Radarul românesc. O istorie care trebuie povestită

În urmă cu câteva luni, am avut prilejul să descopăr și să citesc cartea „Radarul românesc. O istorie vie”, apărută la Editura AGIR sub coordonarea col. (r) dr. ing. Anton Muraru. Imediat, am luat legătura cu dânsul pentru a ne oferi cât mai multe amănunte despre „Radarul românesc” și a-i scotoci puțin prin tainițele sufletului, mai ales că am avut câțiva prieteni radioamatori comuni: col. dr. ing. Andrei Ciontu, YO3FGL – fost Secretar științific al Institutului de Cercetare-Dezvoltare al Armatei și col. ing. Ilie Matra, YO3BBW – fost Șef de colectiv în Centrul de Cercetări (K-10) din Academia Tehnică Militară.           

Nini: Cum v-a venit ideea elaborării acestei cărți?

Dl Muraru: Ideea nu a fost nouă și nu mi-a aparținut în exclusivitate. Numeroasele momente prin care au trecut cei care s-au „înhămat” la proiectul numit „Radarul românesc” au generat fie exaltare, în momentele de reușită maximă, fie tristețe, în încercările soldate cu eșecuri. Dar ambele situaţii au creat imboldul de a căuta noi soluții pentru a merge mai departe. Împreună cu alți colegi, am considerat că încărcătura faptică și emoțională a acestor întâmplări, experienţa şi cunoştinţele acumulate de-a lungul a câtorva decenii pot face obiectul unei istorii romanțate, care să sensibilizeze atât pe specialiști, cât și o parte din publicul larg, care dispune de cunoștințe tehnice elementare în domeniu.

Trebuie să spun că pentru fiecare inginer, fizician, matematician, IT-ist, electronist, mecanic etc., militar sau civil, implicat în radarul românesc, momentele de mare împlinire și de maximă satisfacție au fost aceelea în care s-au pus în funcțiune primele echipamente realizate prin efort propriu: primul emițător, primul receptor, primul monitor, primul extractor etc.

Aceste rezultate au fost obținute în ciuda neîncrederii inițiale, afișate sau disimulate, a unora dintre factorii responsabili în capacitatea de creație a specialiștilor din domeniu. Din păcate, pe lângă măsurile inspirate, s-au luat și unele decizii care au marcat negativ evoluția cercetării și a cercetătorilor, proiectanților, tehnicienilor, muncitorilor și chiar a instituțiilor (așa cum a fost retragerea Bazei radar Pipera din proiectele majore de radiolocație și, ulterior, desființarea acesteia, în anul 2005). Mai mult, etichetarea industriei românești drept un „morman de fiare vechi”, după evenimentele din decembrie 1989, comisă la cel mai înalt nivel de demnitate publică, a fost o avertizare asupra trimiterii în derizoriu și în neant a efortului nostru. Astfel, o carte scrisă pe aceest subiect urma să fie o piedică în calea uitării ce se prefigura la orizont.   

Nu sunt mulți cei care știu că în România s-au conceput și realizat echipamente de radiolocație, inclusiv radiolocatoare și sisteme de comandă-control necesare pentru obţinerea, prelucrarea şi transmiterea la cei interesaţi a informaţiei radar. În drumul spre aceste împliniri, specialiștii au trecut prin faze de început, adesea inițiative personale sau de grup, constând în modernizări modeste la tehnica radar de import (preponderent sovietică, cu sute de tuburi electronice și cu mecanică și hidraulică de complexitate ridicată), precum și aparatură de antrenament a echipelor de luptă din unitățile radiotehnice (simulatoare, generatoare de bruiaj, cartușe antiradiolocație).

În sprijinul acestor proiecte au fost angrenate echipe valoroase din cercetarea și producția națională, cu rezultate meritorii în asimilarea unor materiale, componente specifice radarului (în special de microunde) și subansambluri, precum și în implementarea tehnicii de calcul în sistemele de automatizare a conducerii radiolocației și aviației. De asemenea, au fost implicați și specialiști de comandă și stat major, cu un aport însemnat în managementul informației radar, în special în realizarea fuziunii și diseminării acesteia la utilizatorii naționali, militari și civili. 

Toate acestea și încă multe altele s-au adunat între coperțile unei cărți frumoase, la propriu și la figurat, „Radarul românesc, o istorie încă vie” (apărută în anul 2019), al cărei prim autor și coordonator am avut onoarea să fiu.

Trebuie să recunosc faptul că această carte nu ar fi existat fără încurajarea și suportul domnului acad. prof. univ. dr. ing. Viorel Bădescu, președinte al Diviziei de Istorie a Științei din cadrul Comitetului Român de Istoria și Filozofia Științei și Tehnicii (DIS-CRIFST) și vicepreședinte al CRIFST, din structura Academiei Române, precum și a doamnei dr. ing. Nona Millea, prim autor și coordonator al seriei „Electronica românească, o istorie trăită”, vol. 1-4, volumul 5 fiind în curs de apariție, iar volumul 6 în pregătire.    

Nini: Când au fost folosite radarele pentru prima dată de către armata română și care a fost originea lor până s-a trecut la fabricarea radiolocatoarelor proprii?

Dl Muraru: Datele istorice relevă faptul că primele radare din România au funcționat în organica armatei germane începând cu anul 1941, modelele utilizate fiind FREYA, destinat descoperirii aeronavelor și WÜRZBURG, menit dirijării aviației de vânătoare și a focului artileriei antiaeriene. În anul 1943 funcționau deja 52 de radare din modelele sus-menționate, dispuse pe două centuri de posturi de pândă aeriană prin radiolocație pe direcția sud-est, acestea constituind un sistem de supraveghere aeriană. 

