contabilizarea rezultatelor va arăta că - datorită traducerii în viaţă a viitorului proiect - s-au realizat importante economii (aşa cum presupunem noi), vă promit un bonus important; atât de important, încât salariul dumneavoastră anual va fi doar o fracţiune a bonus-ului pe care-l veţi încasa…..

Fireşte că directorul având asemenea argumente, decizia mea nu s-a lăsat mult aşteptată şi am acceptat propunerea de a lucra la Lausanne. Deşi asta a însemnat să demisionez de la „Hasler“, directorul tehnic mi-a dat un certificat foarte bun, după cum veţi putea constata şi dumneavoastră citindu-l.

Nini: În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe domnul Jacques Attali?

TMB: Deşi şi asta este o „poveste” lungă, o s-o relatez, totuşi, căci e prea importantă atât pentru primii doi ani de după „Revoluţie”, cât şi pentru dezvoltarea economică ulterioară a României.

Într-una din zile, după ce mă angajasem la bancherul elveţian, în cursul unei călătorii cu avionul (efectuată în clasă „business“, de prisos să mai spunem), am cunoscut un industriaş german care dorea să stabilească la Neuchâtel, în Elveţia, o filială a gigantului industrial MBB (Messerschmitt, Bölkow, Blohm). Acolo ar fi urmat să fie conceput şi realizat un „cablu inteligent“ polivalent; în funcţie de tipul de senzor instalat în interiorul cablului, din loc în loc, el putea detecta scurgerile de gaz, variaţiile câmpului electromagnetic, presiunea atmosferică, greutatea unei presiuni exercitate din exterior etc. Printre primii clienţi ai viitorului „cablu inteligent“ urma să se numere şi ministerul german care asigura paza frontierelor, întrucât viitorul cablu putea detecta - în funcţie de modificarea câmpului electromagnetic măsurat - câte persoane au traversat frontiera verde, nepăzită, a ţării; dacă persoanele respective sunt înarmate sau nu; tipul lor de armament (pistol, Kalaşnikov, mitralieră, aruncător de grenade etc.). „Inima“ cablului inteligent urma să fie constituită din nişte circuite microintegrate, încă nerealizate, şi care trebuiau să fie deosebit de fiabile. Industriaşul german cunoştea deja numele lui Titu, întrucât - atunci când au schimbat cărţile de vizită - acesta a reacţionat plăcut surprins, ca şi când era vorba de o cunoştinţă mai veche:

- Aşadar, dumneavostră sunteţi Băjenescu! Am citit câteva articole de-ale dumneavoastră de fiabilitate, publicate în „Feinwerktechnik und Messtechnik“; şi pot să vă asigur că team-ul care se ocupă de asigurarea calităţii şi fiabilităţii de la MBB foloseşte zilnic cartea dumneavoastră „Zuverlässigkeit elektronischer Komponenten“ pe care aţi publicat-o, de curând, la VDE-Verlag, Berlin. Sunt deosebit de încântat să facem cunoştinţă! Spuneţi-mi: Cum sunteţi specialist în probleme de fiabilitate şi asigurarea calităţii, fiabilităţii şi disponibilităţii componentelor şi sistemelor electronice, nu v-ar interesa să puneţi „umărul tehnic“ la realizarea cablului nostru inteligent, în calitate de şef al departamentului QRA (Quality and Reliability Assurance)?“

A urmat seria obişnuită de tatonări reciproce, ca totdeauna în asemenea cazuri. Titu, interesat de tema discutată, dar fără să promită nimic concret, a propus să rămână în contact, întrucât proiectul întemeierii filialei MBB la Neuchâtel se afla încă într-o fază incipientă.

Câteva luni mai târziu, sunt invitat la Ottobrunn, în Bavaria, să vizitez departamentul QRA de la MBB. Cum, între timp, filiala de la Neuchâtel tocmai se înfiinţase, la sfârşitul vizitei, chestiunea angajării mele la Neuchâtel a fost pusă din nou în discuţie, Titu primind asigurări în legătură cu viitoarea colaborare tehnică între firma mamă şi firma fiică. În cele din urmă părţile au căzut de acord să înceapă neîntârziat colaborarea, luarea în primire a noului post rezervat lui Titu urmând să aibă loc peste minimum trei luni, termenul de preaviz legal faţă de compania finanicară din Lausanne.

