Intalnire intre vechi prieteni

In urma unei invitatii primita de la d-na Nona Millea, vineri 16 septembrie 2011, am avut o ocazie unica in viata, aceea de a cunoaste un grup de personalitati care au lucrat la Uzina Electronica, care s-au reunit cu ocazia venirii in tara a d-lui Eugen Statnic pentru a depana amintiri de pe vremea cand au fost colegi de serviciu. Intrunirea a avut loc chiar in incinta fostei Uzine Electronica. Nu oricand poti avea ocazia sa te afli intr-un asemenea grup select.

Din acest exceptional grup au facut parte:

Eugen Statnic: A lucrat la Uzinele Electronica intre 1 septembrie 1961 si 30 noiembrie 1981 (20 ani si 3 luni), avand numeroase functii si contributii pe care o sa le enumar mai jos.

Virgil Teodorescu: La Uzinele Electronica Bucuresti, intre 1960 si 1981 a ocupat urmatoarele functii: inginer proiectant, inginer principal proiectant, sef serviciu proiectari, sef atelier (apoi sectie) cercetare-proiectare, si apoi intre 1981-1984 director tehnic/productie la IEI  (Intreprinderea Electronica Industriala). In total, a lucrat in Electronica 30 ani (1960-1990).

Popescu Vintila: Este cel mai longeviv, desi este cel mai tanar dintre noi. S-a angajat in 1953 ca muncitor (tatal lui era preot), nu avea nici liceul terminat, a facut apoi facultatea la seral (sprijinit de fabrica fiindca era un element deosebit) si a lucrat apoi pana la final. Ultima functie, director la Intreprinderea Electronica-Pipera.

Bucurescu Alexandru: A fost sef sectie Componente, la Uzina Electronica, cred ca toata viata.

Suteu Stefan: A fost inginer sef de productie, apoi director (cca. 1 an) la Uzina Electronica, de unde a plecat in minister, fiindca facuse o congestie cerebrala (prima), apoi la minister a facut-o pe a doua si s-a retras.

Soroceanu Nicolae: A fost inginer sef de productie la Uzina Electronica (dupa Suteu Stefan).

Beza: A fost sef serviciul Control Financiar la Uzina Electronica.

Millea Nona:  Doctor inginer, salariat in industria electronica din 1956, cand s-a angajat ca inginer stagiar la fosta fabrica Radio Popular, care in 1960 s-a transformat in Uzina Electronica. A insotit pasii electronicii pe tot parcursul ei, atat din ICPE unde a fost sefa Laborator de omologari si fiabilitate produse electronice, cat si ulterior din CNST unde a fost expert in electronica. A fost proiectanta primului radioreceptor cu MF din tara.

In timp ce se savura cate o cafea, au urmat discutii foarte interesante, aduceri aminte din vremea tineretii, dar si despre perioada actuala. Pe la ora 13 ne-am deplasat la Casa Univeritarilor pentru masa de pranz, un suc, o bere sau un pahar de vin. Din motive de sanatate domnii Beza si Soroceanu nu au mers la Casa Universitarilor. Desigur ca si aici atmosfera a fost foarte destinsa ca intre vechi prieteni. Aici, printre picaturi, am profitat de prezenta d-lui Eugen Statnic pentru a realiza un foarte interesant interviu. Deoarece timpul avut la dispozitie a fost insuficient si pentru ca nu am vrut sa-l retin pe dl. Statnic numai pentru mine, mai ales ca nu se vazuse de foarte multi ani cu vechii colegi, am realizat o parte de interviu aici, iar restul s-a facut la distanta prin mail.  

In Uzinele Electronica, dl. Eugen Satatnic a ocupat urmatoarele functii:

1961: proiectant in Grupa de radioreceptoare tranzistorizate cu Th. Badarau, N. Danila, R. Vartic;

1962: proiect complet: radioreceptorul Delta cu UL, UM, US, stationar; start fabricatie 1963;

1963-1966:

-Seful grupei de cercetare Circuite cu tranzistoare pentru RR si TV;

-Constructor sef pentru RR (CS1);

- Bursa ONU, Tranzistoare RR si TV, Germania, Danemarca, Olanda, Suedia (7 luni);

1966-1974: Inginer sef de conceptie avand in sector cca. 100-110 ingineri si tehnicieni in: CS1 (Proiectare radioreceptoare; 19 ing. si 4 tehn.), CS2 (proiectare televizoare; 24 ing. si 6 tehn.), CS4 (design, casete, prospecte, ambalaje; 3 ing. si 6 tehn.), CS5 (Componente pasive si subansamble; 8 ing. si 7 tehn.), S410 (Sectia prototipuri-mecanic si electric; 3 tehn. si 20 munc.), SLC (Serv. Laborator central, masurari; 6 ing. si 4 tehn.), DT (Atelierul proiect-design-documentatie; 6 tehn. si 14 desenatori);

1975-1981: Inginer principal in Service (cu resedinta in Brasov), a conferentiat, instruit si examinat cca. 500 tehnicieni de TV in tehnica TV cu CI.  

 

Nini: De cand va pasioneaza electronica?

Dl. Statnic: Am fost pasionat din copilarie. In anii 1936-1940 traiam intr-un sat din sudul Basarabiei, langa Marea Neagra, unde tatal meu era preot. Aveam un aparat de radio Philips cu 4 lampi din seria K cu UL si UM alimentat la baterie (100-120V) si acumulator de 2V, folosit mai ales seara cand pe unde medii se receptiona toata Europa, iar ziua se auzea postul national pe unde lungi (1935m) dar si unele posturi cehe si rusesti. Acest aparat de radio m-a fascinat, iar mai tarziu in 1942 fiind elev in casa a II-a de liceu participam la un curs de radiofonie tinut de un elev mai mare. Asa am construit primul aparat cu galena, cu auditie in casti, cu care “prindeam” toate posturile europene. Eficienta era asigurata de o antena orizontala de circa 40m lungime din lita de inalta frecventa. Unele posturi mai puternice, de ex. Radio Romania pe unde lungi se puteau auzi in camera intr-un difuzor cu paleta libera si impedanta bobinei de 2500 ohmi. In “Ziarul Stiintelor si Calatoriilor” apareau regulat montaje pentru radioamatori; astfel, puteai intra in posesia unui “kit” de piese prin posta, ce se putea cumpara la magazinul “Sator” din Bucuresti, situat pe Calea Victoriei vis-a-vis de impozanta cladire a Cercului Militar (mai tarziu Casa Centrala a Armatei).

Nini: Unde s-a construit blocul cu magazinul Romarta Copiilor?

Dl. Statnic: Exact acolo. Asa am realizat in iarna anului 1944 monolampa “Mos Craciun”, un aparat de radio cu reactie inductiva si tubul electronic KF4 (o pentoda de inalta frecventa) si auditie in difuzor. Superheterodina am invatat-o in 1945-1946 din cartea lui Konteschweller, un pionier al radiofoniei in Romania antebelica. Trecusera doar 25 ani de la inventarea superheterodinei.

Nini: Unde ati facut liceul?

Dl. Statnic: Am facut liceul la Cluj, dupa razboi si am fost premiant in toti anii. Microbul radiofoniei l-am raspandit si eu in anii de liceu. Eram “instructor radio” in cadrul “societatii stiintifice” din liceu. Presedinte era Ioan Ursu din Manastireni care mai tarziu a devenit profesorul Ursu (1928-2007), fizician de frunte in Romania anilor 1960-1990, specialist de renume mondial in rezonanta magnetica si “volens-nolens” implicat si in politica.

Nini: De unde va procurati in acele vremuri piesele de care aveati nevoie pentru montajele pe care le realizati?

