Intalnire emotionanta intre doi radioamatori si prieteni

Totul a plecat de la un e-mail pe care l-am primit anul trecut (2012) si pe care il reproduc mai jos:

Draga Nini
Sunt un vechi radioamator din Cimpulung Muscel / Constanta (ex. YO4WP) care de foarte multi ani m-am stabilit in Danemarca, apoi Japonia si acum in Thailanda. Datorita drumurilor peste mari am pierdut contactul cu un bun prieten si intamplator, prin articolul dv. am vazut cu multa placere date si fotografia lui. Ma refer la “Nea Costica” Constantinescu YO3ALR.
As dori foarte mult sa-i transmiteti cele mai cordiale salutari si urari de bine din partea mea.
Cu multa stima,
Captain Mircea C. Popescu
Thailand

Imediat l-am contactat pe nea Costica, cu care de fapt tin mereu legatura si l-am informat despre e-mailul primit. S-a bucurat enorm ca o sa poata intra in legatura din nou cu vechiul sau prieten. I-am trimis prin e-email lui Mircea in Tailanda adresa de e-mail si numarul de mobil al lui nea Costica. In timpul asta am pastrat tot timpul legatura, ne-am felicitat de sarbatori, ne-am informat despre anumite lucruri. Mircea ne-a pus in garda ca la anul, in 2013, o sa vina cu sotia in vizita in Romania si ca doreste sa ne intalnim cu totii la un “pahar” de vorba. Apoi am primit e-mailul de mai jos:                                                                                       

Draga Nini
Sintem pe ultima 100 de metri...  ne pregatim de plecare catre RO! Sosim pe data de 15 august dimineata 09:50, de la Viena. O sa stam la Grand Hotel Continental pe Calea Victoriei. Seara la orele 18 va invitam cu Familia lui Nea Costica la o masa romaneasca la Resaurant Vatra, care nu este prea departe. Am hotarat sa stam doua zile in Bucuresti ca sa avem timp sa-l vedem si a doua zi. Asa ca va rog sa-i comunicati programul. Simbata 17 plecam la fratele meu la Medgidia.
Cu stima
Mircea Popescu

Apoi, am primit un telefon de la Mircea prin care am fost anuntat ca au ajuns in Bucuresti, s-au cazat la hotel, sunt obositi, se vor odihni cateva ore si conform programului stabilit, la ora 18 ne-am intalnit cu totii la restaurantul Vatra. Am ajuns la locul intalnirii, m-am intalnit cu nea Costica cu sotia si la cateva minute a sosit si Mircea cu sotia. Am asistat la cateva minute foarte emotionante, la intalnirea unor prieteni foarte buni care nu se mai vazusera de foarte multi ani. Intalnirea a durat vreo 4 ore, dar cred ca va inchipuiti ca, timpul a fost insuficient. In consecinta, a doua zi, la ora 12 am fost invitati la nea Costica acasa, unde intalnirea a durat in jur de 10 ore. Credeti ca timpul a fost suficient? Daca da, va inselati. Ne-am despartit cu parere de rau ca timpul a fost asa de scurt. Din pacate, a doua zi Mircea a plecat din Bucuresti la fratele lui la Medgidia si apoi la Constanta, iar la intoarcere a plecat direct catre aeroport, deoarece, de data asta, vroiam sa-i invit la mine ca sa continuam discutiile de unde am ramas.

Am dorit sa aflu mai multe despre Mircea: ce scoli a facut, cum a ajuns la Campulung Muscel, cum la cunoscut pe nea Costica, cum si cand a devenit radioamator. In continuare am sa-l las pe Mircea sa ne povesteasca cu lux de amanunte intreaga poveste.  

Poduri peste riu, poduri peste timp….

Partea de NE a judetului Arges se caracterizeaza printr-un relief aparte extrem de atragator: munti, dealuri si podisuri piemontane. In acest cadru natural se afla orasul Campulung Muscel si asezarile din imprejurimi.

Situat la 54 Km de Pitesti, orasul Campulung a fost intotdeauna o legatura activa a tarii Romanesti cu Transilvania. Existenta in aceasta zona a culoarului Rucar - Bran, deschis intre masivele Piatra Craiului si Leaota, a influentat foarte mult dezvoltarea economica a orasului Campulung Muscel si a imprejurimilor sale.

Orasul s-a dezvoltat in lungul vaii Raului Targului, dar si pe terase mai inalte ale depresiunii cu aceelasi nume, una dintre cele mai bine individualizate depresiuni din tara.

Prima Capitală a Ţării Româneşti, un puternic centru cultural, economic şi comercial, Câmpulungul a fost prezent în istoria medievală încă din secolul al XIII-lea. În primele decenii ale sec. al XIII-lea, în Câmpulung încep să pătrundă şi să se stabilească meseriaşi şi negustori saşi. Comunitatea săsească ce se formează aici era condusă de un greav, ultimul dintre ei presupunându-se a fi fost Laurentiu de Longo Campo.