Cum filiala MBB de la Neuchâtel se afla destul de aproape de gară şi cum călătoria cu trenul nu dura prea mult, Titu şi familia au hotărât că soluţia este efectuarea traseelor Lausanne-Neuchâtel/retur. Lucrările de realizare a cablului inteligent avansau bine în timp, fusese găsit şi un furnizor pentru microcircuite şi urmau să fie comandate echipamentele sofisticate pentru testarea lor şi pentru efectuarea încercărilor climatice.

Într-una din zile îşi anunţă sosirea la Neuchâtel chiar şeful cel mare al gigantului MBB. După ce a vizitat noua filială din Neuchâtel şi s-a informat de stadiul lucrărilor, mulţumit de cum evoluează lucrurile, către seară directorul l-a invitat pe Titu să cineze la unul din restaurantele elegante situate pe malul lacului Neuchâtel. Mulţumit de cele ce văzuse şi de modul cum progresau lucrările, şeful îi propuse lui Titu să vină la München să lucreze împreună, căci acolo cunoştinţele lui tehnice puteau fi mai bine puse în slujba MBB. Gigantul industrial urma să-i plătească un abonament pentru avioanele „Lufthansa“ care efectuau traseul Geneva-München şi retur, taxiurile respective Lausanne-Geneva aeroport şi München aeroport / uzina MBB, precum şi o locuinţă în apropierea noului loc de muncă al lui Titu. Noul contract prevedea că Titu putea părăsi München-ul, în fiecare săptămână, vinerea către prânz, urmând să revină la slujbă lunea, către ora prânzului.

După luarea în primire a noului său loc de muncă, fiind şi mult de lucru - ca totdeauna în asemenea situaţii -, Titu a apreciat că în prima săptămână ar fi mai bine să rămână pe loc, la München şi să facă să avanseze lucrurile, lucrând şi la sfârşitul săptămânii. Din nefericire, situaţia s-a repetat la sfârşitul săptămânii următoare, când şeful l-a invitat la locuinţa sa particulară pentru a putea lucra nestingheriţi, fără să fie deranjaţi de telefoane sau de audienţe. Reacţia Andreei a fost acră, căci nu se văzuseră de peste două săptămâni şi i-a cerut lui Titu să vină neapărat acasă, la Lausanne, la sfârşitul săptămânii în curs. Foarte stânjenit, Titu i-a comunicat „şefului“ că sfârşitul următor de săptămână va trebui să facă uz de clauza contractului de muncă care prevedea această obligaţie a firmei şi că, deci, va fi în mijlocul familiei, la Lausanne. „Şeful“ s-a scuzat de trecutul contra-timp (căci uitase complet de clauza respectivă din contractul lui Titu) şi a încuviinţat plecarea, urându-i călătorie bună lui Titu.

Plecarea mea periodică de acasă spre aeroportul Geneva avea loc puţin înainte de ora 5 dimineaţa, astfel încât să pot prinde prima cursă aeriană „Lufthansa“ pentru München. Iarna aceea a excelat (mai cu seamă în regiunea München) prin temperaturi de 30°C sub zero, ceeace făcea din aterizarea avionului o adevărată problemă, dând emoţii familiei mele.

Scenariul cu rămânerea la München peste sfârşitul de săptămână s-a repetat ulterior, totuşi, volens-nolens de mai multe ori, ceeace l-a făcut pe director să-i spună lui Titu: „De ce nu vă aduceţi familia la München, domnule Băjenescu?“ Titu, foarte stânjenit, i-a explicat „şefului“ că începuse formalităţile de naturalizare în Elveţia şi că, deci, nu se poate face nimic, deocamdată cel puţin. „Păcat - spuse „şeful“ - pentru că aici mâine aş putea obţine să aveţi cetăţenia germană.“

Cum, pe atunci, Uniunea Sovietică încă exista şi aceasta reprezenta un pericol permanent pentru situaţia internaţională (mai cu seamă că, de curând, presa austriacă şi germană dezvăluise existenţa unor planuri secrete de invadare a Germaniei, pe direcţia de atac Viena-München, ceeace ar fi însemnat transformarea Germaniei în teatru de război), este evident că familia mea nu era deloc interesată să obţină cetăţenia germană şi a preferat să continue formalităţile pentru a deveni cetăţeni elveţieni. (În paranteză fie spus: în Elveţia, comuna te face cetăţean al ei – cu aprobarea expresă a cantonului respectiv şi a Confederaţiei elveţiene. Cum noi ne-am mutat de la Berna, unde începusem deja formalităţile de încetăţenire, după instalarea în cantonul Vaud, a trebuit s-o luăm de la capăt cu formalităţile de încetăţenire. De aceea am devenit relativ târziu cetăţeni elveţieni.).