Dl. Statnic: Prabusirea frontului in august 1944 si retragerea armatei germane s-a soldat cu o cantitate imensa de material militar de radiocomunicatii aparuta pe piata libera, mai ales tuburi electronice militare, de ex. pentodele universale Telefunken de tip RV2P800 si RV12P2000 apte pentru orice functie: amplificator de RF, mixer, oscilator, amplificator de audiofrecventa, etc. Cu aceste lampi am construit in regim propriu in anii 1946-1948 (fiind elev de liceu la Cluj) aparate superheterodina cu UL, UM si US, de la sasiu, cablaj, scala, caseta, cca. 10-15 aparate de radio de caliate ridicata spre vanzare in cercurile mai elevate ale societatii din Clujul acelor vremuri tulburi. Reamintesc ca din toamna anului 1944, dupa ocuparea tarii de catre armata rosie toate aparatele de radio au fost confiscate si expediate in URSS. Nu erau permise pana in toamna lui 1945 nici macar antenele exterioare, iar pe piata nu existau aparate de radio. Faceam in aceea vreme bani frumosi reparand aparatele de radio dosite, ascunse, “scapate” pe care unii, cu risc, le-au pastrat. Erau aparate austriece si germane: Ingelen, Hornyphon, Telefunken, Korting, Philips, Braun, fabricate in anii 1938-1944. Doar dupa 1948 au aparut radioreceptoare modeste pe piata asamblate la Radio Popular; este vorba de seturi din URSS, ca de exemplu: Record, Pionier, Partizan si seturi din Ungaria: Simfonia, Serenada.

Nini: Ce ati facut dupa terminarea liceului?

Dl. Statnic: Liceul l-am terminat in 1948 dupa care am plecat la Timisoara si m-am inscris la Politehnica. Am reusit sa intru la Facultatea de Electrotehnica; au fost 400 de candidati pe 100 de locuri, a fost cea mai grea incercare din toti anii tineretii!

Nini: Deci ati studiat Electrotehnica, dar cum ati ajuns inginer de electronica?

Dl. Statnic: In anii de facultate am avut parte de un curs deosebit de “curenti slabi” tinut cu maiestrie de prof. Remus Radulet, iar apoi cel de “Electronica Industriala” cu prof. A. Rogojan, dar fata de nivelul de atunci al Radioelectronicii pe plan mondial, era foarte putin. Norocul meu a fost “nenorocul profesional” din motive politice (probabil parat) pentru ca la 1 februarie 1958 sa fiu “pus pe liber” ca inginer cu interdictie de la partid de a nu fi angajat nicaieri. Somajul de un an s-a dovedit a fi o raspantie care mi-a marcat intreaga viata. Neavand serviciu am inceput sa ma ocup integral de televiziune. La Timisoara inca nu se receptiona programul national de TV, dar se putea “vedea” Belgradul si Budapesta, pe televizoarele sovietice de import: Rubin, Rubin 102, Temp 2, Temp 3, Record.

Nini: Bine, bine, dar ce faceati cu norma de sunet caci cele doua posturi TV pe care le-ati pomenit aveau norme diferite de sunet?

Dl. Statnic: O mare problema era adaptarea la norma CCIR (pentru Belgrad) cu sunet pe frecventa diferenta de 5,5MHz in timp ce norma OIRT (pentru Budapesta) avea sunetul pe 6,5MHz. Profesorul Rogojan a gasit solutia: un oscilator de 12MHz pe trioda si mixer pe hexoda (cu tubul ECH81), deci “sunet” CCIR sau OIRT in mod automat. Se obtinea prin mixaj 5,5 sau 6,5MHz fara nicio comutare.

Nini: Ati rezolvat prima problema, dar ce faceati cu fluctuatiile de semnal din cauza distantei mari pana la releul TV? 

Dl. Statnic: O alta mare problema era campul slab si variabil (intre 50 si 100uV/m) “Belgradul” fiind la 180Km (releul Fruska Gora) iar Budapesta la 130Km (releul Szentes). Si asa fortat de imprejurari am invatat mult din revistele “Radio” (URSS), “Radio und Fernsehen” (RDG), “Radiotehnika” (Ungaria), “Sdelovaci tehnika” (RSC) si am purces la elaborare/constructie de antene de mare castig (pana la 15-16dB), antene in lamda/2 cu multe elemente (7-15), cu 2-3 reflectori, am combinat in montaj sinfazic grupuri de antene, de 2, 4 si chiar 8 etaje, realizand adevarate antene profesionale cu rezultate exceptionale. Se receptionau in banda III TV (174-230MHz) Belgrad, Zagreb, Ljubliana si prin acestea programele italiene de TV, reluari internationale prin Yugoslavia care pe vremea lui Tito “semnaliza stanga” dar “tragea pe dreapta”; cel putin in domeniul TV. Mii de antene au fost “fabricate” de cativa mecanici sau tinichigii, de cooperative. Orasul s-a acoperit cu o padure de sisteme de antene ridicate pana la 25-30m inaltime pe stalpi din teava zincata de 2 toli (50mm) cu 3-4 nivele de ancore.

Nini: Ar fi fost bine daca intre antena/antene ati fi intercalat si un preamplificator de receptie.

Dl. Statnic: Ba am construit si amplificatoare de antene cu lampi ECC88 aduse din Ungaria, alimentate “sus” prin cablu, paratraznete, etc. Un radioamator istet, timisoreanul Carol Romak a construit antene in lambda cu 2, 4 sau 8 etaje cu castig pana la 20dB (amplificare de tensiune de 10 ori). Cred ca erau unice in intreaga lume.

Nini: Pai, dupa atata experineta acumulata era bine sa scrieti o carte din care s-ar fi inspirat si alti doritori de asemenea constructii.

Dl. Statnic: Mai tarziu, in toamna lui 1962 am scris in 40 de nopti o carte de nivel mediu intitulata “Receptia emisiunilor de TV la mare distanta” aparuta in 1963 la Editura Tehnica intr-un tiraj de 20.000 de exemplare. Acolo am descris o parte din extraordinara experienta inginereasca capatata in anii 1958-1961 la Timisoara. Cartea a fost tradusa in limba maghiara si a marcat un mare succes. Dreptul de autor a fost de 8460 lei; salariul meu in vara liu 1953 la Electronica era de 2050 lei. Am fost foarte mandru si am oferit aceasta carte celor cu care lucram pe atunci: Alexandru Rogojan, Constantin Faur, Vasile Catuneanu, Dinu Buznea, Luli Badarau, Cazar Boerescu, Virgil Teodorescu, Florin Botea, Mihai Silisteanu, Miron Nacu, Barbat Boldur, dar mai ales lui Mihai Varia, fost colonel de transmisiuni si apoi seful redactiei de electronica la Editura Tehnica, adevarat mentor pentru mine si multi altii care au contribuit la raspandirea electronicii prin carti de nivel mediu, accesibile pe atunci unui grup tehnic de 5-10 mii de ingineri, tehnicieni, studenti si chiar elevi. Timisoara era atunci orasul cel mai occidental al Romaniei. Sotia mea era prim-balerina la Opera de Stat si laureata a Festivalului National al Solistilor, dar situatia mea profesionala era ambigua: la serviciu (din 1959) proiectam cuptoare tunel pentru industria ceramica dar inima mea era cu electronica, cu pasiunea primei iubiri: radiotehnica.    

Nini: Cum ati ajuns la Electronica?

Dl. Statnic: Cum deja am spus, anul de somaj fortat m-a scos din ingineria electrotehnica si m-a adus in domeniul radioelectronicii. La Uzina Electrica si Tramvaie din Timisoara am lucrat 4 ani in redresoare de putere, retele electrice, tractiune, motoare pentru tramvaie si troleibuze.

Nini: Ce tangenta ati avut cu revista Radioamatorul?

Dl. Statnic: Inca din anii 1957-1958 am publicat in revista “Radioamatorul”, condusa pe atunci de Ovidiu Olaru, articole privind radioreceptoarele: un radioreceptor portabil cu lampi miniatura din seria R (serie de 1,25V la filament) sau D, construit de mine in 1965, apoi o “superheterodina cu pick-up” cu seria sovietica 6A7, 6B8, etc. In acelas numar (9/1958) aparea si radioreceptorul “Balada” produs de Radio Popular pe care l-am cumparat si folosit cel putin 6-7 ani; un aparat excelent construit, conceput de inginerii de la Radio Popular si care mi-a schimbat parerea despre proiectantii de aici.