Oraşul apare astfel, din punct de vedere documentar, înaintea întemeierii Ţării Româneşti, aşa cum o dovedeşte, datând din anul 1300, inscripţia în limba latină de pe lespedea tombală a acestui comite - lespede ce se păstrează şi astăzi în ansamblul catolic Bărăţia in capul Bulevardului Pardon.

Inscripţia constituie cel mai vechi document epigrafic în limba latină din Ţara Românească şi în aceelaşi timp prima menţiune scrisă a numelui oraşului: “Hic sepultus est comes Laurencius de Longocampo, pie memoriae, Anno Domini M.C.C.C.”. (“Aici este înmormântat comitele Laurenţiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300”).

Dintre multele atractii turistice in zona Campulung Muscel amintim Manastirea Negru Voda (zidita in 1215 de Radu Negru Voievod, intemeietorul statului Tara Romaneasca); statiunea balneoclimaterica Bughea de Sus se afla la 5 Km la N-V de Campulung cu izvoare indicate in tratarea afectiunilor tubului digestiv, ale celor hepato-biliare, urinare si endocrine.

În anul 1844 piaţa oraşului, care funcţionase din 1827 pe terenul pe care în prezent se află Grădina publică, a fost mutată în locul unde se găseşte şi astăzi. Amenajarea Grădinii Publice a început în anul 1885, după ce un incendiu a distrus prăvăliile din acea zonă, s-a încheiat în anul 1890, iar în 1895 aici au fost instalate 25 de felinare pentru iluminarea acesteia.

În 1929 gardul de lemn ce o înconjura se înlocuieşte cu cel din piatră, proiectat de arhitectul D.I. Berechet.

Aleea personalităţilor din Grădina Publică a oraşului cuprinde busturile unor mari personalităţi culturale ca: Dan Barbilian (Ion Barbu), lucrare sculptată în piatră de Albeşti semnată de Alex. Deac, pictorul şi paşoptistul I.D. Negulici, istoricul C.D. Aricescu lucrare semnată de Florica Hociung; academicianul George Oprescu, bronz de I. Irimescu; scriitorul Tudor Muşatescu, bronz de D. Pasima; academicianul C. Baraschi; C.I. Parhon semnat de Năstase şi Nicolae Bălcescu, operă a lui Baraschi; lângă stadion sunt amplasaţi doi sportivi - operă a sculptorului C. Baraschi.

“Grădina Publică“ nu ar fi putut exista fără Bulevardul “Pardon” si invers………

Se spune că destinele lor, de-a lungul timpului, s-au împletit armonios. Oaza de linişte, podiumul de orchestră pentru fanfara militară, refugiu pentru pensionari şi cel mai renumit amfiteatru în aer liber pentru inegalabilele serbări cu confetti, grădina a păstrat cu grijă tainice cuvinte de iubire rostite de îndrăgosti.

O personalitate aparte prin nobleţe sufletească in mijlocul unei prestigiose comunitati locale, a cărei biografie şi viaţă spirituală nu se pot concepe fără o raportare la oraşul natal, Câmpulung, a fost doctorul Dumitru Baciu.

Plecat la sfârşitul studiilor liceale din Câmpulung şi rămas departe de locul naşterii, a continuat să fie legat prin tot ceea ce înseamnă fiinţa sa de spaţiul unde a deschis ochii.

Moştenind talentul tatălui său, profesor de limba franceză, autor de articole în revistele timpului, dorind - după cum mărturisea - să destrame vălul de uitare care începea să se aştearnă peste multe personalităţi din trecutul oraşului natal, în anul 1980 Dr. Dumitru Baciu încredinţează tiparului cartea care avea să-l consacre: “Lumini muscelene“.

Este volumul în care orice câmpulungean se poate regăsi, unde - aşa cum scria profesorul Dan Simonescu în postfaţă - „informaţia se conjugă fericit cu cea mai autentică vibraţie emoţională, în care trecutul se prelungeşte armonios în imaginile tonice ale prezentului, din care se încheagă chipuri definitiv intrate în conştiinţa oraşului“.

Poate că nimeni n-a scris mai frumos despre această lucrare - şi ecourile n-au lipsit - ca profesorul de limba şi literatura română Constantin Capră (o capacitate intelectuala si fostul meu tutor), fost director al Şcolii Normale „Carol I“, cel care într-o emoţionantă scrisoare adresată autorului, datată 10 octombrie 1980, realiza, cea mai interesantă „recenzie“ ( niciodată publicată ) a volumului Lumini muscelene.