Lucram deja de o bună bucată de vreme în Germania, la celebra companie industrială MBB (Messerschmitt, Bölkow, Blohm); în după-amiaza aceea, aveam, ca de obicei, o „oră fixă“ de lucru, în biroul şefului. Când am ajuns în camera de aşteptare, nu mi-a venit să-mi cred ochilor; toate fotoliile şi scaunele erau ocupate, iar printre cei ce-şi aşteptau rândul să poată fi primiţi de domnul director general. Am recunoscut câteva personalităţi politice germane de prim ordin, dar erau şi alte câteva persoane, necunoscute mie. Gândind că lumea s-a întors cu susul în jos (căci mulţi politicieni europeni de vază aşteptau să fie primiţi de un mare industriaş german), m-am aşezat pe singurul scaun încă liber m-am înarmat cu răbdare. La un moment dat, uşa biroului se deschide şi apare „şeful“, conducând un oaspete de marcă, la sfârşitul audienţei acordate. Văzându-mă, directorul general mi se adresează spunându-mi:

- Domnule Băjenescu, vă rog să nu mai aşteptaţi căci - după cum vedeţi - astăzi este multă lume. Vă rog să veniţi la mine acasă sâmbătă dimineaţa la ora zece, ca să putem discuta în linişte.

„Şeful“ a invitat persoana următoare şi uşa capitonată se închise apoi în urma lor. Domnul brunet cu ochelari cu ramă aurie care şedea alături de mine, mi se adresează imediat cu cuvintele:

- Îl cunoaşteţi?

- Desigur; este şeful meu.

- Aaah, lucraţi la MBB! De multă vreme?

Şi în felul acesta, fără formalităţi, discuţia s-a înfiripat cu uşurinţă. Persoana cu ochelari cu ramă aurie care stătea alături de Titu era trimisul special al preşedintelui francez Mitterand, aflat într-un turneu mondial în vederea recoltării de fonduri pentru a crea viitoarea Bancă Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), care urma să aibe sediul la Londra. Cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, fiecare a prezentat, foarte pe scurt, o mică autobiografie, povestindu-şi cursul vieţii scurse.

Trimisul special aflând că Titu era originar din „lagărul socialist“ şi că acum lucrează în Germania, ca cetăţean elveţian - după o etapă fructuoasă de mai mulţi ani petrecută în Elveţia, la „Brown Boveri“, la „Hasler“ şi la o companie financiară internaţională - îi spuse:

- Domnule Băjenescu, dumneavoastră sunteţi viitorul meu colaborator ideal, căci dumneavoastră cunoaşteţi „pe dinăuntru“ sistemul „socialist“ din răsăritul Europei, dar aveţi, în acelaşi timp, o bogată experienţă de specialist - trăită timp de mai mulţi ani - şi în sistemul „capitalist“ din Europa occidentală. Aşa încât, dacă - aşa cum sper - BERD va fi înfiinţată curând, veţi fi primul colaborator pe care-l voi angaja (după ce, mai întâi, voi fi angajat bucătarul şef al BERD!“ - completă zâmbind cu subînţeles trimisul special). (În paranteză fie spus, dânsul - ca orice bun francez - era un gurmand, dar şi doritor ca viitorii salariaţi ai băncii să poată dispune de o bucătărie aleasă şi bine echilibrată).

Aşa cum se obişnuieşte, cei doi interlocutori au schimbat cărţile de vizită, iar Titu a părăsit curând sala de aşteptare, aşa cum îi recomandase domnul director general.