După încheierea războiului, radarele la dispoziția militarilor români erau modelele WÜRZBURG (germane), SCR-527A (americană) și AN/TPS-3 (britanică). Începând cu anul 1952, sistemul de supraveghere aeriană prin radiolocație a fost „populat” cu radare de producție sovietică, de diverse game de lungimi de undă (metrice, decimetrice și centimetrice) și destinații (radiotelemetre, care permiteau determinarea azimutului și a distanței înclinate a aeronavelor și radioaltimetre, care asigurau determinarea înălțimii acestora). În structura apărării antiaeriene a teritoriului existau și mijloace de identificare amic-inamic (în engl. Identification Friend or Foe, IFF), precum și de contraacțiune radio și radiolocație (cercetare și bruiaj radioelectronic) sovietice, încadrate astăzi în noțiunea de război electronic.

În perioada evenimentelor din 1989, numărul mijloacelor de radiolocație în sistemul radiotehnic era de 234, incluzând, pe lângă stațiile sovietice, majoritare, și câteva radare de producție poloneză (moderne în acea perioadă, cu compresia impulsului).  

Începând cu anul 1973, în sistemul de supraveghere aeriană au intrat în funcțiune completele de comandă-control (denumite mai târziu C2) bazate pe informația radar, așa cum a fost sistemul VOZDUH-1M, incluzând subsistemele de fuziune și diseminare a datelor radar - VP-01, VP-02, VP-04, VP-15, subsistemul de dirijare instrumentală a aviației de vânătoare - VP-11 şi sistemul de comandă-control ASURK, destinat brigăzii de rachete antiaeriene. Lor li s-au adăugat câteva complete de automatizare poloneze, pentru conducerea unităților de radiolocație și aviație.

În anul 1998 a început instalarea radarelor 3D model FPS-117 și implementarea și, ulterior, operaționalizarea sistemului de Comandă, Control, Computere, Comunicaţii şi Informaţii (C4I), bazat pe Centrul Operaţional de Suveranitate Aeriană ASOC (în engl. Air Sovereignty Operation Center), echipamentele fiind furnizate de firma Lockheed Martin din SUA (furnizorul numărul unu al Pentagonului), urmate de implementarea acestora în structurile și locațiile Statului Major al Forțelor Aeriene (SMFA) de către companiile românești SC ROMSYS SA, SC Magica International Trade (MIT) SRL, SC SYSCOM 18 SA și SC Marctel SA, toate din București.

Sistemul de supraveghere aeriană a fost completat cu radare tridimensionale mobile de joasă și medie înălțime model Gap Filler și, recent, cu radare tridimensionale mobile de mare distanță model TPS-77, furnizate tot de firma Lockheed Martin. 

Deoarece în sistemul sus-menționat există încă radare sovietice funcționale, s-a efectuat modernizarea acestora în vederea conjugării cu sistemele digitale amintite mai sus. Ca urmare, radiotelemetrele P-14, P-18, P-37 au fost echipate cu extractoare automate iar radioaltimetrele PRV-13, cu module de extragere și transmitere a informației digitale privind înălțimea țintelor.   

Nini: Am văzut ca radarul românesc a fost realizat de către militari...

Dl Muraru: La prima vedere așa s-ar putea crede, probabil datorită faptului că Lista de autori și colaboratori din carte pare „militarizată”. Acest lucru s-a întâmplat deoarece aceia care s-au oferit să participe la elaborarea cărții au fost în majoritate militari. Deținând diferite funcții, unele foarte înalte, în ritmul avansării în grade, ei au avut acces la mai multe informații, planuri, poze, decât specialiștii civili, și pe care le-au pus la dispoziția inițiatorilor lucrării. Și ar mai fi un aspect de remarcat: militarii au exploatat primele radare intrate în țară destinate ministerului apărării, iar pentru acest scop ei au fost instruiți la furnizor sau în țară. Această împrejurare a constituit un avantaj relativ pentru militari, care deserveau o tehnică evoluată tehnologic la nivel național în perioada de început (anii 1950), care asigura cu date radar „vitale” artileria antiaeriană, rachetele și aviația, tehnică la care civilii nu aveau acces.

Lucrul îndelungat al militarilor pe aceste mijloace radar a condus la acumularea unei experiențe unice și la creearea unei baze de cunoștințe și experimentale care a constituit suportul apariției primelor idei de modernizare și apoi de creeație de tehnică radar nouă, românească. În context, acei oameni care au făcut ceva nou pe linie de radiolocație pentru prima dată, fără un ordin de la superiori ci din proprie inițiativă, au fost militari. Dintre pionierii radarului românesc s-au remarcat, cu distincție, ca deschizători de drum în domeniu, câteva personalităţi de excepție, astfel (în ordine cronologică):

- col. (r) ing. Constantin Iliuță, fost șef de secție în Institutul de cercetări al Armatei, inițiator și coordonator al programelor de realizare a primelor sisteme de conjugare a radarelor și apoi a completelor de automatizare a conducerii radiolocației, C-751, C-752 și a aviației de vânătoare, C-801, C-802 (1967-1989);

- regretatul col. ing. Atanase Boeru (1933-2010), fost comandant al Bazei radar Pipera, inițiator și coordonator al primelor proiecte de echipamente de antrenament al echipajelor de la radare și al radarului românesc destinat apărării antiaeriene, START-1 (1973-1989);

- regretatul col. dr. ing. Andrei Ciontu (1933-2016), fost secretar științific al Institutului de cercetări al Armatei, inițiator și coordonator al primelor proiecte de radare românești de câmp tactic, ME-74, RCT-77, RIP-84 și al programului de asimilare de dispozitive și componente de microunde pentru radar (1973-1989);