Nini: Cand v-ati documentat despre tranzistoare?

Dl. Statnic: In 1957 a aparut o brosura interesanta “Tranzistorul”, scrisa de Stere Roman care m-a fascinat prin stilul clar si concis caracteristic acestui mare inginer pe care l-am cunoscut in 1961 si apoi am colaborat in dezvoltarea tranzistorizarii receptoarelor. Eram abonat la revista sovietica “Radio” din 1954 dar si la “Radio und Fernsehen”, “Radiotehnika”, “Amaterske Radio”, citeam cartile sovietice de radio si TV, eram pasionat de radioelectronica si prinsesem “gustul” tranzistorului. La Timisoara, era atunci armata sovietica, aveam contact cu un tanar ofiter rus, inginer de radiolocatie care venea pe stadion fiind fost decatlonist. Ne antrenam de 2-3 ori pe saptamana. Am uitat sa spun ca si atletismul a fost o mare pasiune: am fost campion national universitar.

Nini: De unde va mai procurati “componente”?

Dl. Statnic: Ofiterul ma aproviziona cu componente electronice, cu tranzistoare de fabricatie sovietica dar si tranzistoare americane (RCA). Am avut ”material” si placerea de a experimenta montaje si asa “din mers” am invatat treptat circuitele cu tranzistoare. Insa, anul 1955 a fost un an deosebit: eram indragostit de Inge Schnell, o balerina admirabila cu care la sfarsitul anului 1956 m-am casatorit.

Tot in 1955 am participat la Campionatele Internationale de Atletism si am realizat un record personal, 44,86m la aruncarea discului.

Nini: Vad ca ati realizat o multime de lucruri in 1955.

Dl. Statnic: Tot atunci am elaborat si primul convertor DC-AC-DC (de la o baterie de 4,5V, comutare rapida, redresare pentru a obtine la iesire 330Vcc), un montaj in clasa D cu doua tranzistoare de Ge (20V, 1A) in contratimp, cu transformator ridicator pe miez de ferita si un randament de cca. 80%. Acest convertor compact (10x8x3cm), construit elegant, incarca in 2-5 secunde la 330V un condensator de 800uF. Frecventa de lucru era glisanta intre 2-3 si 10-15kHz. Acest convertor inlocuia o baterie cu 240 elemente plate Leclanche , conectate in serie, care livra 300-330V si era folosita de fotografi. Aparatul de fotografiat Zorki-3 era sincronizat cu o lampa “Fotoblitz”. Energia 0,5 CU patrat inmagazinata in condensator se descarca intr-o lampa cu Xenon care in momentul declanzarii livra o lumina orbitoare pe obiectivul de fotografiat.

Nini: A fost apreciata aceasta realizare a d-voastra?

Dl. Statnic: Succesul comercial a fost deasemenea orbitor: convertorul meu cantarea 400g, era alimentat cu doua baterii plate (de lanterna) de 4,5V puse in paralel, obtenabile din comert, fiind un concurent pentru bateria de 330V care cantarea 3Kg, se obtinea greu numai prin “bisnita” (termen uzual in aceea vreme), numai din URSS si exorbitanta ca pret. Dar nuntile au farmecul lor iar fotografii erau oameni cautati.

Nini: Va ajuta cineva la realizarea “aparatului?”

Dl. Statnic: Aveam doi prieteni care confectionau sasiul si caseta prezentabila dar nu faceam fata cererii. Redresarea se facea cu o punte cu 4 diode DGT27 (sovietice) astfel ca printr-o simpla comutare se putea folosi si tensiunea de retea: puntea se conecta fie la iesirea transformatorului, fie la retea (acolo unde fotograful avea acces la tensiune de retea) economisind tensiunea din baterie. Acest convertor mi-a stimulat pasiunea pentru circuite de putere in comutatie rapida.

Nini: Cand ati scris urmatoarea carte?

Dl. Statnic: In toamna anului 1960 am propus Editurii Tehnice o carte de “Circuite cu tranzistoare” de nivel mediu pentru a “populariza” tranzistorul. Mi s-a cerut un capitol de proba, l-am trimis, a fost verificat si acceptat (controlul a fost efectuat de Radu Mihai Constantinescu) dar mi s-a propus ca materialul meu de circa 150 de pagini sa fie “combinat” cu capitole fundamentale privind semiconductoarele precum si alte domenii de aplicatie scrise de doi specialisti de la Academia MIlitara: Dinu Buznea si Vasile Catuneanu, ceea ce m-a bucurat si magulit: “un nimenea din carare” sa fie asociat cu doi profesori. A fost primul meu succes pe taramul cartii tehnice. In scurt timp am pus de acord, continutul si partea fiecaruia; era in 1961. Inginerul Mihai Varia ma cheama la Bucuresti, la Editura si ma prezinta lui Felician Lazaroiu directorul Uzinei Electronica. Acesta ma invita la o discutie la uzina a doua zi pe seara si dupa o scurta vizita in fabrica si laboratoare imi propune sa ma transfer la Electronica urmand a primi urgent si locuinta. Am acceptat propunerea, am pus si problema sotiei prim-balerina la Timisoara. S-a dovedit a fi o hotarare pripita: eu am inceput lucrul in grupa de radioreceptoare cu tranzistoare la 28 august 1961, sotia am adus-o in vara lui 1962 de la Timisoara; locuinta am primit-o abia in Februarie 1964 din fondul Uzinei. Am avut mari dificultati in avesti doi ani si jumatate, iar cartea “Semiconductoarele in telecomunicatii” apare in vara lui 1962 si este bine primita fiind un compendiu de aplicatii cu scheme electrice si circuite realizate in industria electronica din Est si Vest, prezentand stadiul de atunci al tranzistorizarii in radio, TV si telecomunicatii. Cehii au tradus cartea in 1965. Fara pretentii de originalitate, cartea a fost replica practica la lucrarea “Circuite cu tranzistoare” de nivel superior coordonata de profesorul Tudor Tanasescu , aparuta in 1961. Eram cu totii atunci invatacei dar asa s-au zidit temeliile dezvoltarii impetuoase a industriei electronice romanesti in anii 1970-80.                  

Nini: Cum si ce ati lucrat la Electronica? Ati parcurs repede treptele ierarhice.

Dl. Statnic: Ca orice incepator, am inceput timid si tacut lucrul in grupa de radioreceptoare tranzistorizate condusa de un inginer eminent Teodor Badarau si colegele Elena Danila si Rodica Vartic, tinere absolvente ale Facultatii de Electronica din Bucuresti. Am ivatat repede folosirea aparaturii de masura de provenienta Metrix si CSF, am inteles usor schemele electrice si particularitatile circuitelor fundamentale cu tranzistoare: amplificatoare de inalta frecventa, oscilatoare, mixere, etajele de FI, de audiofrecventa, componentele specifice, parametrii doriti si parametrii realizabili, normele de proiectare, disponibilitatea, dispersiile, fiabilitatea.

Nini: Ce altceva ati mai asimilat?

Dl. Statnic: Am invatat repede si proiectarea cu calculul etajelor specifice radioreceptoarelor pe baza parametrilor Y ai tranzistorului si apoi in fiecare zi in banda de asamblare si reglaj am deprins problemele puse de fabricatie. Am atins in cateva luni nivelul de cunoastere al colegilor. Am aprofundat cunoasterea tranzistorului si procesele electronice in interiorul semiconductorului, am invatat si fabricatia tranzistorului.

Nini: V-ati aruncat o privire si prin ce era atunci pe piata straina?