Lunile următoare au trecut pe nesimţite; eu şi uitasem de întâmplarea de mai sus, când - într-o bună zi - primesc un telefon de la fostul trimis special al preşedintelui Mitterand, acesta spunându-mi că banca există de câteva zile la Londra, glumind că bucătarul-şef a fost angajat şi că-mi recomandă să mă urce în primul avion şi să vin la Londra, căci este mult de lucru, iar treaba plănuită pentru mine este urgentă, fiind vorba de primul proiect al BERD în fostul bloc socialist din răsăritul Europei: refacerea şi modernizarea telecomunicaţiilor din România, cu ajutorul proiectului denumit „overlay digital network“.

Ajuns la Londra, sunt prezentat unei colaboratoare de la servicul personal, cu sarcina de a-mi face rost rapid de o locuinţă, căci începând de a doua zi, - ca angajat al BERD - trebuia să mă ocup deja de rezolvarea primelor sarcini trasate de preşedintele băncii. Doamna aceasta m-a însoţit pentru a vizita mai multe apartamente din Londra, dar eu, fără să mai doresc să văd şi alte apartamente, am preferat primul apartament vizitat, căci el era situat în plin centrul Londrei (adresa era: Hyde Park 2), în vecinătatea imediată a celebrului Hyde Park din centrul Londrei, într-o oază de linişte şi beneficiind de avantajele unei apartament care avea toate facilităţile unui hotel de apartamente (curăţenie asigurată în fiecare zi, serviciu de spălat şi călcat rufe, curăţătorie de haine etc.).

Nini: Care a fost primul dumneavoastră proiect la BERD?

TMB: Toţi salariaţii băncii cu funcţii superioare (ceea ce era şi cazul meu, căci eram expertul denumit „Task Manager“ pentru realizarea proiectelor de telecomunicaţii ale BERD în ţările din răsăritul Europei) au primit de la Ministerul de Externe al Marii Britanii o legitimaţie specială care le asigura statutul de „diplomat“, aceasta uşurându-le atât circulaţia internaţională, cât şi neobligativitatea controlului vamal al bagajelor, la posturile de frontieră din întreaga lume.

După mai multe şedinţe de lucru cu preşedintele BERD (în care au fost definite scopurile proiectului, mijloacele şi condiţiile de finanţare, personalul tehnic care urma să se ocupe de primul proiect al BERD, data la care proiectul trebuia terminat - urmând ca imediat după aceea să fie aprobat de consiliul de administraţie al băncii - scrisoarea mea acreditare pe lângă Guvernul României etc.), a fost pusă la punct componenţa viitoarei delegaţii, conduse de mine, din care făceau parte diferiţi specialişti şi experţi de 18 naţionalităţi diferite.

Cităm din scrisoarea pe care preşedintele BERD a adresat-o la 9 iulie 1991 primului ministru de atunci, Petre Roman: „Cher Monsieur Roman, j‘ai bien reçu votre lettre du 5 juillet courant et je vous en remercie; c‘est avec grand plaisir que la BERD accepte votre demande de prendre la direction du projet de télécommunications concernant le réseau téléphonique superposé („Overlay digital network“) de la Roumanie. Compte tenu de son importance, ce projet recevra une attention prioritaire de notre part.“

„J‘ai donc l‘honneur de vous proposer la venue d‘une mission au tout début du mois de Septembre, dans le but de préfacer ce projet. Cette mission sera dirigée par notre expert en télécommunications, M. Băjenesco, accompagné de plusieurs consultants. Dans le but d‘accélérer la préparation de cette opération, vous puissiez mettre sur pied une équipe de spécialistes du Gouvernement qui collaborera avec notre équipe.“

Proiectul trebuia să fie aprobat de direcţia BERD cel târziu pe 20 decembrie 1991; iar pentru realizarea lui, eu nu aveam la dispoziţie decât câteva săptămâni.

În a doua jumătate a lunii octombrie, prevenit de preşedintele BERD, domnul Theodor Stolojan (pe atunci primul ministru al României, care-l înlocuise pe Petre Roman) a primit delegaţia BERD derulând covorul roşu la coborârea ei din avion, asigurând-o de întreaga bună voinţă şi dorinţa de bună colaborare a Guvernului României cu BERD.