- regretatul gl. bg. prof. univ. dr. ing. Ștefan Demeter (1936-2017), fost prorector al Academiei Tehnice Militare (ATM) „Ferdinand I”, inițiator și coordonator al primelor proiecte pentru instalațiile de protecție la bruiajul activ asincron IPIBAR-M1…M4 și instalațiile numerice de selecție a țintelor mobile INSȚM-12, 14, 18, START (1973-1989);

- col. (r) ing. Andrei Păsăreanu, fost șef de secție în Baza radar Pipera, inițiator și coordonator al primului proiect de Instalație de transmitere la distanță a informațiilor de radiolocație, ITIRL și al procesului de reabilitare al tuburilor electronice speciale de putere de microunde – în special magnetroane și descărcătoare (1973-1989);

- gl. bg. (r) dr. Ioan Dodon, fost locțiitor al comandantului Radiolocației din cadrul Forțelor Aeriene ale României, inițiator și coordonator al proiectelor sistemelor de fuziune și diseminare a informației radar la beneficiarii naționali, și anume: PC-2000 Transilvania, STASA și SCCAN-SRS-M (1990-2008).

Unii dintre specialiștii militari radiolocatoriști au ajuns în vârful ierarhiei, la conducerea Departamentului Înzestrării Armatei (DIA), în prezent Departamentul pentru Armamente (DpA) din MApN, cu o mențiune specială pentru gl. lt. (r) ing. Dan Ion Zaharia, fost secretar de stat și șef al DIA, sub conducerea căruia s-au obținut cele mai însemnate rezultate în materie de cercetare și producție de tehnică de radiolocație. Alții au provenit din arme diferite dar și-au însușit noțiunile necesare procesului de cercetare-proiectare a echipamentelor radar, așa cum au fost col. (r) dr. ing. Petru Mazăre, specialist în armament și rachete terestre, care a studiat teoria câmpului electromagnetic (ecuațiile lui Maxwell, calculul de difracție, reflexia și refracția undelor elctromagnetice ș.a.) și teoria antenelor, pentru a putea concepe și realiza primele antene radar românești de mari dimensiuni, precum și cdor. (r) lector univ. dr. Alexandru Ioan, specialist aviator navigator, care și-a apropriat noțiunile de tehnică de calcul necesare conceperii algoritmilor și sistemului de comandă-control al aviației. În sfârșit, unii ingineri militari specialiști de radiolocație au avut șansa de a fi implicați în procesul de asimilare a mai multor radare fabricate în România, așa cum au fost col. (r) ing. Sergiu Ghindă, în prezent director general al SC DEFENSE ENGINEERING SA, manager a patru proiecte majore de radare; col. (r) ing. Constantin Punguță-Olteanu, fost șef Direcție Management Contracte (DMC) în DpA, col. (r) ing. Mihai Palfi, fost șef Serviciu Testare-Evaluare în DpA, col. (r) ing. Marin Mocanu, fost șef Secție contracte de Comunicații, Informatică și Război Electronic în DMC (DpA), col. (r) ing. Ioan Blăjuț, fost șef secție Exploatare în comandamentul Trupelor Radiotehnice/de Radiolocație și alții, care au participat la trei proiecte majore de radar. Ceilalți realizatori de echipamente de radiolocație sunt menționați în cartea de istorie a radarului românesc.  

Totuși, trebuie subliniat un adevăr incontestabil: nimic nu s-ar fi putut realiza în domeniul radar doar de către militari. Fac o mică digresiune și parafrazez o zicală (a cărei paternitate nu am putut să o stabilesc căutând pe Internet) „În spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică” cu „În cercetare, în spatele unui militar de succes stă un civil capabil (sau mai mulți)”. Nu doresc să ofensez pe cineva cu această remarcă, ci doar simt nevoia imperioasă de a afirma, cu respect și prețuire că, departe de lupta surdă pentru grade și funcții, specifică mediului militar, marea masă a specialiștilor civili și-a dedicat toate eforturile procesului de cercetare-proiectare și producție, materializat în rezultate absolut meritorii în domeniul radarului și al sistemelor de comandă-control ale radiolocației și aviației, în condițiile unui embargo de ambele părți ale Cortinei de Fier, precum și al asaltului tehnologic al unor mari producători mondiali de radare și componente specifice.

Intrarea specialiștilor civili în câmpul cercetării și producției de tehnică de radiolocație și sisteme de comandă-control bazate pe informația radar nu a fost simplă, din cauza unor prejudecăți istorice. Iată ce spun două eminențe cenușii ale Institutului de cercetări al Armatei:  

„…Nici unul dintre noi nu avusese de-a face cu armata până am venit în Institut. Eu chiar aveam o teamă de haina militară, considerând armata ceva similar cu miliţia. Nu ştiam nimic despre aviaţie, cu atât mai puţin despre cea militară. Până atunci nu mă interesaseră avioanele, cum funcţionează sau cum sunt înarmate pentru a executa diferite misiuni de luptă sau cercetare…

… Aş vrea să precizez de la început că cei 13 ani petrecuţi în Institutul Armatei, cu toate bunele şi relele lor, au fost cei mai frumoşi ani profesionali din întreaga mea activitate” (matematician Viorica Chițimia, fost cercetător științific gradul I).

„…Venind de la Universitatea Bucureşti, unde atmosfera era mai relaxată faţă de cea de la Politehnică şi cu atât mai mult ca în mediul militar, privit cu o oarecare superioritate, mă gândeam că mă voi adapta greu. Prima mare surpriză, care mi-a schimbat falsa părere formată în facultate despre militari, a fost întâlnirea organizată de conducerea institutului cu cei 10 proaspăt absolvenţi repartizați în Institut…” (matematician Niculae Rădulescu, fost cercetător științific gradul II).

