You are here

Institutul de Cercetare pentru Componente Electronice

Pentru ca avem cativa prieteni care lucrau in acest institut, ma refer intre anii 1970 – 1989, eram in tema cu tot ce se fabrica acolo. Cum aparea un catalog cu produsele ICCE, imediat ma prezentam si-l achizitionam, atat pentru mine cat si pentru colegii mei de serviciu din cadrul Colectivului de aparate electronice, unde lucram atunci. La fel se intampla si cu cele de la IPRS-Baneasa, Microlelectronica etc.

Nini: Domnule dr.ing. Marius Bâzu, sunteţi acum la finalul unei cariere de 44 de ani în aceelaşi institut de cercetare. Nu este un lucru obişnuit şi, tocmai de aceea, v-aş ruga să ne spuneţi, pe scurt, cum a evoluat această instituţie într-o perioadă atât de lungă de timp?

Dl. Bâzu: Am absolvit secţia Ingineri fizicieni a facultăţii de Electronică din Bucureşti în 1971 şi am fost repartizat, alături de alţi 12 colegi, la Centrul de Cercetare Proiectare pentru Componente Electronice (CCPCE), ce fusese înfiinţat cu doar doi ani mai devreme, ca o unitate independentă, dar funcţionând în curtea fabricii IPRS-Băneasa, care era şi unicul beneficiar al cercetărilor centrului. Pe atunci, noi realizam componente electronice (tranzistoare, diode, circuite integrate etc.), exclusiv pentru fabrică, trecând prin fazele de cercetare consacrate (proiect, model experimental, prototip, omologare) şi având la final o fază de serie pilot (la care se stabileau procedurile concrete de fabricaţie), după care componentele erau preluate în fabricaţie de IPRS-Băneasa. Vă daţi seama că cei din fabrică avizau toate fazele de cercetare, fiind deosebit de exigenţi, întrucât erau beneficiarii direcţi ai cercetării. Materialul de bază pentru componentele cercetate era siliciul, ceea ce însemna o importantă dezvoltare a licenţei iniţiale a fabricii, care fusese pentru componente pe germaniu. Prin 1974, CCPCE a devenit ICCE – Institutul de Cercetare pentru Componente Electronice (ulterior a mai avut şi alte denumiri), căruia i s-a construit un sediu aflat în afara incintei IPRS-Băneasa, dar în imediata vecinătate.

Nini: Şi totuşi, la un moment dat institutul a devenit el însuşi producător de componente electronice, deci un concurent pentru IPRS-Băneasa. Când s-a întâmplat asta?

Dl. Bâzu: În 1979 a fost inaugurată secţia de microproducţie a institutului, o clădire cu patru niveluri, amplasată în curtea ICCE. Din acel moment, ICCE a devenit capabil să livreze multe dintre componentele dezvoltate în institut, anume cele care erau solicitate în cantităţi relativ mici (mii de bucăţi pe lună) şi pe care IPRS-Băneasa nu le-ar fi fabricat, pentru că din punct de vedere economic nu erau rentabile. Deci se poate spune că ICCE nu era un adevărat concurent pentru IPRS-Băneasa, ci mai mult un ... complement, pentru că avea drept clienţi pe cei pe care fabrica nu ar fi putut să-i servească. De exemplu, în anii 80 au apărut aşa numitele programe speciale, care solicitau componente electronice pentru fabrica Oltcit, pentru uzina de apă grea de la Turnu Severin, pentru centrala nucleară de la Cernavodă, pentru armată (aviaţie, rachete). Erau componente solicitate în cantităţi relativ mici, cu condiţii de funcţionare dure, care, pentru a putea rezista în funcţionare erau atent selecţionate prin programe de fiabilitate pe care ICCE ştia să le construiască, dovadă că nu s-au primit reclamaţii de la acei utilizatori atât de exigenţi! Aceste programe speciale au fost o nişă de piaţă (cum se spune azi) perfectă pentru institut. Cât priveşte componentele livrate de ICCE, există două cataloage, unul editat în 1980, celălalt în 1986, în care apar zeci de tipuri de componente: tranzistoare, diode, circuite integrate, dispozitive optoelectronice şi de microunde etc. 