Lucrările au început în aceeaşi zi, la sediul ministerului telecomunicaţiilor, situat în clădirile construite pe vremea decedatului dictator Ceauşescu. Pentru cititorii mai tineri, trebuie să spunem că la sfârşitul toamnei anului 1991, la Bucureşti domnea un frig aspru, de multe grade sub zero, că gazele nu aveau presiune suficientă şi că până şi în clădirile guvernamentale, încălzirea centrală nu funcţiona. După prezentările de rigoare, a început lucrul celor două delegaţii (a României şi a BERD), în sala cea mai mare a ministerului telecomunicaţiilor, în care singura sursa de căldură era un radiator electric cu ulei, de numai câţiva kWh. Nici la hotelul Intercontinental, din centrul Bucureştiului (unde era cazată delegaţia BERD) situaţia încălzirii nu era mai bună, astfel încât s-a dormit în frig, în toate nopţile cât delegaţia BERD s-a aflat la Bucureşti.

Încă din primele minute, şefa delegaţiei române ne-a prevenit că - în afară de dânsa - nimeni din delegaţia română nu vorbeşte altă limbă decât limba română. Pentru a face ca tratativele să progreseze, totuşi, m-am oferit să fiu „dolmetscher“ din română în engleză (pentru delegaţia BERD, căci afară de mine nimeni nu vorbea româneşte) şi din engleză în română (pentru delegaţia României); însă în acest mod de lucru - după cum se poate lesne înţelege - timpul real care ne stătea la dispoziţie, trebuia împărţit la patru, din cauza traducerilor din şi în limba engleză. Această pierdere de timp trebuia compensată într-un fel, căci sabia lui Damocles (data fatidică de 20 decembrie) atârna deasupra capetelor lor. După lungi discuţii în contradictoriu, membrii delegaţiei române au acceptat să se facă doar o pauză de masă, urmând să se lucreze şi noaptea. Însă după două zile şi o noapte, oboseala şi enervarea şi-a făcut loc în rândul membrilor delegaţiei române, iar şefa delegaţiei române le-a spus celor de la BERD verde, româneşte, că membrii delegaţiei române au familii şi copii, că în felul acesta nu se mai poate lucra şi că va trebui să revenim la opt ore de lucru pe zi. În răspunsul meu - ca şef al delegaţiei BERD - le-am atras atenţia asupra datei fatidice de 20 decembrie, subliniind că doar în anul Domnului 1991 condiţiile pentru obţinerea creditului sunt deosebit de favorabile României (căci, între timp, Uniunea Sovietică se dezmembrase şi, în locul unei singure ţări, anul viitor vor fi 36 republici independente, urmaşe ale fostei Uniuni Sovietice, care vor cere ajutorul BERD. Cum volumul investiţiilor anuale ale BERD va fi, practic, acelaşi şi anul viitor, este evident că doar anul acesta sunt condiţii favorabile pentru viitorul credit pe care BERD îl va acorda României, căci anul acesta „tortul“ creditelor va fi împărţit între mult mai puţine ţări, în timp ce anul viitor vor fi 36 ţări în plus ca număr, iar „tortul“ creditelor va rămâne acelaşi; aşadar „partea“ cuvenită României va fi mult mai mică, iar - pe cale de consecinţă - durata, în timp, pe care s-ar întinde viitorul credit astfel „ciopârţit“ ar fi cu mult mai lungă, iar ritmul realizărilor şi transformărilor tehnice ale telecomunicaţiilor din România va fi fost mult mai lent).

Şefa delegaţie României a cerut un timp de gândire (pentru a discuta cu membrii delegaţiei sale care va fi hotărârea pe care o vor adopta, ştiut fiind că viitorul României - în materie de telecomunicaţii - era, în întregime, în mâinile lor. Către ora 20h00, membrii delegaţiei României s-au retras să dezbată într-o altă cameră alăturată, cu promisiunea că de îndată ce va fi fost luată o hotărâre, ne vor face semn.

Orele treceau, încet-încet, una după alta, fără ca uşa camerei alăturate să se deschidă; pe la miezul nopţii, cum situaţia devenea din ce în ce mai greu de suportat pentru delegaţia BERD, s-au ridicat voci ale colaboratorilor BERD care spuneau: „Dragă Titu, nu vrei să vezi ce se întâmplă cu Românii tăi?“ (căci toţi membrii delegaţiei BERD ştiau că Titu era originar din România).