Toate proiectele de tehnică de radiolocație și de sisteme de comandă-control ale radiolocației și aviației, care sunt bazate pe informația radar, au fost rodul conlucrării specialiștilor militari și civili din instituții ale MApN și din economia națională, pe parcursul a peste 50 de ani (1968-2020).

Principalele entități implicate inițial în cercetare și (micro)producție din MApN au fost: Institutul de cercetări al Armatei (care și-a schimbat în numeroase rânduri denumirea, în prezent aceasta fiind Agenția de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare, ACTTM); Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” și Baza de reparații și fabricații de tehnică de radiolocație Pipera.

Din economia națională merită a fi amintite: Întreprinderea de Electronică Industrială (IEI) București, devenită după anul 1989 SC ELPROF SA Bucureşti; Întreprinderea de Avioane Bacău (IAvBc), incluzând unitatea de cercetare și producție FERA Bacău. IAvBc a devenit după anul 1989 SC AEROSTAR SA Bacău; Institutul Politehnic București (IPB), devenit după 1989 Universitatea POLITEHNICA din București (UPB); Institutul Politehnic Timișoara (IPT), devenit după 1989 Universitatea POLITEHNICA Timișoara (UPT); Institutul de Cercetări Electronice (ICE), ulterior ICSITE București; Institutul de Cercetări pentru Componente Electronice (ICCE) București-Băneasa; Microelectronica București-Băneasa; Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie (IMT) București-Băneasa; Întreprinderea de Piese Radio şi Semiconductoare (IPRS) București-Băneasa; Institutul de Fizică Atomică (IFA) Măgurele; Institutul de Fizica și Tehnologia Materialelor (IFTM) Măgurele; Institutul de Tehnică de Calcul (ITC) București; Întreprinderea de Calculatoare Electronice (ICE Felix) București; Institutul de Proiectări pentru Automatizări (IPA) București; Centrul de Cercetări pentru Automatică Bucureşti (CCAB); Fabrica de Echipamente Periferice (FEPER) București; Întreprinderea de Echipamente de Măsură și Industriale (IEMI) Bucureşti; Întreprinderea Electromagnetica (IEM) București; Întreprinderea de Construcții și Reparații Echipamente de Telecomunicații (ICRET) București; Întreprinderea de Ferite Urziceni (IFU); Întreprinderea de Aparate Electrice de Măsură (AEM) Timişoara; Întreprinderea de Relee (IR) Mediaș; Întreprinderea Electroargeş Curtea de Argeş; Întreprinderea de Reparații Material Aeronautic (IRMA) București; Întreprinderea Metalurgică pentru Aeronautică (IMRA) București; Fabrica de Avioane București (IAvB), devenită după anul 1989 SC ROMAERO SA București; Fabrica ELBA Timișoara; Întreprinderea Optică Română (IOR); Întreprinderea de Motoare Electrice Pitești (IMEP); Întreprinderea de Mecanică Fină (IMF) Bucureşti; Uzina Mecanică Timișoara (UMT); SC UBEMAR SRL Ploiești; Întreprinderea de Aluminiu Slatina; Arsenalul Armatei; CN ROMARM SA; RA ROMTEHNICA SA; SC UTI SA București; SC DEFENSE ENGINEERING SA; SC Magica International Trade (MIT) SRL București; SC ROMSYS SA București; SC SYSCOM 18 SA București; SC COMPOZITE SRL Brașov; SC Industrial Computer Group SRL ș.a.

Până în anul 1989, practic, oferta națională de cercetare și producție (civilă) era una surprinzător de bogată, în țară putându-se realiza aproape orice subansamblu radar și o mare parte din materialele și componentele specifice, inclusiv de microunde, în condițiile unui raport preț/performanță rezonabil.

Și, ca să închei corect răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră, doresc să menționez câteva nume de specialiști civili care au avut un aport deosebit la edificarea radarului românesc: profesorii universitari doctori ingineri George Rulea (1926-2016) și Silviu Ciochină de la Institutul Politehnic București, precum și Ioan Naforniță de la Institutul Politehnic Timișoara; regretatul fiz. dr. Andrei Ioachim (1943-2014) de la IFTM Măgurele; fizicienii Georgeta și Miron Cățoiu de la ICE/ICSITE București; CS I ing. Alexandru Molnar, CS I ing. Adrian Borlan și proiectant principal Lucian Anastasiu de la Institutul de cercetări al Armatei; proiectant principal Cristian Dumitrescu de la Academia Tehnică Militară; CS I ing. Eftimie Caraghiorghiopol, ing. George Dumitrescu și matrițer Mihail Cula de la Baza radar Pipera; ing. Mihai Chiribelea de la ICRET București. Lista ar putea continua cu multe alte nume și le cer scuze celor ce se simt nedreptățiți. 

Ing. Mihai Chiribelea atinsese un asemenea grad de perfecțiune în recondiționarea tuburilor elctronice de putere sovietice model GI-5B (folosite la emițătoarele unor radare), prin refacerea stratului emisiv al catodului, încât prelungea durata de viață a acestora de câteva ori față de cele originale. Această performanță l-a determinat pe regretatul gl. mr. ing. Paul Irimescu, fost șef al Direcției Tehnice din Comandamentului Apărării Antaeriene a Teritoriului să dea următorul „ordin” (în glumă): „la sosirea din import, tuburile GI-5B noi să fie trimise mai întâi la recondiționare…”.

Nini: Când au început cercetările științifice românești în domeniul radiolocației și cum s-a desfășurat acest proces?