Nini: Din câte ştiu, institutul a livrat nu numai tehnologii de fabricare a unor componente, ci şi specialişti. Mă refer la implicarea unor cercetători din institut la dezvoltarea altor unităţi din electronica românescă. Puteţi să ne daţi câteva exemple? 

Dl. Bâzu: Da, aşa este! Când am ajuns eu în institut, în 1971, specialişti din institut fuseseră deja implicaţi în înfiinţarea secţiei 2400 Circuite integrate. Apoi, în 1974, chiar unii colegi de-ai mei de serie au fost în echipa care a preluat licenţa ITT pentru înfiinţarea secţiei 2500 Tranzistoare şi diode. Asta în ceea ce priveşte IPRS-Băneasa. Pe de altă parte, în 1978, colectivul de componente pasive din ICCE a pus în funcţiune linia de condensatoare cu tantal de la Tehnoton Iaşi, în 1979, Laboratorul de Creşteri Monocristaline din ICCE a înfiinţat fabrica ICPMS, de pe platforma Dudeşti, iar în 1981, un alt laborator al institutului, cel de circuite integrate digitale, a înfiinţat întreprinderea Microelectronica, vecină cu ICCE.

Nini: Cine erau liderii institutului în perioada de dinainte de 1989?

Dl. Bâzu: Institutul a fost înfiinţat în 1969 de Prof. Mihai Drăgănescu, cel considerat în mod unanim ca şeful şcolii româneşti de semiconductoare. Trebuie să precizez că Domnia sa a făcut mult mai mult pentru electronica şi informatica românească, atât în domeniul cercetării, cât şi în cel academic, dincolo de înfiinţarea institutului nostru, înfăptuiri despre care s-ar putea vorbi ore întregi. Revenind la institut, în 1970, director a devenit Ioan Bătrâna, fost director ştiinţific al ITC, un manager cu calităţi deosebite, care a reuşit să construiască o instituţie perfect funcţională, în cele două perioade când s-a aflat la conducere: 1970-1974, respectiv 1983-1991. Între 1974 şi 1983, ICCE a fost condus de Constantin Bulucea, cel care fusese director adjunct ştiinţific între 1970 şi 1974. Un profesionist desăvârşit în domeniul semiconductoarelor, cu articole publicate, pe atunci, în reviste de prestigiu din SUA. Este persoana care ne-a format pe noi, cei veniţi în institut în 1970-1972, si căruia îi datorăm în mare măsură faptul că am ajuns specialişti recunoscuţi în acest domeniu. Aş zice că ICCE de dinainte de 1989 este un institut care poartă marca „Bătrâna-Bulucea”!

Nini: Ce s-a întâmplat cu institutul după 1989? Ştim cu toţii că majoritatea institutelor din electronică au fost desfiinţate, mai devreme sau mai târziu. Cum de a reuşit ICCE să supravieţuiască?

Dl. Bâzu: Imediat după 1989, ICCE părea că are şanse mari de dezvoltare. Dar au intervenit, în primul rând, orgoliile personale. Institutul, care cuprindea la momentul 1989 cca. 1500 de salariaţi, era format din patru mari secţii, cea de cercetare (cuprinzând laboratoarele de cercetare) şi trei secţii cu caracter aplicativ, secţii de producţie. Şefii acestor trei secţii au crezut că în noile condiţii se vor putea descurca singuri, aşa că au solicitat, şi obţinut, separarea ca entităţi independente. Astfel secţia de microproducţie a devenit ROMES S.A., secţia de aplicaţii – EMCO S.A. şi secţia de utilaje pentru fabricaţia de semiconductoare – TEHNOFINA S.A. Secţia de cercetare a rămas cu numele ICCE, dar fără secţia de microproducţie, unde se aflau cele mai noi utilaje achiziţionate de institut. A fost o lovitură teribilă, pentru că a subminat capacitatea institutului de a rezista. În plus, o altă lovitură a fost cumva provocată de prima. Directorul institutului Dr. Ioan Bătrâna s-a opus din toate puterile desprinderii celor trei secţii. Reacţiile violente ale celor trei şefi de secţie l-au făcut să se retragă de la conducerea institutului. După plecarea Domniei sale, separarea celor trei secţii s-a produs aproape imediat. În plus, retragerea Directorului Bătrâna a însemnat o scădere semnificativă a forţei manageriale a institutului, exact într-o perioadă extrem de tulbure. În plus, nu mai beneficiam nici de capacitatea profesională a domnului Constantin Bulucea, care rămăsese în Occident în 1986. Trebuie spus că cei doi colegi care l-au înlocuit pe dl. Bătrâna, Constantin Gheorghiu – Director şi Sergiu Iordănescu -  Director adjunct ştiinţific, au făcut eforturi supraomeneşti de a ţine institutul pe lina de plutire, dar ... situaţia se înrăutăţea pe zi ce trece. De fapt, salvarea a venit din afară, în 1996.