Dându-şi seama că situaţia nu se mai putea prelungi, mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa camerei alăturate; dinăuntru s-a auzit o voce tunătoare de femeie, supărată la culme: „De ce ne întrerupeţi din discuţii? N-avem încă un rezultat; dacă am fi avut vreun rezultat, v-am fi spus!“

….Iar aşteptarea, în frig aspru, a delegaţie BERD - care-şi pusese paltoane şi căciuli - s-a prelungit până după ora trei dimineaţa, când, în sfârşit, uşa camerei alăturate se deschide  şi-şi fac apariţia, spăşiţi, membrii delegaţiei române. Apoi şefa delegaţiei ia cuvântul şi le transmite, în engleză, hotărârea delegaţiei române de a continua discuţiile într-un ritm mai rapid şi de a le încheia în timp util, astfel încât data fatidică a proiectului să fie respectată.

Sărim peste multe detalii tehnice şi nesfârşite discuţii pentru a vă descrie primirea pe care, câteva zeci de zile mai târziu, ministrul român al finanţelor a făcut-o delegaţiei BERD, la sediul preşedinţiei consiliului de miniştri din piaţa Victoriei, după încheierea discuţiilor tehnice. Fireşte, creditul viitor - în valoare totală de 750 milioane USD - trebuia aprobat de Guvernul României; de aceea întâlnirea cu ministrul finanţelor era deosebit de importantă pentru delegaţia BERD. Pentru ca lucrurile să se poată desfăşura conform indicaţiilor primite de la consiliul de administraţie al BERD, ar fi trebuit ca - într-o scrisoare adresată preşedintelui BERD - primul ministru al României să-şi dea acordul de principiu pentru obţinerea viitorului credit.

O dată primiţi de ministrul de finanţe al României şi terminate formalităţile de prezentare ale tuturor persoanelor făcând parte din delegaţia de 18 naţionalităţi a BERD, ministrul de finanţe a luat loc în spatele unui birou elegant din nuc masiv, a scos un plic mare de format A4 sigilat cu ceară roşie, l-a întors cu sigiliul către interlocutorii săi şi a început să vorbească, încercând să convingă membrii delegaţiei BERD că problemele legate de viitoarea dezvoltare a telecomunicaţiilor în România nu sunt chiar atât de grave pe cât par la prima vedere. Da, este adevărat că reţeaua telefonică românească este foarte aglomerată, capacitatea centralelor telefonice fiind complet utilizată la limita ei superioară, însă situaţia aceasta se datorează faptului că preţul unui abonament telefonic lunar este foarte scăzut, pentru ca preţul lui să poată fi accesibil pungii salariatului de nivel mediu. Dacă însă mâine -  printr-o hotărâre a Guvernului României - preţul abonamentului telefonic se va scumpi fiind multiplicat - de exemplu, cu 10 -, peste jumătate din actualii abonaţi telefonici vor trebui să renunţe la telefon, căci nu vor avea banii necesari pentru a plăti abonamentul; în felul acesta se vor crea noi capacităţi în centralele telefonice şi, ca atare, nu este nevoie ca Guvernul României să se împrumute cu sute de milioane de dolari americani, pentru a cumpăra noi centrale telefonice şi pentru a moderniza infrastructura tehnică a sistemului telefonic românesc. Pe scurt, aşa zisa problemă a sistemului telefonic românesc este o falsă problemă şi, prin urmare, România nu are nevoie de ajutorul BERD. (Unii din cititori işi mai aduc aminte, poate, de demonstraţiile „populare“ de atunci din piaţa Universităţii din Bucureşti şi de lozinca „Nu ne vindem ţara!“).

Titu a luat cuvântul imediat, replicând că rata de pătrundere a telefonului la suta de locuitori era extrem de scăzută în România; la nivelul statisticilor europene, România se situa pe penultimul loc, în urma ei aflându-se doar Albania. Tehnologia folosită în România era cea existentă imediat după terminarea celui de al doilea război mondial; ori, între timp, s-au făcut progrese imense, la toate nivelele. Este deci înţelept să se pornească la drum cu modernizarea tehnologiei, introducând - în plus - comunicaţii prin satelit şi magistrale de fibre optice în reţeaua telefonică românească, precum şi centrale telefonice de ultima generaţie, complet electronizate, fără contacte mecanice.

Răspunsul ministrului de finanţe a fost prompt: România nu are nevoie de fibre optice, căci acesta este un lux pe care nu şi-l poate permite. Şi nici de noi cabluri clasice telefonice n-are nevoie, căci există în comuna Căţelu, de lângă Bucureşti, o fabrică de cabluri de cupru, iar producţia ei poate acoperi nevoile pieţei interne româneşti.