Dl Muraru: Instruirea specialiștilor radar în instituții de învățământ de nivel mediu și superior, tehnic și de comandă și stat major, precum și executarea serviciului de luptă fără întrerupere pe radiolocatoarele din dotare au condus, așa cum am menționat mai sus, la crearea unei baze de cunoștințe și experimentale semnificative și, în final, la o adevărată școală de radiolocație, care  s-a reconfigurat continuu, prin apariția unor instituții sau nuclee de cercetare în domeniu. Analiza soluțiilor tehnice adoptate de furnizor, ale căror capabilități sau carențe s-au manifestat în procesul de exploatare, au condus la apariția primelor idei de modernizare, cele mai multe fiind inițiative individuale sau de grup, la început mai timide, ulterior tot mai îndrăznețe.

După evenimentele din anul 1968 din Cehoslovacia, soldate cu invadarea acesteia de către URSS și unele țări membre ale Pactului de la Varșovia (cu excepția României), s-a promovat o nouă orientare, aceea de a stimula crearea de tehnică militară românească, cu forțe proprii, pentru a diminua treptat dependența față de furnizorii externi. Specialiștii radar români au răspuns cu promptitudine acestei noi cerințe.

Și mișcarea de invenții și inovații, deși grevată puternic de balastul scriptologic specific orânduirii existente în acea perioadă, a început să dea roade, furnizând echipamente modernizate și noi, care au completat sau înlocuit subsisteme originale din radarele existente în înzestrare.

Înființarea Institutului Tehnic de Cercetări și Proiectări al Armatei (ITCPA) în anul 1968 (în prezent ACTTM) a impulsionat major cercetarea științifică militară românească. În plus, primul Plan Unitar de Dezvoltare a Industriei de Apărare (PUDIA), inițiat în anul 1970, a accelerat puternic cercetarea și producția militară.

Și în instituțiile de învățământ, care aveau în organigrama lor compartimente de cercetare științifică, în unitățile de reparații/fabricații și în unitățile operative au început să apară agenți de inovare, iar ideile de modernizare, treptat, au început să capete contur.

Elaborarea unor noi materiale și componente specifice radarului (în special de microunde) în economia națională a susținut activitatea de modernizare a radarelor existente și de realizare în țară  a unor echipamente radar și de comandă-control diverse.

În anul 1975, comandamentul Trupelor Radiotehnice a emis pentru Institutul de cercetare al Armatei temele de cercetare-proiectare pentru sistemele de automatizare a conducerii trupelor  C-752 (companie radiotehnică), C-751 (batalion radiotehnic), respectiv C-802 (punct de dirijare) şi C801 (regiment de aviaţie de vânătoare) - ultimele două în colaborare cu Comandamentul Aviației Militare (CAvM). În anul 1982 au apărut primele modele experimentale ale acestor produse urmate de prototipuri (1986) și seria zero, cu retehnologizare și finalizare de serie în prima parte a anilor 1990.

În anul 1978, Trupele Radiotehnice au elaborat și o temă de cercetare-proiectare pentru un radar românesc, destinat descoperirii țintelor ce evoluează la joasă înălțime. Ca urmare, s-au realizat și avizat două modele experimentale: a) START-1, în anul 1980, în banda de frecvențe S (2-4 GHz), asimilat la Baza radar Pipera și b) RIH-IRIS, în anul 1985, în banda de frecvențe X (8-12 GHz), asimilat la Institutul de cercetări al Armatei. Varianta în banda S a fost promovată până la producția de serie la Întreprinderea de Electronică Industrială (IEI)/SC ELPROF SA București (1990-1993), unde s-au fabricat 12 exemplare, introduse în înzestrarea Trupelor Radiotehnice și un Laborator școală, în scopul pregătirii studenților radiolocatoriști din Academia Forțelor Aeriene (AFA) Brașov.

La inițiativa DIA/DpA, au mai fost concepute, prin cooperare internațională, alte două modele de radare pentru joasă altitudine, ambele în banda S, introduse în exploatare: a) START-1M, prototip omologat în anul 2001, realizat printr-o colaborare între compania Marconi Radar Projects din Marea Britanie și IEI București, și ulterior preluat de către Institutul de cercetări al Armatei, care a funcționat 9 ani la Baia Dobrogei-Tulcea și b) TPS-79(R) Gap Filler, 19 exemplare, realizate printr-o colaborare între compania Lockheed Martin din SUA și firma SC UTI GRUP SA, în intervalul 2009-2012 și care au fost introduse în exploatare.

În cadrul complexului de tragere cu tunuri antiaeriene „VIFORUL”, asimilat în perioada 1995-2004, în colaborare cu firma italo-elvețiană Oerlikon Contraves, cercetat și omologat la Institutul de cercetări al Armatei și preluat pentru producția de serie la CN ROMARM SA (2001), s-a efectuat modernizarea radarului de cercetare și punct de comandă model SHORAR-TCP cu două subansambluri noi - Consola Operații și Consola Informații, în scopul asigurării datelor radar necesare detecței țintei în vederea combaterii. 

În perioada 2014-2017, la firma SC DEFENSE ENGINEERING SA, componentă a grupului UTI, s-a realizat, prin cooperare internațională cu firma Belgian Advanced Technology Systems, radarul model MR 3DR pentru Forțele Aeriene ale României, destinat descoperirii și urmăririi țintelor din zona de foc a bateriilor de rachete sol-aer. 