Partea cea mai vie a cărţii este cuprinsă în capitolul Oameni şi locuri.

Portretele personalităţilor câmpulungene, bine cunoscute direct de fiecare localnic constituie o galerie memorabilă a Panteonului muscelean, fie că este vorba de Tudor Muşatescu, George Oprescu, Ion Barbu, Dumitru Ionescu-Berechet, Ion Nanu-Muscel, Constantin Baraschi, Dimitrie Nanu ori de profesori ca Dimitrie Scurei, Ion G. Marinescu, Gheorghe Şapcaliu, Ion Ţicăloiu, Alexandu Muşatescu şi mulţi alţii.

Dominat de sentimentul datoriei împlinite faţă de urbea natală, Dr .Dumitru Baciu a dorit să meargă până la capat. Acest nobil sentiment i-a dat puterea ca, la vârsta de 80 de ani, să scrie volumul Pe urmele „Luminilor muscelene“, carte memorabilă prin capacitatea de a reconstitui atmosfera oraşului de altădată, prin conturarea portretelor şi diversitatea tipurilor umane. Aceste importante realizări, timp de o viaţă, ale doctorului Dumitru Baciu oferă o imagine sugestivă a unui intelectual de marcă dăruit, prin tot ce a înfăptuit, oraşului natal şi profesiei.

Campulungul Muscelului, al carui nume are un ecou indepartat in hrisoavele tarii, adauga la faima lui de veche si trainica cetate de scaun si pe acela de a fi adapostit pe meleagurile sale, prima scoala de slova romaneasca.

La 10 mai 1669, domnitorul Tarii Romanesti, Antonie-Voda din Popesti (1669-1672), infiinteaza la Campulung prima scoala din Tara Romaneasca. Scoala s-a ridicat pe terenul cumparat in anul 1669 de Radu Nasturel, mare logofat in cancelaria domnitorului Antonie Voda, de la Stroe Leurdeanu din Golesti, loc aflat langa piata de atunci a orasului (astazi terenul este ocupat de casele familiei Berechet si de toate cladirile ce se vad pe prelungirea strazii Negru Voda, spre sud si pe strada I.L.Caragiale pana la intersectia acesteia, in Tabaci, cu strada Constantin Brancoveanu).

Intrând in perioada cotidiana cred ca ceea mai buna vizualizare este data de Ing. Nicolae Guja in: „Am lucrat la IMS înainte de a deveni ARO”:

“Joi, 1 august 1957, trebuia să mă prezint la IMS.

Ajuns în oraş cu o zi înainte, trebuia să-mi găsesc rudele şi să-i rog să mă adăpostească un timp, până voi rezolva cu cazarea. Nu îi văzusem pe cei doi din anul 1944. Mi-l aminteam pe Mitrofan în uniformă militară întors de pe front, iar pe Costică, civil, cu un rucsac în spate, umblând prin ţară, în căutarea unui loc unde să se stabilească.

Îmi amintesc cum am sosit cu trenul în gara Câmpulung Muscel. O zi toridă de vară. Locuri necunoscute, dar pline de verdeaţă, contrastând cu Alexandria mea prăfuită şi o linişte patriarhală. În spatele gării, doi birjari moţăind în aşteptarea vreunui client. (Atunci, nu era niciun taxi sau vreo maşină particulară în Câmpulung…..)

Aveam bagaje, veneam pentru cei doi ani, obligatorii, ca inginer stagiar. Iau o birjă şi „la bulevard birjar”. Ştiam că unchiul meu locuieşte pe o străduţă lângă parcul oraşului, făcând doi paşi la stânga din bulevard. Urcăm o stradă în pantă, pavată cu bolovani şi printre care creştea troscot, dovadă că circulaţia era destul de anemică pe acolo şi intrăm în oraş.

Politicos, birjarul mă întreabă cu ce „daraveri” prin Câmpulung. Era să mă umfle râsul (termenul era de pe timpul când mai erau negustorii particulari, iar aceştia, de vreo câţiva ani, nu mai erau pe piaţă, în câmpul muncii, cum spuneam noi de acum), dar mă abţin.

Îi spun şi omul, ca să arate că este în temă, zice: Aaa da, este o fierarie acolo dincolo de Schei, sub Măgură. În gândul meu, „Taicăă.... aici, orologiul este dat înapoi cu cel puţin câteva ore”. În trapul cailor şi legănatul trăsurii, omul îmi arată o prăvălie şi zice: „Uite, aici, la Zulfi, poţi mânca o îngheţată bună, e cel mai bun cofetar din oraş.” Urmează Mănăstirea „Negru Vodă”, Liceul de băieţi „Dinicu Golescu”, Biserica „Sfântul Ilie”, catedrala oraşului, o piaţetă în care trona clasicul monument al infanteristului, apoi intrăm pe bulevard cu promenada flancată de castani şi iată Bărăţia, biserică veche catolică, zice el.