Dl. Statnic: Am masurat si examinat RR (radioreceptoare) straine: sovietice, franceze, germane si m-am simtit in masura de a proiecta de la Alfa la Omega un receptor tranzsitorizat. A fost proiectul “Delta”. Luli Badarau a facut proiectul mecanic-constructiv, comutatorul de unde, scala, sasiul, eu am facut platina electrica, circuitele de RF, de FI, detectia, partea de AF, detaliile schemei electrice si am realizat impreuna cu colegii de laborator prototipurile si documentatia de fabricatie, practic tot proiectul RR Delta cu UL,UM si US (5,9 – 16MHz). Fabricatia a inceput in vara lui 1963. Aparatul a fost bun dar functionarea pe unde scurte modesta: prea labil acordul si stabilitatea pe post (stabilitatea termica a oscilatorului). In etajul mixer era folosit primul tranzistor romanesc apt pentru 20 - 25MHz: tranzistorul drift EFT317.     

Nini: Cand s-a pus problema tranzistorizarii?

Dl. Statnic: In 1963, inginer sef de conceptie era Vasile Catuneanu, director tehnic Constantin Faur iar director general F.D. Lazaroiu, oameni de certa valoare tehnica si mai ales umana. S-a initiat crearea unei grupe de cercetare avand ca obiectiv tranzistorizarea. Era o necesitate stringenta: in tara nu se produceau tuburi electronice iar IPRS era in mare progres fabricand suficiente tranzistoare pentru radioreceptoare, la un nivel de fiabilitate ascendent. S-a creeat ad-hoc o comisie de selectie a inginerilor pentru grupa de cercetare.

Nini: Cine a fost numit ca sef al acestui colectiv?

Dl. Statnic: Nu stiu cum, am fost eu numit sa conduc aceasta grupa de 12-15 oameni, cu toate ca la convorbirea-seminar cu prof. Cartianu nu am stralucit la problema pusa: “filtrul Cebasev”. Probabil ca “nea” Vasile Catuneanu (care ma cunostea din toamna lui 1960) a avut cuvantul hotarator. Aveam multa libertate in programarea activitatii de cercetare axata pe documentare din literatura de specialitate straina: americana, franceza, germana si rusa. Am stabilit temele si sarcinile: tranzistorul in etaje specifice pentru radioreceptoare si televizoare, teoria si calculul circuitelor, analiza celor mai bune aparate straine, cunoasterea aprofundata a tranzistorului ca element de circuit inlocuitor al tubului electronic, studierea componentelor pasive necesare circuitelor cu tranzistoare, dispersia parametrilor si fiabilitatea.

Nini: Cand ati fost trimis in Austria?

Dl. Statnic: In vara lui 1963 am fost trimis cu fizicianul Florin Botea pentru doua luni in Austria, la Siemens, pentru a ne informa de tot ceea ce era legat de tranzistoare si asimilarea unor tehnologii moderne pentru productia componentelor mari: difuzoare, potentiometre, condensatoare variabile, transformatoare de FI pentru receptoare cu FM, variometre, transformatoare cu miez bobinat pentru retea, AF si TV cadre. A fost de fapt un fel de mic spionaj industrial deghizat, dar procedand cu grija si amabilitate am reusit un doua luni o informare asupra stadiului, calitatii si preturilor pentru radioreceptoare si componente ca si pentru scheme electrice, circuite, nu numai la Siemens (Austria) ci si la Philips (Hornyphon), Ingeleu, Stuzzi, Eumig. Am intocmit un raport tehnic foarte bogat privind circuitele, tehnologiile si posibilitatile de achizitionare, eventuale licente.

Nini: Cand ati fost numit Constructor sef 1?

Dl. Statnic: In toamna lui 1963, Constructorul sef radio Paul Apostol, un inginer harnic competent, un baiat exceptional de capabil, a fost pe nedrept invinuit de niste nereguli cu piese de magnetofoane si transferat la Minister, in probleme de dezvoltare a industriei electronice.

Nini: Dar, din cate stiu eu nu s-au fabricat magnetofoane le Electronica.

Dl. Statnic: Nu s-au fabricat, numai s-au asamblat. Acesta a trebuit sa plece iar profesorul Vasile Catuneanu m-a pus pe mine Constructor sef. Am fost numit tam-nesam Constructor sef 1 prin noiembrie 1963 iar grupa de cercetare s-a imprastiat. Rezultatul cel mai palpabil al echipei de cercetare a fost elborarea unei mari parti a lucrarii de baza “Circuite cu tranzistoare in telecomunicatii. Proiectare scheme”.

Nini: Cine facea parte din colectivul care a elaborat cartea?

Dl. Statnic: La aceasta carte coordonata de Mihai Varia au conlucrat 15-20 de specialisti din toate domeniile de aplicatie. Imi face placere si acum dupa aproape 50 de ani sa amintesc coautorii: I. Alexiu, F. Becheanu, C. Balanescu, Dumitru Dumitru, Nina Daniliuc, Dinu Buznea, Eugen Coban, I. Capraru, Lucia Oprean-Bubulac, Mugur Savescu, Eugen Statnic, Sofronie Stefanescu, Nae Luncescu, H. Sinnreich, Andrei Vladescu, Viniciu Nicolescu. Manualul de 46 coli editoriale, 670 pagini, a aparut in iunie 1963 la Editura Tehnica. A fost o sinteza a nivelului mondial de atunci. Tirajul a fost de 3.660 exemplare epuizat in mai putin de 3 luni. La acest volum eu am scris 193 pagini adica 13,4 coli editoriale sau 29% din toata lucrarea. In primul exemplar primit ca drept de autor, am scris urmatoarea dedicatie: “Inchin acesta carte sotiei mele dragi, pentru a ne aduce aminte mai tarziu de vremuri fericite, de entuziasmul cu care nopti lungi de iarna am scris rand cu rand, de nesecata dragoste de munca si de adevar. Jenea. 1 Iulie 1963 (implineam 34 ani)” Azi este 10 noiembrie 2011, o zi mohorata si rece de toamna, scriu la Munchen in mica mea camera-laborator, ma inving lacrmile caci Inge, scumpa mea nu mai este, eu am trecut de 82 ani si s-au scurs aproape 50 ani de cand tot ceea ce am trait atunci azi este doar o amintire.

Nini: Cum v-ati descurcat in functia de Constructor sef 1?

Dl. Statnic: Meseria de Constructor sef 1 nu a fost usoara. Aveam vreo 30 ingineri si tehnicieni in serviciu, 15-15 omologari si tot atatea puneri in fabricatie, multe momente grele dar si putine clipe de bucurie. La Sf. Nicolae in 1963 s-a nascut fiica noastra Carina, prima noastra mandrie. Cel mai miscator moment de pana atunci. Munceam “zi lumina”. Erau pretentii mari si nu toti colaboratorii intelegeau importanta efortului integral. Erau conditii materiale grele. Dar am avut si oameni care “au pus umarul” si au realizat performante mari: in tehnica si in viata. Acesti oameni s-au intiparit intr-o amintire nestearsa pana azi.

Nini: Cat timp ati fost Constructor sef 1? 

Dl. Statnic: Doi ani am fost Constructor-sef si in septembrie 1965 m-au facut Inginer sef de conceptie. Prof. Catuneanu a plecat la Politehnica si a fost inlocuit de ing. Eugen Chicos care nu era in tema cu radio ci era din posta si telecomunicatii si pur si simplu nu a putut face fata, sa controleze serviciul unde 50 sau 60 de ingineri diplomati, electronisti de clasa inalta si atunci m-au pus pe mine cu toate ca eu eram absolvent al facultatii de electrotehnica, dar scrisesem deja vreo 5-6 carti de electronica pana in 1965. Lucram ziua, eram in uzina de la 6 dimineata si pana la 7 seara iar noaptea scriam carti.

Nini: Munceati zi lumina.

Dl. Statnic: Da, zi lumina. Trebuia sa venim odata cu muncitorii si uneori plecam dupa ce pleca schimbul 2. Asa a fost vremea.

Nini: Acum, daca stati bine si va ganditi, va pare rau?