Nini: Din afara ţării?

Dl. Bâzu: Nu, din afara institutului. Este vorba despre Acad. Dan Dascălu, profesor la Electronica bucureşteană. Domnia sa înfiinţase în 1991 un Centru de Microtehnologii (CMT), transformat în 1993 în Institut de Microtehnologii (IMT) și gândit ca un vehicul pentru salvarea dotării de excepție a întreprinderii Microelectronica. Era o structură de mici dimensiuni, care, pe măsură ce tranziţia societăţii româneşti se derula, absorbea specialişti din ICCE şi din Microelectronica pentru că reușea să obțină bani de la minister. Între timp, ICCE se degrada încet-încet. Clădirea institutului era neîncălzită iarna, salariile erau din ce în ce mai mici, perspectivele – sumbre! Când în 1996 s-a pus problema înfiinţării unor institute naţionale, fiecare dintre cele două institute, ICCE, respectiv IMT, a fost evaluat, în vederea construirii unui singur institut naţional pentru semiconductoare. În final, soluția a fost fuziunea lor sub denumirea Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie, IMT-București. Deși, între cele două, ICCE era institutul cu realizări deosebite, cu un număr mare de cercetători, cu sediu, cu utilaje funcţionale (chiar învechite cum erau ele), în timp ce IMT avea doar câţiva cercetători, nu avea un sediu (era găzduit la Politehnică şi la fabrica Microelectronica), nu avea utilaje, IMT a dat denumirea noului institut, dar și echipa de conducere, în proporţie covârşitoare. Și asta pentru că ei aveau bani pentru contracte de cercetare și un lider care știa ce vrea și, mai important, știa cum să-și atingă scopurile. Practic, institutul cel mic l-a înghiţit pe cel mare!

Nini: Şi atunci, de ce spuneţi că Acad. Dan Dascălu a salvat ICCE?

Dl. Bâzu: Pentru că alternativa la această fuziune ar fi fost dispariția ICCE, vânzarea sediului către cine știe cine și pulverizarea colectivului. Acad. Dascălu ”a ocupat” ICCE (chiar şi la propriu, mă refer la sediu) şi .. a avut grijă de el (cum se spunea într-un banc celebru pe vremuri). Domnia sa a adus aproape imediat în institut două elemente extrem de importante: a reuşit să realizeze încălzirea clădirii şi a creat în institut o reţea cu acces la Internet, absolut necesar pentru o cercetare modernă. Apoi, în timp, s-a dovedit că noua direcţie pe care Profesorul Dascălu a imprimat-o institutului, spre microtehnologii (în ultimii ani, spre nanotehnologii) a fost corectă şi cu efecte benefice. În plus, orientarea cercetătorilor din institut spre colaborări internaţionale, dictată tot de Directorul general încă din 2003, a fost elementul salvator în perioada de criză naţională de după 2008, pentru că a oferit fondurile necesare în condiţiile unor fonduri naţionale cu totul insuficiente. Iată, am identificat patru elemente importane, care mă îndreptăţesc să spun că Domnia sa (cel care a condus institutul între 1996 şi 2011) a salvat institutul, e drept dându-i un alt nume.