La sfârșitul anilor 1990, diversitatea de mijloace tehnice de radiolocaţie din înzestrarea Trupelor Radiotehnice (sovietice, poloneze, româneşti şi, în perspectivă, americane) au impus realizarea unor sisteme de identificare amic-inamic (IFF). În acest scop, secţia Exploatare din Trupele Radiotehnice a emis o temă de cercetare-proiectare care a fost înaintată la DIA. La solicitarea DIA, SC AEROSTAR Bacău a elaborat, prin efort propriu și prin cooperare internațională cu firma Thomson (mai târziu Thales) din Franța, sisteme IFF moderne.

Nini: Mai mult ca sigur că în activitățile de cercetare au fost implicate și instituțiile de învățământ.

Dl Muraru: Activitățile de învățământ, strâns îmbinate cu cele de cercetare științifică, au avut drept obiective cunoașterea și modernizarea tehnicii radar existente, crearea de echipamente radar noi precum și managementul superior al informației radar și s-au desfășurat în instituții cum au fost: Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” din București (ingineri de radiolocație); Academia Militară, în prezent Universitatea Națională de Apărare (UNAp) „Carol I” (ofițeri de radiolocație de comandă și stat major); Școala militară superioară de ofițeri activi din Brașov, cu profil de rachete, artilerie antiaeriană și radiolocație, ulterior Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”; Centrul de instrucție al Trupelor radiotehnice din Ploiești (aici și-au efectuat stagiul militar cu termen redus în arma radiolocaţie mii de absolvenţi sau candidaţi admiși ai Facultăţilor cu profil electronic din ţară), devenit ulterior Școala de Aplicație pentru Radiolocație și, în final, Școala de Aplicație a Forțelor Aeriene de la Boboc-Buzău; Facultăți de Electronică și Telecomunicații din compunerea unor Universități Politehnice din țară (în special din București și Timișoara).

Cercetarea radar desfășurată în instituțiile de învățământ menționate a avut ca finalitate studii, comunicări, teze de doctorat, cărți - prezentate în sesiuni de comunicări științifice și simpozioane, în țară și în străinătate, precum și produse, unele solicitate la export.

Cercetare în sensul propriu al cuvântului, finalizată cu produse, multe exportate, s-a efectuat la Academia Tehnică Militară, și a cuprins echipamente noi și modernizate, executate în serie în facilitățile de microproducție din structura acesteia sau în unități din economia națională (în special IEI București), așa cum au fost: instalații de protecție la bruiajul radar activ asincron (IPIBAR-M1…4) (serie mare și export); instalații numerice de selecție a țintelor mobile (INSȚM-12, 14, 18, START) (serie medie); aparatura de automatizare TRASEDA, pentru modernizarea staţiilor de bruiaj radar, SPO-8 (serie mică executată în ATM); focoase radio de proximitate diverse (serii medii) ș.a.

Spre sfârșitul anilor 1970, pentru extragerea automată a informaţiilor/datelor de la staţiile de radiolocație, Institutul de cercetări al Armatei a inițiat o colaborare cu Institutul Politehnic Bucureşti (IPB), Catedra de Automatică şi Calculatoare, semnatarii contractului fiind regretatul prof. univ. dr. ing. Adrian Petrescu (1937-2014) – şeful catedrei, și asistenții săi, pe atunci inginerii Adrian Moisă şi Nicolae Ţăpuş (în prezent prorector).

Un aport deosebit în domeniul procesării semnalelor radar l-a avut prof. univ. dr. ing. Silviu Ciochină, fost director al Departamentului de Telecomunicații din cadrul Facul­tății de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației, FETTI din IPB/UPB, care a coordonat realizarea procesorului numeric pentru un radar Doppler în impuls și procesorul numeric pentru selecția țintelor mobile, bazat pe o bancă de filtre Doppler, solicitate de Institutul Armatei.

Începând din anul 2011, colectivul format din șef de lucrări dr. ing. Andrei Anghel, conf. univ. dr. ing. Remus Cacoveanu, prof. univ. dr. ing. Silviu Ciochină și prof. univ. dr. ing. Mihai Datcu a introdus în mod treptat în activitatea de cercetare din UPB radarul cu apertură sintetică (în engl. Synthetic Aperture Radar, SAR), cu rezultate meritorii, unele în premieră mondială.

Nini: Cine coordona activitățile de cercetare, proiectare și producție a echipamentelor radar?

Dl Muraru: Aceste activități au fost coordonate de Ministerul Apărării Naționale prin Departamentul Înzestrării Armatei (DIA), devenit, după anul 2001, Departamentul pentru Armamente (DpA). 

Ca o curiozitate, este de reținut faptul că, o lungă perioadă de timp, principalii factori de decizie din DIA/DpA, au fost ofițeri ingineri în specialitatea radiolocație. Aceștia au avut o contribuție deosebită în promovarea asimilării de echipamente radar noi și modernizate, atât cu forțe proprii cât și prin cooperare industrială cu firme de prestigiu din lume, cum au fost Marconi Radar Projects din Marea Britanie, Lockheed Martin din SUA, Thomson (mai târziu Thales) din Franța etc.

Vârful de activitate și de rezultate este legat de numele gl. lt. (r) ing. Dan Ion Zaharia, fost secretar de stat și șef al DIA, care a coordonat și susținut cu înaltă competență întregul proces de asimilare a tehnicii de radar și a sistemelor de comandă-control bazate pe informația radar, creând în jurul său o echipă redutabilă de manageri în domeniul cercetării și achizițiilor militare.