Dl. Statnic: Nu, nu, asa a fost vremea. Pai, eram tineri si aveam energie. Chiar le spuneam la baietii nostri deviza mea: -Ba, nu o sa vina nici rusii si nici americanii sa ne faca nivel de trai, noi trebuie sa-l realizam. Asa a fost atunci si astia toti pe care-i vezi aici sunt martori. Am fost foarte pretentios, tot ceea ce era nou verificam eu in laborator: daca se face, cum se poate face, cat poate dura si cunosteam perfect ceea ce trebuia facut. Si, cum eu nu puteam face totul dadeam sarcina la diferite laboratoare si servicii si ma duceam numai si controlam. Cand numai mergea treaba, eu ma asezam la masa de lucru si spuneam: -Uite, asta o facem asa sau asa. Adica, eu am muncit efectiv, nu am fost sef de profesie.

Nini: Nu plimbati doua hartii de colo-colo.

Dl. Statnic: Hartii invarteam putine, nu prea ma ocupam eu cu ele, dar trebuia sa mai fac din cand in cand: omologari, dosare si rapoarte administrative, probleme de personal, insa astea le faceam pana la ora 16, dupa care dispaream. Imi facusem un telefon care raspundea automat si spunea ca ing. Statnic numai este in uzina, este plecat la minister sau stiu eu unde, ca sa nu ma deranjeze nimeni si fugeam in laboratorul de inalta frecventa.

Nini: In ce an ati obtinut bursa ONU?

Dl. Statnic: In 1965-1966 am beneficiat de o bursa ONU pentru specializare in tranzistorizarea RR si TV. Am fost pe rand cate o luna la Telefunken, Standard Elektrik Lorenz, Grundig, Siemens in Germania, Hede Nilsens in Danemarca, AGA-Eriksson in Suedia si Philips in Olanda, mai ales in laboratoarele de proiectare cu exceptia firmei Grundig unde am avut acces numai in fabricatie. Am cunoscut mari personalitati din domeniu: W. Bruch, G. Gassman, W. Hirschmann, W. Hetterscheid, Tage Lutgen, Karl Richter, toti corifei de inalta tinuta in domeniul radioelectronicii. Am folosit si abilitatea mea de a creea punti umane peste legi, reguli, mentalitati sau crezuri politice. Am invatat extrem de mult in tehnica masurarii, a investigatiei cu osciloscopul cu memorie (1966!), am invatat lucruri esentiale, hotaratoare pentru munca de cercetare pentru a intelege fiziologia circuitului electronic si deci caile de optimizare randament/pret. La Grundig neavand acces la setorul de conceptie “am prins” multe idei de fabricatie. Atunci s-a nascut ideea de televizor construit pe module functionale, realizat 6-7 ani mai tarziu la Electronica. La Siemens am cunoscut pentru prima oara dioda varicap pentru selectoarele de canale cu acord continuu si comportamentul tranzistorului Mesa la 100MHz.

Nini: Cand ati inlocuit rotactoarele?

Dl. Statnic: Doi ani mai tarziu, realizam dupa orele “de conducere” , seara, in laborator la Polyscop: selectorul de canale tranzistorizat, primul din Europa de est (Norma OIRT) care a inlocuit rotactoarele.

Nini: Cu ce tip de tranzistoare au fost realizate primele selectoare?

Dl. Statnic: Cu AF109 si AF106. Dupa aceea Sandu Bucurescu a facut partea de afisaj.    

Nini: Unde ati vazut prima data un baleiaj orizontal tranzistorizat?

Dl. Statnic: La Philips mi s-a demostrat o “macheta” de baleiaj orizontal cu un singur tranzistor care era doar o idee pentru a inlocui tuburile de putere PL500 so PY88 (10W consum in loc de 40W). In 1973, toamna, lucram seara de seara cu Mihai Ganescu la acest baleiaj real si l-am realizat la cateva luni dupa Telefunken, dar inaintea lui Grundig si Normende sau Saba.

Nini: Ce ati facut in continuare?

Dl. Statnic: Munca mea de inginer sef de conceptie din 1966 pana in 1974 a fost foarte eficienta pentru Electronica. Se formasera deja 20-30 ingineri tineri si harnici si capabili de mari performante si imi era usor sa le “trasez” sarcini, adica teme de proiectare avansata s-ar zice azi (advanced research). Mihai Basoiu la selectoarele de canale era deja mai bun decat mine iar Cezar Constantinescu nu mai avea ce invata de la mine. Costi Gazdaru rezolva orice circuit de comutatie in cateva zile, Cicerone Costache venea la serviciu la orele 10 sau 11 dar “producea” in 3 sau 4 ore mai mult decat altii in doua saptamani. Virgil Teodorescu conducea autonom si “fara monitorizare” (am zice azi) un serviciu foarte productiv (SCS1) unde Papiniu, Paun Maciuca si Evanovici nu trebuiau sa fie impulsionati. Sanda Popescu cu “duhul blandetii” conducea capitanii de la SCS2 (TV): Mihai Silisteanu, Titus Plesoianu, Ghita Zamfir, Cornel Sulea, care uneori glumeau: “-A venit nea Gogu Statnic sa ne invete televiziune!” Eu am invatat televiziune din cartea lui Nicolae Sotirescu dar eram de parere ca ne trebuie colaborare si nu discordie. A fost un moment in 1968 sau 1069 cand intr-o criza de conducere, noi cei trei ingineri: Stefan Suteu, Emilian Ionescu si Eugen Statnic l-am propus si “promovat” pe Octavian Juncu de pe functia de adjunct la SCS2 la pozitia de Directoe Tehnic adica seful nostru, pe principiul “brizei proaspete” si “maturi noi” care fac o atmosfera noua.       

Nini: Care au fost motivele care v-au facut sa plecati din Bucuresti?

Dl. Statnic: “Ars longa, vita brevis” este un celebru aforism a lui Hipocrates. Asa si este: arta este nesfarsita iar viata noastra scurta. Am lucrat cu inginer sef de conceptie intre 37 si 45 ani, adica la varsta de maxima eficienta intr-o munca de conducere si raspundere. Nu este locul aici sa enumar toate performantele realizate de Uzina Electronica in acei ani dar este suficient sa spun ca in acesti ani am tranzistorizat total radioreceptoarele si televizoarele, am dublat volumul productiei si productivitatea generala, am redus la jumatate timpii necesari de manopera, am redus la jumatate consumul de energie al aparatelor, am triplat fiabilitatea, am aliniat calitatea si parametrii tehnici la nivelul mondial de varf iar Uzina Electronica a devenit din importator de 20 milioane de dolari pe an, exportator de 50 milioane de dolari anual. Aveam un “staff” ingineresc excelent apt sa elaboreze rapid produse “la cerere” pentru orice piata: China sau Chile, RFG sau Nigeria. Deci “maurul isi facuse datoria, maurul putea sa plece”. Aceasta s-a si facut dupa ce intr-o munca incordata (Septembrie 1973 – Noiembrie 1974) am elaborat de la idee pana la prototip omologat televizorul “cu circuite integrate” in circa 1.000 ore de munca, seara. Mai exista martori oculari care pot confirma cele spuse pana aici. Asa a fost!

Nini: Stiu ca au fost si alte cauze care v-au determinat sa va retrageti la Brasov.

Da, au mai fost unele cauze care m-au determinat sa ma retrag:

-  Aveam peste ani dureri de cap de care doar eu eram de vina: fumam, beam prea putina apa in timpul zilei, nu aveam timp pentru o masa de pranz (de altfel nici sefii Faur sau Mihai Alexe nu stiau sa respecte acest lucru elementar) dar nici cantina din uzina nu era cum trebuie.

-  Aveam doi copii: Carina (1963) si Ingemar (1967) dar copii acestia abia ma cunosteau; plecam la uzina inainte ca ei sa se scoale si veneam seara acasa cand copii dormeau. Sotia era nemultumita cu viata mea dar si cu cariera ei care in Bucurestiul de atunci, unde admiratia era vecina cu invidia, iar invidia provoaca la indivizi inferiori ura. Inge era “nemtoaica” disciplinata si mai ales cinstita ori acest comportament era in lumea artelor o raritate.