Nini: Îi faceţi un portret extrem de pozitiv domnului Acad. Dan Dascălu!      

Dl. Bâzu: Prezint doar realitatea! Din păcate, stilul de conducere era unul greu de suportat de către cei din subordine! Iar în 1996 a luat o poziție dură față de cei din fostul ICCE, deși, după părerea mea, erau create premisele pentru construirea unui colectiv unit, care poate ar fi realizat mai mult! Dar e doar o părere personală. Dacă mă gândesc bine, mulţi şefi procedează asemănător, ceea ce contează este dozajul! Sunt lucruri bine cunoscute de toţi cei care am lucrat cu Domnia sa. Astăzi, deşi nu mai este Director general, Acad. Dascălu, pensionar reangajat, este foarte activ în trasarea direcţiei spre care se îndreaptă institutul. Iar Director general este, cu foarte bune rezultate, Dr. Raluca Muller!

Nini: Care au fost realizările majore ale institutului sub noua denumire, IMT-Bucureşti? Ce tipuri de produse aţi livrat industriei?

Dl. Bâzu: Aţi cam pus degetul pe rană! Practic, sub denumirea IMT-Bucureşti, în cei aproape 20 de ani care au trecut din 1996, institutul nu a livrat produse industriei. A prestat doar servicii ştiinţifice, care reprezentau doar părţi dintr-un flux complet de fabricaţie, pentru că aceea capacitate de a realiza un produs de la plachetă la dispozitiv încapsulat s-a pierdut destul de repede. E drept, la apariţia IMT-Bucureşti industria românească era în descompunere, dar s-ar fi putut găsi alte pieţe pentru produsele unei tehnologii care pe atunci încă era funcţională. Un manager puternic (în sensul că ar fi găsit pârgiile pentru a-şi atinge scopul), cum era Profesorul Dascălu în 1996, ar fi trebuit să-şi dorească asta. De fapt, schimbarea denumirii institutului a însemnat şi o schimbare majoră de cultură instituţională, ca să zic aşa. Cum au spus despre noi mulţi dintre colegii de la alte institute, s-a trecut de la realizarea de produse, la realizarea de postere. De fapt, trebuie să fim corecţi, era mult mai mult de atât: se produceau lucrări ştiinţifice, adică articole în reviste de înalt nivel şi comunicări la conferinţe de prestigiu. E adevărat, în ceea ce priveşte realizările practice, stăteam prost. De regulă se realizau doar demonstratoare, care se mulţumeau să constate că efectul de dispozitiv era îndeplinit. Dar abia de aici ar fi trebuit să înceapă cercetarea de dispozitiv, care să ducă la realizarea unui produs omologat. Nu s-a urmărit asta! Abia recent, în 2013, la lansarea noului program de cercetare „Horizon 2020” al UE, ideea de cercetare pentru producţie, promovată de noul program, a devenit imperativă şi pentru cercetarea românească.

Nini: Acum, după ce am văzut cum a evoluat institutul în cei 44 de ani, ne puteţi da câteva repere ale activităţii pe care aţi avut-o Dumneavoastră în institut?

Dl. Bâzu: Pot spune că am parcurs toate treptele profesionale, fără grabă, pas cu pas (folosind o sintagmă la modă azi), într-un ritm care a fost cumva cel normal. Între 1971 şi 1979 am fost proiectant de dispozitive, devenind apoi membru al laboratorului de fiabilitate, unde am avut succesiv funcţia de şef de colectiv, adjunct de şef de laborator şi, din ianuarie 1990, şef de laborator. În ianuarie 2000 am fost numit de Acad. Dascălu în funcţia de Director adjunct ştiinţific, funcţie pe care am deţinut-o până în aprilie 2002, când am revenit în postura de şef de laborator. Am mai îndeplinit funcţia de secretar şi apoi vicepreşedinte al Consiliului Ştiinţific. După ce am proiectat câteva tipuri de tranzistoare şi diode (utilizate cu succes la fabricarea calculatoarelor românești), realizările mele profesionale majore au fost în domeniul fiabilităţii. Am reuşit câteva premiere naţionale, cum ar fi: introducerea încercărilor accelerate pentru evaluarea fiabilităţii, inclusiv construirea unui sistem funcţional de estimare rapidă a nivelului de fiabilitate pentru loturile de componente, utilizarea logicii fuzzy la asigurarea fiabilităţii, iniţierea studierii mecanismelor de defectare ale microsistemelor etc.