O responsabilitate deosebită în procesul de asimilare a revenit beneficiarului echipamentelor radar - Trupele Radiotehnice (după anul 1989, Trupele de Radiolocație) din structura apărării antiaeriene a teritoriului/Statului Major al Forțelor Aeriene (SMFA), comandanții acestora fiind desemnați președinți ai comisiilor de omologare de produs (stații radar sau subansambluri radar) iar șefii secției Exploatare din subordinea comandanților Trupelor de Radiolocație, numiți șefi ai comisiilor de testare/măsurători. Aici trebuie menționat numele gl. mr. (r) Cornel Oancea, fost comandant al Radiolocației, implicat în modernizarea sistemului de supraveghere aeriană cu radarele 3D model FPS-117 și Centrului Operațional de Suveranitate Aeriană (ASOC), echipamente furnizate de compania Lockheed Martin din SUA.

Un aport însemnat în procesul de asimilare a tehnicii de radiolocație l-au avut și Reprezentanții militari ai MApN repartizați în întreprinderile din economia națională, membrii comisiilor de omologare și de măsurători, precum și personalul operativ de radiolocație, care, prin propunerile de îmbunătățire a soluțiilor tehnice adoptate de către cercetători și proiectanți au contribuit la creşterea calităţii echipamentelor radar şi îmbunătăţirea condiţiilor de ducere a acţiunilor de luptă în radiolocaţie.

Nini: Care vă sunt rădăcinile în domeniul radiotehnicii? Cum v-au marcat ele activitatea?  

Dl Muraru: Eu am fost un om norocos. Super-atelierul tatălui meu, meseriaș de mobilă și binale, bine cotat în zonă, mi-a oferit tot ce și-ar fi putut dori un adevărat constructor amator elev: banc de lucru, polizor, unelte și scule de toate tipurile, materiale dar, mai ales, know-how. Un șir nesfârșit de machete de camioane și basculante de „mare tonaj”, excavatoare și macarale, toate „funcționale”, „rulau” în coloană pe șoseaua națională Piatra Neamț-Bacău, la concurență cu cele făcute de prietenul și colegul meu de clasă, în prezent inginer, Emilian Darie, pe atunci amândoi elevi ai Școlii medii/Liceului din comuna Roznov, județul Neamț (sper că vă mai amintiți de vestita platformă industrială Roznov-Săvinești, azi o ruină). Prima mea „dragoste”, dar și a lui, care nu a murit niciodată, a fost mecanica.

Dar într-o zi a anului 1962 (eram în clasa a 7-a) s-a întâmplat ceva tulburător: colegul Emilian m-a invitat la el acasă (peste drum), m-a legat la ochi cu un fular și mi-a pus o pereche de căști pe urechi. Mi-a ghidat mâna dreaptă pe un buton și mi-a spus: rotește-l! Un val de muzică, de știri dar și... buletinul hidrologic al apelor Dunării, m-au inundat instant și m-au umplut de admirație: era un radio cu galenă făcut de el în cel mai mare secret. Lovitura competiției era dură...

Mi s-a permis să privesc „minunea” și, în timp ce ascultam programele naționale, ce-i drept, cu un semnal cam slab, „furam” secretul tehnologic numărând spirele bobinei circuitului oscilant și „fotografiind” alte detalii ale radioului cu galenă. Colegul Emilian făcuse bobina circuitului oscilant pe o cutie cilindrică de carton, ambalaj pentru bomboane cu marca de epocă „Dezrobirea”, fabrică de produse zaharoase din Brașov (de acest oraș voi mai pomeni mai jos). La plecare, m-am dus direct la magazinul din centrul comunei Roznov (în prezent oraș) și am solicitat unei cunoștințe vânzătoare o cutie goală de bomboane vrac, cea mai mare disponibilă (pentru a obține un semnal mai mare…). Am primit ce am cerut și în cel mai mare secret, am aplicat metoda „chinezească” (a copierii), pentru a construi propriul radio cu galenă. Zeci de încercări au dat însă greș: în căști nu se auzea decât zgomotul de fond al… „universului”! Disperat, am refăcut experimentul colegului, exact cu o cutie de carton „Dezrobirea” Brașov, care a mers perfect! Am simțit că era ceva în neregulă cu bobina mea… care nu funcționa pentru că era făcută pe un cilindru din… tablă de fier! Noaptea următoare nu am putut să dorm, cuprins de exaltare; aveam o nouă și mare „iubire”: radiotehnica.

Au urmat numeroase construcții, în paralel cu studiile liceale (am fost ultima promoție în care Școala medie, ulterior denumită Liceu, cuprindea clasele 8-11). Asta spre disperarea părinților (în special a mamei), care vedeau în aceste preocupări o amenințare pentru performanța școlară (era vizat în permanență premiul I, la concurență cu Emilian Darie, cu fiica directorului Liceului, Lilioara Mihăilescu și cu fiica profesorului de matematică, Violeta Simion).

În anul 1964 (eram în clasa a 9-a) s-a prezentat la Liceul Roznov regretatul Costel Nedelcu, tehnician radio și radioamator, cu indicativul stației de emisie-recepție YO8ACW, pensionat medical în urma unui grav accident profesional, la coloana vertebrală. Dispunând de timp liber și bune intenții, s-a oferit să organizeze gratis un curs de radioamatori după terminarea cursurilor zilnice. Am fost primul înscris, iar ceea ce a urmat a fost ceva de poveste. Deși nu avea o formație universitară, deținea o bună pregătire teoretică și una excelentă practică, în plus avea fler, răbdare, un chip plăcut și un suflet minunat. După acumularea bazei teoretice și învățarea alfabetului Morse, am exersat practic la stația sa radio - telegrafie și fonie (în limbile română și rusă) și, în urma însușirii regulamentului de radioamatorism, am participat, împreună cu ceilalți cursanți, la examenul de radioamator de recepție la Radioclubul regional Bacău (încă nu apăruseră județele, înființate abia în anul 1968), obținând Certificatul de radioamator de recepție nr. 313/1965. Aveam 16 ani și o dorință imensă de a experimenta montaje radio diverse și de a asculta benzile de radioamatori. Într-o zi a anului 1966 (când eram în clasa a 10-a) am plecat de la Roznov la Piatra Neamț cu autobuzul pentru a-mi cumpăra niște piese radio. În punctul numit „La regiment” (în apropiere era o unitate militară) au urcat doi „ofițeri” (nu știam mai nimic despre grade și armată și ocoleam larg pe milițieni) care purtau o discuție cu impresii despre o vizită interarme prin care ei, probabil infanteriști, au făcut cunoștință cu colegii lor radiolocatoriști de la nodul radiotehnic Roman, jud. Neamț. Trăgând cu urechea, am remarcat „măreția” armei radiolocație, modul extrem de interesant de descoperire și localizare a avioanelor, elicopterelor și rachetelor și afișarea lor pe consola radar dar și pe planșeta situației aeriene locale din punctul de comandă.