Martor imi este Dumnezeu ca in toate tratativele de import sau de export unde aveam prin natura functiei un cuvant hotarator am fost 100% cinstit si am actionat numai in folosul uzinei si al tarii. Chiar micile “cadouri de ademenire” (de exemplu un ceas Seiko in valoare de 99 dolari de la Sanyo), le declaram la Serviciul Protocol din MICM. Dupa un timp, Ministru nostru, Cornel Mihulcea un ardelean inteligent si integru ne trimitea prin curier cadourile primite. Acum cand scriu, este ora 7 seara fix iar ceasul este acel Seiko din anul 1963 primit de la Domnul Tsutamoto, un japonez care a sadit brazii din fata cladirii principale a Uzinei Electronica dinspre strada Baicului. Luli Badarau a lasat vorba “brazii lui Tsutamoto”. Sper ca brazii acestia mai decoreaza si azi dupa aproape 50 ani simpla cladire industriala cu 5 etaje in care lucra corpul tehnic-administrativ. Cu toate acestea si in ciuda adevarului ca mi-am ruinat o parte din sanatate si sacrificat viata de familie am fost suspectat de necinste, de procente, de bani in strainatate si anchetat in modul cel mai dur la Securitate in cladirile de pe Splai, din spatele Hotelului Dunarea de pe Calea Victoriei. Colonelul “Barbu” si maiorul “Numaistiu” m-au chinuit luni de zile seara de seara de la ora 7 pana la 10 etaland tot felul de banuieli, de supozitii, de “dovezi”, de inregistrari audio, etc. Daca acesti oameni mai traiesc, ei stiu ca era o inscenare. Ei erau exponentii unui sistem mostenit de la KGB unde toti erau banuiti de tradare, de spionaj, de complot. Dar lunile acestea nu le-am putut uita nicicand ajungand sa cred ceea ce unii imi spuneau: nu merita sa-ti sacrifici sanatatea pentru un regim criminal. Doi ani nu am avut nicio iesire in vest de unde in anii 1964-1971 facusem peste 20 “deplasari” in multe tari apusene de ma saturasem de drumuri, de observatie, de rapoarte, de banuiala, aducand totusi mari servicii tarii.       

Nini: A fost o alegere buna sa parasiti Uzina si sa plecati la Brasov ca simplu “inginer principal 3”?

Dl. Statnic: In noiembrie 1974 mi s-a nascut un copil cu sindromul Down. Acest soc este indescriptibil. Am fost trazniti de un destin crud si nemeritat pentru ca am trait cu fapta si cu gandul crestineste, nefacand nimanui niciun rau. Am fost intotdeauna cinstiti si drepti asa cum cere legea. Erau doua saptamani dupa omologarea televizorului cu CI. Am plecat la Brasov unde sotia mea a petrecut ultimile luni de sarcina si am jurat sa nu ma mai intorc la Bucuresti decat ca oaspete. Asa a si fost. Imi dadusem demisia (nu am fost eu demis) la Ministrul Avram, asa era procedura. Cornel Mihulcea mi-a spus: -Doresc sa nu pleci din sectorul meu, adica din industria electrotehnica si electronica, avem nevoie de tine. Du-te la Brasov dar lucreaza pentru Electronica mai departe. De exemplu pentru pregatirea tehnicienilor de “Service”, sau pentru proiecte de viitor in speta televiziunea in culori. Asa am si facut. Eram satul de sefie si de starea de atunci, cu un copil cu soarta incerta, m-am despartit mai usor de oamenii cu care am lucrat 10 sau 15 ani in armonie si sentimentul datoriei implinite. In urmatorii ani am instruit si examinta sute de tehnicieni de TV, am scris si tiparit la Deva pe socoteala mea vreo 10 “Buletine tehnice” se de Service pentru TV CI. In 1980 am scris cu Mihai Ganescu “Telvizoare cu circuite integrate” ca ultim act. Nu am cochetat niciodata cu gandul de a pleca din tara. Avand sotie nemtoaica puteam sa plec legal. In anii 1975-1977 am construit la Brasov, sus pe Stejeris, o casa pentru noi si copii nostri investind toate drepturile de autor si toate economiile pe 20 ani, ba mai facand si datorii la rude. Dar soarta a vrut altfel. Pentru a salva viata lui Axel nascut si cu un defect major de cord, neoperabil in Romania, Inge sotia mea a plecat cu copilul de 6 ani in Germania unde el a fost operat. La 30 Noiembrie 1981 am incheiat anii la Electronica si cu ajutorul unor oameni de bine “de foarte sus”, am plecat si eu cu cei doi copii: Carina termina chiar liceul Honterul din Brasov iar Ingemar era un clasa a VII-a. Casa si toate visurile au ramas acolo, pe drumul Poienii mai sus de turnul alb.Un capitol al vietii se incheia trist si dureros. Era a doua mare despartire: prima in 1944 cand ne-am refugiat din Basarabia si ne-am stabilit in Transilvania, a doua cand am parasit Transilvania pentru a cauta o noua patrie care va fi a copiilor si nepotilor dar nu patria mea. Patria nu se poate schimba niciodata. Patria este ceva etern.     

Nini: Ce ati facut dupa ce ati ajuns in Germania?

Dl. Statnic: Eu am imaginat sistemul asta cu 2 tranzistori, cu un mic inel de ferita, cu un primar si doua secundare care alimenteaza. La inceput erau tranzistoare bipolare. Si eu am devenit un specialist in tranzistoare cum nu era niciunul in Germania in domeniul lightning-ului. Venind din industria de Radio si TV, unde aveam probleme de comutatie si unde am elaborat la televizorul cu circuite integrate baleiajul orizontal, care a fost o treaba foarte complicata. La prima anclansare sareau tranzistoarele de pe masa pana am ajuns sa-l stapanesc. Si asta a intrat dupa aia in fabricatie in 1975-1976.

Nini: Cum ati reusit din punct de vedere profesional in Germania?

Dl. Statnic: Cu toate ca eram cunoscut, mai ales la Siemens, la inceputul anului 1982, bransa de semiconductoare in Germania era in recesiune deoarece fabricile de RR si TV germane isi reduceau activitatea si/sau transferau fabricatia in extremul orient. Toata industria radioelectronica de larg consum germana cu cele mai bune televizoare din lume, a fost cumparata de francezi (Saba, Normende, Schaub-Lorenz, Graetz), fie de japonezi (Wega, Korting) in scopul de a prelua ieftin know-how tehnologic de varf. Am sondat la Siemens, la Thomson-CSF, la Grundig, unde aveam cunoscuti pana la nivelele de sus. Nimeni nu era interesat sa ia un inginer venit de “undeva”. Dar Siemens m-a recomandat la “fiica” OSRAM care este bransa de “ligtning” (surse de lumina) a concernului Siemens, Nr. 3 Mondial dupa Philips si GE, avand atunci 15.000 de salariati si  fabrici in Germania, Italia si Franta din care 1.000 cercetatori si proiectanti, cu centrala la Munchen si volum de afaceri de 3 miliarde. Azi, OSRAM are cam 84.000 oameni dupa achizitia firmei americane Sylvania, 10 miliarde dever si locatii in China, USA, Mexic, Germania Italia si Franta.

Nini: Care a fost primul loc de munca si care a fost prima tema de cercetare pe care ati primit-o?

Dl. Statnic: Experienta din Romania m-a ajutat sa intru la Osram, unde am fost luat conditionat pe 6 luni de proba cu o tema grea: reaprinderea automata electronica a lampilor de inalta presiune (High Intensity Discarge Lamps).

Nini: Mai exact?