Nini: Care consideraţi că au fost realizările Dumneavoastră de vârf în institut?

Dl. Bâzu: Dacă ar fi să aleg doar câteva, cu excepţia celor deja menţionate mai sus, aş menţiona mai întâi cele trei cărţi publicate în străinătate, la edituri de prestigiu, cum ar fi J. Wiley & Sons, Artech House sau Springer, între 1999 şi 2011. Le-am scris în colaborare cu dl. Titu Băjenescu, specialist recunoscut internaţional în fiabilitatea componentelor electronice, domiciliat din 1968 în Elveţia, pe care l-am contactat pentru prima dată în ianuarie 1990. Apoi, aș menționa un articol la care am fost singurul autor, publicat în 1995 în IEEE Transactions On Reliability, revista numărul 1 în domeniul meu de activitate. Realizarea cu rol determinant pentru funcţionarea Laboratorului de Fiabilitate după 2002 a fost participarea la Centrul de Excelenţă european „Patent-DfMM”, proiect din Programul Cadru 6 al UE, desfăşurat între 2004 şi 2008. Participarea la acest proiect de succes a adus peste 300.000 de euro în institut, dar, mai mult decât atât, ne-a permis stabilirea unor relaţii strânse în domeniul fiabilităţii cu institute de vârf din Europa de Vest. Apoi, între multele participări la conferinţe internaţionale, aş alege comunicarea aprobată la ESSDERC 2013, conferinţă la care fiecare contribuţie trebuia să treacă prin filtrul a nu mai puţin de 11 evaluatori internaţionali. Într-un alt plan, în calitatea mea de Președinte al Comisiei Inginerilor și Tehnicienilor din ICCE, am reușit ca în anii 80 să editez trei numere ale unui buletin informativ intitulat ”Componente Electronice” al institutului (foarte util azi, când nu mai sunt prea multe mărturii scrise ale acelei perioade), iar ca o prelungire a acestei activități, în 1991, am scos două numere ale revistei de fiabilitate ”Optimum Q”. Aş încheia cu ceva apropiat sufletului meu: contribuţia pe care am avut-o la dezvoltarea conferinţei organizate de institut.   

Nini: De fapt, chiar voiam să vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre CAS – Conferinţa Anuală de Semiconductoare, una dintre realizările remarcabile ale ICCE.

Dl. Bâzu: Cel care a înfiinţat în 1978 această conferinţă, dându-i nişte caracteristici extrem de specifice care s-au păstrat după nu mai puţin de 37 de ani, a fost Dr. Constantin Bulucea, pe atunci Director al ICCE. Vorbeam de specificitatea conferinţei faţă de multe altele organizate în România. Primul dintre elementele specifice al CAS a fost refuzul oricărei nuanţe politice. Şi asta în condiţiile comunismului dur pe care l-am trăit, când orice manifestare trebuia să înceapă cu un motto din gândirea ”Tovarăşului” şi să fie presărată cu citate din operele aceluiaşi. Determinant a fost aici curajul dlui Bulucea, pe care şi-l manifestase şi în alte ocazii, chiar în şedinţe cu activişti de partid. Că până la urmă această atitudine l-a obligat să se expatrieze în 1986, asta e o altă poveste. Important este că, în mod aproape inexplicabil pentru mulţi, CAS a fost complet lipsită de accente politice. O să revin mai târziu cu o mică întâmplare care arată cât de greu era de păstrat un astfel de regim apolitic. Dar mai întâi aş vrea să prezint alte caracteristici specifice al CAS. Selecţia extrem de severă a lucrărilor era o „rara avis” în acea vreme între manifestările autohtone. Dacă la alte conferinţe practic orice contribuţie era acceptată şi organizatorii se lăudau cu numărul lucrărilor prezentate, indiferent de calitatea lor, CAS se lăuda cu rata de rejecţie, care oscila între 30 şi 50%! Apoi, încă de la ediţia cu numărul 6 şi până în prezent, CAS a editat un volum cu lucrările conferinţei, care erau înmânate participanţilor la sosirea la conferinţă. Data conferinţei era stabilită de dl. Bulucea în prima sau a doua săptămână din octombrie, astfel încât să coincidă cu o vreme excelentă. Ceea ce se şi întâmpla, în mod aproape miraculos (aşa numita „vreme CAS”)! Trebuie să menţionez şi faptul că, începând din 1996, Acad. Dascălu, ajuns la conducerea conferinţei prin ... ”înghiţirea” ICCE, s-a dovedit a fi un lider înţelept, care a reorientat cu dibăcie conferinţa înspre temele majore ale cercetării mondiale în domeniu, reuşind să ţină sus nivelul CAS!       