A fost una din acele întâmplări care îți schimbă cursul vieții, care te pot înălța, sau arunca pe o orbită marginală. Am avut noroc, pentru că am ales radarul, o bijuterie tehnică și tehnologică, dar și o carieră militară tehnică, în viața civilă neexistând o școală de radiolocație.

Ca urmare, foaia mea de parcurs în domeniul instruirii a cuprins Liceul Roznov (1963-1966), Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc (1966-1967, doar clasa a 11-a, premiul I), Școala Militară Superioară de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană, Rachete și Radiolocație din Brașov (1967-1970, șef de promoție), Institutul Politehnic București, Facultatea de Electronică și Telecomunicații, specialitatea Electronică Aplicată (1970-1974, absolvită cu lucrarea de diplomă „Monitor radar de bord avion”, apreciată cu nota 10) și Academia Tehnică Militară (1991-1997, doctorat cu teza „Detecția automată în mediul radar contaminat”). Am avut și o „abatere de la itinerariul” tehnic: împreună cu soția mea, Narcisa, am făcut, fiecare, a doua facultate, și anume, cea de Comerț, la ASE București (1978-1983), cu note mari, mie plăcându-mi în special matematicile aplicate în economie și statis­tica, ultima fiindu-mi de mare ajutor la doctorat (în mod deosebit studiul variabilelor aleatoare).

Ca responsabilități, am îndeplinit, în timp, funcțiile de ajutor șef stație radioaltimetru PRV-11, apoi locțiitor pentru tehnică al comandantului unei companii de automatizări pentru radiolocație și dirijare a aviației de vânătoare, șef de Laborator de cercetare științifică și șef de Secție Cercetare-Proiectare și Inginerie Tehnologică în Baza radar Pipera, director științific și director al Centrului de Cercetare Științifică pentru Electronică, Informatică și Comunicații (CCȘEIC) din structura ACTTM, precum și Manager de proiect, cercetător și proiectant la numeroase teme de cercetare-proiectare. În anul 2000 am părăsit sistemul militar cu gradul de colonel în rezervă, doctor inginer, cercetător științific gradul I, continuându-mi activitatea în mediul privat, în domeniul radiocomunicațiilor digitale.

Am uitat ceva - cu mulți ani în urmă am susținut și examenul de radioamator de emisie-recepție (1971), din păcate nevalorificat, din motive obiective (lipsa îndelungată a unei locuințe, de exemplu). Am avut, totuși, satisfacția că am pregătit, la rândul meu, 16 radioamatori de recepție (radiotehnică și telegrafie Morse) din Școala Militară Superioară de la Brașov, certificați de Radioclubul din acest municipiu (1970), din care unul s-a detașat, în timp, cu distincție: regretatul col. ing. Ilie Matra (1950-2013), indicativ YO3BBW, un radiolocatorist desăvârșit, cu care, știu de pe Internet, că ați făcut prima legătură radio în anul 1979, confirmată prin QSL. Am mai avut relații colegiale și profesionale și cu alți radioamatori, dintre care menționez aici doar pe doi dintre ei: regretatul col. dr. ing. Andrei Ciontu (1933-2016), indicativ YO3FGL, fost secretar științific al Institutului de cercetări al Armatei și proiectantul principal Lucian Anastasiu, YO3AXJ, din aceeași instituție, actualmente șef al Radioclubului municipal București, originar din Piatra Neamț, amândoi cu merite de excepție și de pionierat în edificarea radarului românesc.  

Astfel, cu experiența de radioamator și cu un pic de șansă, mi-am modelat mintea și „mâna”, cu care, peste ani, alături de mulți alți colegi, în calitate de Manager de proiect, cercetător și proiectant, am realizat, pus în funcțiune și introdus în exploatare, primul radar românesc de joasă altitudine, destinat apărării antiaeriene a teritoriului, START-1, cuprinzând 22 subsisteme omologate atât individual (emițătoare, receptoare, procesoare de semnal, monitoare etc.), cât și în ansamblul stației, Simulatorul radar pentru antrenarea echipelor de luptă din unitățile radiotehnice, SAEL, precum și multe alte echipamente de profil. Am parcurs, împreună cu ei, toată gama de întâmplări și stări sufletești aferente unei cariere de cercetare-proiectare-producție, cu bune și rele, iar în final, am vrut să vă împărtășesc o parte din momentele înălțătoare care ne-au tăiat respirația, care, din fericire, nu au lipsit…

Notă. Aduc mulțumiri domnului col. (r) ing. Emil Dendyuk, specialist radar, pentru efortul său de a reabilita fotografiile din galeria foto, unele originale de calitate foarte slabă fiind salvate de la „moarte” sigură.

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi văzut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Radarul%20romanesc.%20O%20istorie%20care%20trebuie%20povestita/index.html