Dl. Statnic: Este vorba de reaprinderea automata a lampilor de pe stadioane. Aceste lampi, reflectoarele, sunt lampi de 2kV, asa de mari, incinta de descarcare este din quart, este mare si are o mare inertie termica. Lampa are 1.200-1.500 de grade Celsius si daca se stinge dintr-un motiv oarecare, trebuie sa stepti sa se raceasca lampa, pentru ca trebuiesc vreo 4-5kV sa reaprinzi descarcarea. Si, prima mea sarcina pe care am primit-o cand am ajuns in Germania, mi-au spus: -Domnule, dumneata ai 53 de ani, dumneata ai asa o biografie, ar trebui sa-ti dau functia asta, mai stii sa lucrezi cu ciocanul de lipit si cu oscilograful? Zic: -Domnule, mai stiu. Atunci el zice: -Cum de mai stii, ca dumneata de 15 ani ai fost sef. I-am spus: -Eram sef pana la ora 16 si dupa aceea ma duceam in laborator. Asa am facut eu selectoarele si tot asa am elaborat televizorul cu circuite integrate, dupa amiaza cu Ganescu, seara in laborator. Ca Sile si cu astia, capitanii de la CS2 ziceau: A venit “nea” Gogu sa ne invete pe noi electronica, sa ne invete televiziune. Nea Gogu nu stia atata televiziune ca ei, dar nici ei nu stiau comutatie si putere cat stiam eu. Si asa a fost. Si acest lucru m-a ajutat. Doctorul Frank, seful sectorului de electronica de la Osram zice: -Domnule, este o functie a mea, nu pot sa ti-o dau dumneata, trebuie sa incepi de la zero si-ti dam un contract de 6 luni. Iti dam o tema si daca rezolvi tema asta esti omul nostru. Daca nu rezolvi tema te-am ajutat 6 luni cu 5.000 de marci pe luna ca sa nu mori de foame cu familia. Daca se sting lampile, inauntru sunt 150 de atmosfere presiune, necesita o tensiune foarte mare pentru reaprindere, cu toate ca electrozii sunt la 35mm, intre ei.

Nini: Ce solutie ati gasit pentru rezolvarea temei?

Dl. Statnic: Cu inspiratie, noroc si experienta am facut acel montaj si am reusit sa produc 30-40-50kV necesari prin multiplicare in cascada a tensiunii de 6kVpp obtinuta la iesirea unui etaj rezonant in clasa D lucrand la 50-60kHz. Experimentam seara dupa ce plecau toti; in 6 sau 7 saptamani am reusit acordul unui transformator Tesla pe armonica a III-a. Ca rezultat, presedintele concernului m-a declarat “angajat definitiv”. Inainte de mine un laborator cu 5 ingineri nu reusise timp de cativa ani.

Nini: Cat de repede v-ati miscat?

Dl. Statnic: In doua saptamani am rezolvat problema. Si acum ma gandeam: Daca eu anunt c-am terminat, astia o sa gasesca vreo chichita si or sa zica: Domnule, multumim frumos, iti dam 5.000 de marci si cu asta gata. S-am tras de timp pana in toamna. In toamna nu am mai stiut ce sa fac, ca numai aveam de lucru. Experimentele le faceam seara dupa ce plecau toti, iar montajele experimentale le demolam inainte de plecare, ca veneau sefii si se uitau asa, peste umar. In Germania, daca iti da o tema te lasa in pace si daca n-ai rezolvat-o in doua sau trei luni, abia atunci vine si te inteapa, dar pana atunci te lasa in pace, intr-un timp convenit. Aia mi-au spus: -Aveti 6 luni.

Nini: Cand i-ati anuntat ca ati rezolvat problema?

Dl. Statnic: Pe la sfarsitul lui septembrie nu am mai putut si ma saturasem si eu de tensiunea asta, primesc serviciul sau nu primesc serviciul. L-am chemat pe seful se servici, i-am demonstrat ca functioneaza, iar el mi-a spus: -Stai putin domnule ca lampa are nevoie de o tensiune si mai mare cand se raceste vreo 20-30 de secunde pentru ca ionizarea a disparut iar tensiunea si presiunea sunt inalte. Zic eu: -Domnule, aceasta lampa se aprinde oricand si la orice temperatura. I-am demonstrat asta, iar el l-a chemat pe seful urmator iar asta la chemat pe doctorul Frank care m-a angajat. Frank a ramas cu gura cascata si zice catre ceilalti: -Ba nemernicilor, 6 oameni au lucrat 5 ani la tema asta si vine unul din Uganda si va rezolva problema! Nu va e rusine? Zic: -Pardon, din Romania. Eu am lucrat in domeniul televiziunii. Eu am produs in transformatoarele de linii, in rezonanta, acord pe armonica a III-a sau pe a V-a, tensiuni de 20 sau 30kV, am experienta si am avut norocul ca experienta mea sa se potriveasca cu ce aveati d-voastra nevoie. Dumnealor nu sunt vinovati, n-au lucrat in domeniu si n-au de unde sa stie ce stiu eu. Si plus de asta, in Romania se invata tot, inclusiv electrotehnica ca si aici in Germania; nu suntem noi prea savanti, dar si noi stim, avem si o industrie electronica, la noi se fabrica tranzistoare si tiristoare. Noi am exportat sute de mii de televizoare.

Nini: Si v-au angajat?

Dl. Statnic: Imediat l-au chemat pe presedinte, doctor Pletner. Cum a venit Pletner i-am demostrat ca s-a rezolvat problema tuturor stadioanelor din lume unde Ostram avea lampi dintr-astea. Nici Philips-ul nu rezolvase aceasta problema. Pletner a spus: -Dumnealui este angajat definitiv si irevocabil. Asa am facut contractul. Eu si acum primesc o pensie de la Osram, nu este prea mare, vreo 800 de Euro pe luna, d-ai pe viata.

Nini: Cine era fratele lui Pletner?

Dl. Statnic: Fratele lui era seful general al lui Siemens iar Osram este partea de lumina, de ligtning, a lui Siemens. Siemens este o firma cu jumatate de milion de salariati si cu o cifra de afaceri, acum, de 100 de miliarde de Euro. Siemens construieste centrale atomice in Germania, nemtii numai doresc asa ceva si construieste 18 centrale atomice in Rusia, fiecare de cate 5 miliarde de dolari. Siemens este o firma mare. Americanii incearca sa puna laba pe ea pentru ca General Electric nu mai e asa de productiva.

Nini: Care a fost urmatoarea tema de cercetare?

Dl. Statnic: Anul urmator am lucrat la “electronizarea” lampilor fluorescente mici cu puteri de 3-20W. Am elaborat de la idee pana la productia de 1 milion pe an lampa compacta fluorescenta “Dulux EL” cu electronica integrata intr-un soclu cu dulie E27, ca inlocuitor al becului Edison. Tot un convertor in clasa D cu doua tranzistoare bipolare de 1A la 100V in capsula SOT82, la 30-40kHz cu un randament de 95% alimenteaza (si aprinde) mica lampa fluorescenta. Acest gandit inlocuitor al becului incandescent “produce” 50-60 lumeni/watt, adica de 5 ori mai mult ca becul normal. Durata de viata este de 10-15 ori mai mare: 8.000-15.000 ore fata de 800-1.000 ore! Economia de energie: 80-85%. Practic, cu 20W se obtin 1.200 lumeni echivalent unui bec de 100W. OSRAM a fost prima din lume cu aceasta lampa economica. La 3 ani a urmat Philips, la 5 ani General Electric; dupa 10-15 ani chinezii au inceput prin a copia si treptat au devenit lideri mondiali de cantitate: 2 ,iliarde pe an, dar nu de calitate, fiabilitate si durabilitate. Acum, la 27 ani de la elaborarea lampii compacte, Uniunea Europeana (exagerand ca de obicei) incearca sa interzica becul prin lege. Dar dupa 100 ani si becul are dreptul sa moara.

Nini: Ce puteti sa-mi povestiti despre sursele de lumina cu LED-uri?