Nini: Puteţi să ne spuneţi care a fost acea contribuţie personală la dezvoltarea CAS, despre care aţi vorbit mai devreme?

Dl. Bâzu: În 1983, la a şasea ediţie a CAS, am fost desemnat manager al conferinţei. Imediat m-am gândit ce aş putea aduce nou. Nici nu era greu, de fapt. Dorinţa fondatorului conferinţei era deja cunoscută: realizarea unui volum cu lucrările conferinţei, un „Proceedings”, cum aveau toate conferinţele din străinătate de nivel ridicat. I-am propus asta imediat lui Bulu (cum îi spuneam noi dlui Bulucea), care a fost încântat, dar m-a pus în gardă că va fi greu. Aşa a şi fost! Am iniţiat un sistem în care selecţia lucrărilor se făcea în două etape. Mai întâi, doritorii trimiteau un rezumat de o pagină, mai mult o declaraţie de intenţie privind comunicarea propusă. Aceste rezumate scurte erau analizate de comitetul de selecţie, fiind rejectate cam 30-40% dintre ele. Cei selecţionaţi trimiteau un rezumat extins, de patru pagini A4, conţinând figuri, tabele etc. Acest rezumat extins era din nou analizat de comitetul de selecţie, cu o rejecţie de cca 10-15%. Lucrările acceptate erau prezentate la conferinţă, iar rezumatele extinse erau publicate în volum. Un filtru sever, cum se vede. Dar asta presupunea multe activităţi în plus faţă de ce făcuse managerul CAS până atunci. Mai întâi, prin aprilie am elaborat nişte formulare pentru rezumatele extinse (rezumatele de o pagina nu necesitau formulare) pe care le-am tipărit, liniile fiind desenate cu albastru, culoare care nu apărea apoi la tipărirea ofset, în care textul şi mai ales figurile erau redate exact aşa cum fuseseră desenate. Aceste formulare tipărite erau trimise autorilor lucrărilor selecţionate la prima etapă. Apoi le primeam completate, le asamblam în volum (de notat că şi astăzi volumul are practic aceeaşi structură ca în 1983) şi le duceam la tipografie pentru tipărire. Procesul era atât de complicat pentru că, pe atunci, nu existau calculatoare! Totul se făcea la maşina de scris. 

Nini: Spuneaţi că veţi reveni cu o întâmplare care să ilustreze regimul apolitic al CAS de dinainte de 1989...