….Şi uite aşa, discuţiile în contradictoriu au continuat timp de peste două ore şi jumătate, timp în care ministrul tot învârtea plicul A4 cu sigiliul de ceară roşie îndreptat către interlocutorii săi. În cele din urmă, el a pus punct discuţiei, spunându-ne că răspunsul „oficial“ al Guvernului României se află în respectivul plic A4, pe care i l-a înmânat solemn lui Titu, şeful delegaţiei BERD.

Foarte cătrăniţi, membrii delegaţiei BERD şi-au luat rămas bun de la ministrul de finanţe al României (devenit - mult timp după aceea -  ambasador al României în Japonia, căci n-a putut face faţă enormelor solicitări şi obligaţii ale unui ministru de finanţe, fiind în total dezacord cu primul ministru al ţării Româneşti). Pe drumul de întoarcere către hotelul „Intercontinental“, unde era cazată delegaţia, unul din membrii delegaţiei (care lucrase, mai înainte, pentru serviciile secrete) i-a spus lui Titu că are la hotel o lampă specială cu care poate citi mesajul conţinut în plicul de format A4, fără să deschidă plicul. Toţi membrii delegaţiei au fost de acord s-o facă, căci presiunea incertitudinii privind poziţia Guvernului României devenise insuportabilă. Oricum, delegaţia trebuia să ştie răspunsul României, înainte de a se întoarce la Londra.

Cu o nerăbdare lesne de înţeles şi extrem de nervoşi, membrii delegaţiei s-au instalat, la hotel, în apartamentul colegului, au coborât storurile şi au aşteptat cu încordare momentul critic. În esenţă, mesajul primului ministru adresat preşedintelui BERD spunea că România acceptă, cu recunoştinţă, împrumutul propus de BERD pentru modernizarea sistemului telefonic românesc.

Aceasta presupunea - după cum s-a văzut - existenţa unui dezacord profund între membrii Guvernului României, provenind din partide politice de orientări foarte diferite (mulţi dintre aceştia fiind foşti membri ai decedatului partid comunist).

Aşa a luat sfârşit prezenţa în România timp de câteva săptămâni a primei delegaţii BERD.

Mai facem un salt în timp, pentru a asista - la Londra - la ceremonia semnării respectivelor acte oficiale, în prezenţa jurnaliştilor şi a trimişilor speciali ai posturilor de radio şi televiziune din mai multe ţări ale lumii. În numele BERD, acordurile au fost semnate de mine, iar - în numele României - pe acte figurează semnăturile mai multor personalităţi, între care şi câţiva directori din acea vreme ai societăţii Romtelecom, beneficiara directă a creditului.

S-au rostit cuvântările de rigoare, s-a urat succes proiectului iar BERD a oferit un cocktail. După ce s-au băut mai multe cupe de şampanie şi limbile au început să se dezlege, un înalt personaj de la Romtelecom s-a îndreptat către mine şi mi-a spus, între patru ochi:

- Acum că s-au semnat actele, spuneţi-mi, care este partea mea?

- Nu înţeleg întrebarea dumneavoastră!

- Câţi dolari am să primesc? - zise el mai explicit.

- Îmi pare rău, dar n-o să primiţi nici un dolar!

- Cum aşa? Dar cum se vor face plăţile proiectului?

- BERD va scoate la concurs internaţional proiectul; vor fi, probabil, mai mulţi realizatori simultani - pentru a putea avansa mai repede. În fiecare lună sau trimestru, banca va trimite o delegaţie la faţa locului pentru a vedea şi controla stadiul avansării proiectului. Pe baza rapoartelor delegaţiei, banca va debloca respectivele sume care vor fi plătite direct companiilor respective.

- Şi cum, noi nici nu vom simţi măcar mirosul dolarilor?

- Nu, deoarece plăţile se fac de bancă direct companiilor străine participante la proiect.

- Dacă ştiam, de la început, că aşa stau lucrurile, al dracului să fiu dacă semnam protocoalele pregătitoare!

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi vazut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Sa%20facem%20cunostinta%20cu%20dl.%20prof.%20ing.%20Titu-Marius%20Bajenescu/index.html