Dl. Statnic: Noi surse de lumina se dezvolta mereu: diodele semiconductoare emitatoare de lumina LED au marcat un progres fenomenal: de la 1 lumen/Watt in 1997 la 70 lm/W in 2011. Lampile inductive QL lansate intai de Philips in 1991 ne-a pus in miscare si pe noi la OSRAM. De la start in 1993, am reusit in trei ani sa elaboram sistemul Endura-Icetron (OSRAM-Sylvania) lansat in 1996. Am inceput ca salariat activ iar din 1994 am lucrta ca pensionar cu un grup de fizicieni americani in domeniul plasmei la lampile de seria Endura (20W-1.000W) cu 80-120lm/W si o durata de viata de 60.000 ore. In afara de Patente, in 1997 la aniversarea a 150 ani a lui Siemens, Valery Godyak, Jack Shaffer si Eugen Statnic au luat premiul Nr. 1 Siemens pentru Endura. Am continuat activitatea de Consultant pana in 2007 realizand performante unice extinse pe 25 ani: 95% randament la 25kHz in 1983, 95% la 250kHz in 1995 si tot 95% la un convertor de 150W operand la frecventa de 2,7MHz in anul 2007.       

Nini: Cum vedeti lucrurile in ziua de azi?

Dl. Statnic: Acum s-au bagat chinezii tare pentru ca patentele noastre, toate, au expirat; patentele tin intre 16 si cel mult 20 de ani. Poti sa platesti ca sa detii patent. Dupa 20 de ani orice patent devine stadiu actual al tehnicii, este disponibil si poate sa-l copieze orisicine. 

Nini: Cum a ajuns trenul pe perna magnetica in China?

Dl. Statnic: Pentru realizarea trenului pe perna magnetica in Germania, s-au opus verzii si tampitii ca sa nu se faca intre Berlin si Hamburg, 300 Km, o linie pe care faci aceasta distanta intr-un ceas. Au livrat chinezilor tehnologia acum vreo 5 ani, am fost si eu acolo si au facut pentru inceput o linie in Sanghai de la aeroport pana in centru. Apoi, chinezii au copiat totul, au platit redevente si drept de patent si au construit de la Sanghai la Beijing, 1400 Km, pe care i-au facut in 3 ani. Senzational, ce harnici si ce isteti sunt chinezii!

Nini: Osram are vreo fabrica in China?

Dl. Satatnic: Osram are in China 3 fabrici mari in partea de Sud, La Shenzen. Eu am fost de vreo cateva ori in China in ultimii ani, cand s-a pus in functiune fabrica ENDURA-ICETRON; ENDURA sugereaza durata de viata. Lampa traieste 20 de ani, are 100.000 ore durata de viata si consuma de 10 ori mai putin decat sursele de lumina obisnuite; eficienta 100 lumeni/W, noutate absoluta pe plan mondial.

Nini: De ce ati fost in Australia la Jocurile Olimpice?

Dl. Statnic: Nu stiu care din sucursala noastra din Australia a propus autoritatilor australiene ca in Canberra (capitala Australiei) sa se instaleze lampi ENDURA pe un bulevard care se numeste ANZAC (Australian-New Zeeland Army Corp). Astia au debarcat la Dardanele in 1915 si au fost ucisi 28.000 de militari; in amintirea astora este o strada cu 4 benzi si lunga de 800m, in fata Parlamentului Australian. Aici au fost montate 600 de lampi Endura (lampi de 150W si 12.000 de lumeni) pe stalpii de iluminat, pe care specialistii nostri de la utilizari-instalatii le-au combinat cu senzori de lumina, numiti dimming, care regleaza lumina lampilor in functie de lumina naturala. Eu am elaborat dimming-ul si l-am si publicat. L-am facut pe vremea cand eram pensionar. Am fost si eu invitat la inaugurare. In plus, guvernul australian a scos la licitatie iluminarea a tot ce era legat de Jocurile Olimpice care urmau sa se desfasoare in Australia, OSRAM a instalat toate sistemele de lumina peste tot: pe stadionul olimpic, in salile de gimnastica, etc. Am primit invitatie de la Huan Antonio Samaranch, presedintele Comitetului Olimpic International de atunci sa particip la inaugurare. Sistemul a fost inaugurat inainte de Jocurile Olimpice. Doua saptamani am stat gratis si inca o saptamana dintr-un onorariu pe care l-am primit de la guvern pentru dezvoltarea sistemelor de dimming. In fiecare zi aveam bilete pe stadionul olimpic, eu fiind bolnav de atletism inca din timpul liceului.

Nini: Din cate ati mai declarat sunteti un impatimit al atletismului.

Dl. Statnic: Am fost campion scolar inca din 1946-1947, am alergat 11,3 secunde pe 100 m, am sarit 1,8 m in inaltime, am aruncat discul la 45 m. Am fost de 5 ori campion universitar, iar de doua ori am fost in lotul national de atlestism; o data in 1951 la Cluj si alta data in 1956 la Bucuresti. Am fost un mare iubitor de atletism, iar sportul a fost mai important pentru mine decat fetele; intai scoala, apoi sportul si fetele pe locul trei. 

Nini: V-as ruga sa-mi povestiti despre colaborarea d-voastra cu dl. Valentin Tanach.

Dl. Statnic: Este ceva incredibil de semnalat. Din 1983 si pana in 2008 am avut norocul de a lucra cu Valentin Tanach, un “feritist” de talie mondiala. Valentin lucra la firma “Voght electronic" din Passau din 1974, dupa plecarea din Romania. Lucrasem in anii 1962-1073 impreuna la Electronica si am reluat colaborarea la nivelul Osram-Vogt in folosul ambelor firma. Toate componentele inductive necesare pentru tot ceea ce se elabora la Osram au fost proiectate si realizate cu o neasemuita maiestrie de Tanach timp de 10 ani, timp in care firma Vogt a “crescut” de la 500 la 3.000 salariati, devenind un lider international in materie de ferite, in concurenta cu Siemens si Philips corifei mondiali in domeniu. Sunt sigur ca fara feritele lui Valentin, noi la Osram nu am fi putut ajunge la nivel mondial de varf in tranzistorizarea balastului electronic. In anii 2004-2008 am publicat impreuna modelul electronic pentru cele trei tipuri fundamentale de lampi inductive in cea mai prestigioasa revista americana pentru fizica plasmei PSST (Plasma Sources Science and Technology). De necrezut este aceasta “soarta” comuna de a fi prieteni 50 ani; amandoi am avut norocul de a trage din “seva primara” a anilor de pionierat in Romania anilor 1960-1970 cand ne-am format caracterul uman si am acumulat experienta inginereasca in conditii grele.

Nini: Si acum, domnule Statnic, la aceasta reintalnire dupa 30 de ani cu fostii colegi de la Electronica, ce ne puteti spune?   

Dl. Statnic: Acum in septembrie 2011, la Bucuresti, in Electronica de alta data, ne revedem dupa 30 de ani cu unii din fostii colegi si prieteni: Fanica Suteu, Vintila Popescu, Nicu Soroceanu, Sanda Bucurescu, Virgil Teodorescu, cu cei care am muncit as zice cu tragere de inima si entuziasm acum 50 de ani. Ne gandim cu tristete la cei care nu mai sunt printre noi; imi vin in minte: Constantin Faur, Mihai Alexe, Lica Juncu, Mihai Silisteanu, Nicu Cojocaru, Octavia Taraza, Aurora Niculescu, Emilian Ionescu, oameni de fapta si suflet, a caror amintire nu se poate sterge nicicand din sufletele noastre. Azi impreuna cu Nona Millea, “sufletul miscarii”, vom sarbatori aceasta revedere la un “pahar de vorba” la umbra gradinii “Casa Universitarilor” din strada Dionisie Lupu. Cele cateva ore de comuniune sufleteasca si rezonanta a amintirilor vor ramana din nou in amintire, in inima inimii noastre, acum la sfarsit de toamna si in toamna vietii. Va multumesc pentru rabdarea necesara unui bun reporter D-le Vasilescu!    

Un album ocazionat de aceasta intrunire si de acest interviu se poate vedea aici:  http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Intalnire%20intre%20vechi%20prieteni/index.html

Un mic filmulet legat de acest interviu se poate vedea aici:   http://www.youtube.com/watch?v=OvPXSM_Wu8c&list=UUr7WIMf-drTnOT3tfO1IJvQ...