Dl. Bâzu: Da, iar întâmplarea se leagă chiar de publicarea primului volumul CAS, despre care abia am vorbit. Era în august 1983, tocmai terminasem de editat volumul, adică aveam un dosar cuprinzător, cu rezumatele extinse ale celor 75 de lucrări selecţionate în două trepte de selecţie. Ce mai, o muncă de luni de zile, depusă de un mare număr de persoane, începând cu autorii lucrărilor! Dar, pe atunci, pentru a tipări ceva aveai nevoie de aprobare. De la sectorul 2 PCR, de care aparţineam, a fost uşor. Marea problemă era întotdeauna la Comitetul Municipal PCR. Din raţiuni tactice, Bulu m-a trimis pe mine cu volumul sub braţ, dar nu la cel care trebuia să semneze, ci la un alt activist, „mai destupat”, cum mi-a spus, cu care se întâlnea la şedinţele de bilanţ, numit Mihai Pop. Acesta a fost foarte amabil şi m-a dus la cel cu aprobările (care, am aflat mai târziu, avea porecla „câinele roşu”). Acela a luat dosarul şi a scos prima foaie. Era aşa numitul „Cuvânt al Preşedintelui Conferinţei”, scris de Bulu, desigur. S-a uitat o clipă la cele scrise, a sesizat imediat că citatele cerute lipseau şi brusc a început să strige, în timp ce devenea din ce în ce mai roşu: „Care Preşedinte? În România e un singur Preşedinte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!” A aruncat foaia cât colo, în timp ce eu şi dl. Pop ne retrăgeam umili. În biroul lui, Mihai Pop m-a liniştit, spunându-mi, spre marea mea surprindere, că partida nu e pierdută! M-a trimis imediat la şeful Editurii tehnice, Ion Ganea, căruia urma să-i spun că vin din partea lui. Aşa am şi făcut şi, absolut stupefiant, volumul a apărut exact aşa cum fusese editat, prin bunăvoinţa Editurii tehnice. La fel şi următoarele volume anuale.

Nini: Aş vrea să vă pun o întrebare care mi-a apărut ca importantă pe parcursul acestui interviu. Dumneavoastră spuneţi că institutul, numit succesiv ICCE şi apoi IMT-Bucureşti, a apărut în 1969. Pe de altă parte, istoriile „oficiale” ale IMT-Bucureşti, scoase în perioada directoratului dlui Acad. Dascălu, dau ca dată oficială de înfiinţare a institutului anul 1993. De fapt, în 2013 chiar s-au serbat 20 de ani ai institutului. Cum vine asta?

Dl. Bâzu: E foarte simplu. Cel care preluat institutul în iarna lui 1996, Prof. Dascălu, nu recunoaşte decât istoria propriului său institut, cel înfiinţat în 1993, prevalându-se de faptul că denumirea IMT atunci a apărut, dar şi de modul cum a fost formulată fuziunea din 1996 dintre ICCE şi IMT. Acolo ideea de bază a acelei hotărâri de guvern era că IMT fuzionează cu ICCE, care se desfiinţează. Cum sediul noului institut era sediul ICCE, iar toţi salariaţii fuseseră preluaţi, mie mi se pare că este o continuitate între ICCE și IMT-București. În plus, cred că e o mare greşeală să îţi negi propria istorie. Orice instituţie se consideră înfiinţată la anul primei apariţii, indiferent de numele de atunci. Uitaţi-vă la institutele de la Măgurele. Pe site-ul INCD pentru Fizica Materialelor, se consideră că institutul a fost înfiinţat în 1949, de către Horia Hulubei, deşi cuvintele „fizica materialelor” apar în denumirea institutului abia în 1996. Cum să îţi scurtezi cu bună ştiinţă existenţa? Sunt convins că timpul va aşeza lucrurile pe făgaşul corect. Şi ca să ajut la această aşezare, am început acum 4 ani să scriu o istorie a institutului, din perspectiva mea, a unui cercetător, care însă cere şi ajutorul colegilor, ale căror completări să dea o perspectivă cât mai corectă acestei istorii. Am numit-o „Institutul nostru”, tocmai pentru a arăta că descrie institutul aşa cum l-am văzut noi, cei care i-am dat viaţă, ca să zic aşa. În octombrie 2014 am terminat textul meu, de peste 300 de pagini şi l-am dat spre completare / corectare colegilor mei. Am primit multe contribuţii personale, dar cea mai amplă, însumând peste 40 de pagini de text, a fost, spre marea mea bucurie a domnului dr. Bulucea! O altă completare majoră, chiar dacă polemică (ceea ce este un lucru bun, pentru că oferă cititorului puncte de vedere diferite), conținând inclusiv elemente pe care nu aveam de unde să le știu eu, a venit de la domnul acad. Dascălu. Pot să spun că aceste completări constituie acum „sare şi piperul” textului, pentru că dau o perspectivă „de sus”, dinspre conducerea de atunci a ICCE și IMT-București, unei povestiri venite „de jos”, dinspre simplii cercetători. Cu precizarea că în comentariile sale Bulu mi-a spus (şi chiar aşa a făcut) că nu-mi va propune nicio modificare a judecăţilor de valoare făcute de mine, doar va aduce elemente suplimentare acolo unde este nevoie de ele. Subliniez, acest text este destinat exclusiv unei circulații interne, între foștii colegi din ICCE și IMT-București.

Nini: La final, pentru că se leagă de cele pe care le-aţi spus chiar acum, vă rog să-mi spuneţi care este părerea Dumneavoastră în ceea ce priveşte seria de volume despre istoria electronicii româneşti?

Dl. Bâzu: Ca o dovadă că istoria se scrie chiar acum, sub ochii noştri, a venit iniţiativa excepţională a doamnei Dr. ing. Nona Millea, care coordonează cu determinare, inteligenţă şi tact scrierea acestei serii de volume despre electronica românească, în care institutul ICCE / IMT îşi găseşte, iată, locul. Eu am fost însărcinat chiar de dl. Bulucea să scriu istoria ICCE, deşi poate Domnia sa ar fi fost cel mai îndreptăţit să o facă. Dar Bulu a făcut o observaţie interesantă: „Pe vremuri, cronicile unor domnii erau scrise de cronicari, nu de domnii respectivi!”. Consider că, în ceea ce priveşte institutul ICCE/IMT, această istorie, în curs de apariţie la editura AGIR, are un complement bine venit în „Institutul nostru”, text destinat să circule doar sub formă electronică și într-un cadru restrâns, exclusiv în mediul cercetătorilor care au lucrat la ICCE și IMT. Abia după ce vom termina această curajoasă întreprindere, mă refer desigur la volumul ce va apărea la AGIR, vom putea spune că ne-am făcut datoria faţă de institutul în care am lucrat. Generaţiile viitoare trebuie să ştie ce se realiza în România în anii comunismului şi chiar şi după aceea...

Vreau ca si pe aceasta cale sa-i transmit multumirile mele D-nei dr.ing. Nona Millea, care m-a pus in legatura cu Dl. dr.ing. Marius Bâzu.

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi vazut aici:

http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Institutul%20de%20Cercetare%20pentru%20Componente%20Electronice/index.html

Mai jos va descriu ce reprezinta fiecare poza.

1. Marius Bazu in 1971

2. Constantin Bulucea in anii 1970

3. Prima poza de grup a tinerilor cercetatori din ICCE (1977)

4. Prima poza CAS (1979)

5. Primul catalog ICCE (1980)

6. Anton Vatasescu si Radu Barsan la CAS

7. Comitetul de organizare CAS 1984

8. Comitetul de organizare CAS 1985

9. Comitetul de organizare CAS 1986

10. Catalogul ICCE 1986

11. Coperta primului volum CAS

12. Geizer, primul sediu CAS

13. Anton Vatasescu (IPRS-Baneasa) si Constantin Bulucea (ICCE), la Geizer

14. Poza CAS 1984

15. La CAS 1984, pe 12 octombrie – cei trei implineau 3, 6, respectiv 36 de ani

16. Poza CAS 1987

17. Ion Iliescu la CAS 1987

18. Ioan Batrana 1992

19. Conducerea Laboratorului de Fiabilitate in iarna 1993

20. Conditiile de lucru din Laboratorul de Fiabilitate in anul 1993

21. Mihai Draganescu si Constantin Bulucea (1997)

22. Cei trei seniori ai Laboratorului de Fiabilitate (Ilian, Bazu, Galateanu) la CAS 2003

23. Mariu Bazu 2007

24. Constantin Bulucea la Gala Dinner Speaker ESSDERC 2013

Category: 

Theme by Danetsoft and Danang Probo Sayekti inspired by Maksimer