Case vechi negustoreşti de altă dată, parcurgem bulevardul, în capăt întoarce şi îmi arată Primăria oraşului sau, cum îi zice acum, Sfatul Popular, precizează el, cu statuia lui Negru Vodă în faţă şi mergem ceva înapoi, iată parcul oraşului, unde face puţin la dreapta pe străduţa alăturată. Prima impresie, un oraş de provincie tipic, în orice caz, mai elevat şi mai frumos decât Alexandria mea.

A doua zi dimineaţă, rudele mele mă pun în temă cum să ajung la IMS.

Mergi pe bulevard în sus, treci pe lângă „şcoala de cărbune” (şcoală cu profil de studii minier), ajungi într-o piaţă, unde, pe dreapta, o să vezi sediul pompierilor, iar, pe stânga, o clădire foarte frumoasă, Sfatul Popular al raionului Muscel. Acolo fusese pe vremuri Prefectura judeţului Muscel.

Mergi înainte, o să vezi o clădire a unui liceu de fete şi apoi o tot ţii înainte, o să ajungi la o găzărie (unde se găsea petrol lampant; benzină încă nu se vindea) şi acolo este Scheiul.

Mergi tot înainte pe o şosea mărginită de nişte copaci mari şi ajungi într-un loc unde şoseaua face la dreapta spre Braşov. Acolo este o cârciumă unde altă dată opreau cei ce veneau cu care şi căruţe la oraş.

Mergi prin stânga cârciumii, pe un drum cam de ţară, şi acolo în capăt o să dai de IMS. Faci cam o jumătate până la trei sferturi de ceas cu piciorul, că alt mijloc de locomoţie nu o să găseşti.

Parcurg traseul încântat de peisaj. Case frumoase cu muşcate la ferestre, verdeaţă multă şi în fund munţii, iar în dreapta Mateiaşul despre care auzisem. Depăşesc cârciuma unde şoseaua face la dreapta şi intru pe un drum flancat de nişte ogoare de porumb, având ca fundal Măgura împădurită cu brazi. Ajung la o primă poartă pe stânga şi văd scris IMS. Întreb pe portar şi acesta mă lămureşte, aici este poarta pentru camioane. Mergi ceva mai înainte de-a lungul gardului şi faci la stânga, acolo este poarta pentru personal.

Văd în curte vreo două barăci, două hale la roşu, se vedea că erau recent începute, mai în fund o hală veche mare şi în capătul căreia era şi poarta pentru personal.

Intru, spun portarului că am venit repartizat ca să mă angajez şi acesta îmi arată o uşă pe care scria serviciul cadre. Cum deschid uşa, dau nas în nas cu doi colegi de facultate, originari din Câmpulung, Bulugioiu şi Ţurcanu, sosiţi înaintea mea, deoarece cunoşteau locurile. Cei din birou ne înregistrează operativ, cu toate datele necesare, şi ne trimit acasă. Veniţi mâine, la ora 12, deoarece azi încă nu au sosit toţi cei repartizaţi, o să primiţi legitimaţiile de uzină şi o să vă prezinte uzina tovarăşul inginer Munteanu, directorul tehnic.

A doua zi, prezenţi la poartă, 10 tineri ingineri absolvenţi, la 24 - 25 de ani. De la Bucureşti: Bulugioiu, Guja, Ţurcanu, specialitatea maşini unelte şi scule şi soţii Georgescu, el maşini termice, ea electrotehnică. De la Braşov, Grigorescu, specialitate Forjă şi Turnătorie şi Poţincu, cred, motoare. Aceştia ne spun că de la Braşov o să mai vină cineva, Aurel Nicolescu, de specialitate auto, dar care va întârzia câteva zile având ceva probleme.

De la Timişoara, soţii Paul, şi el, şi ea specializaţi în motoare. Mai era un coleg venit de la Cluj, dar al cărui nume, din păcate, l-am uitat. Am reţinut doar că era un foarte bun şahist. Amintesc că tot din seria noastră de la Bucureşti a mai venit, câteva săptămâni mai târziu, Ionaşcu, specialist în electrotehnică, originar din Câmpulung. Ne iau în primire cei de la cadre, care ne înmânează legitimaţiile, şi suntem conduşi la sala de şedinţe.

Fix la ora 12, intră pe uşă directorul tehnic Munteanu, un tip cam la 32 de ani, deci cu vreo 7 - 8 ani mai mare ca noi şi care se prezintă, ne urează bunvenit şi se interesează ce specialitate are fiecare. Cum staţi cu locuinţa? Avem mari probleme cu spaţiul locativ. Cei care sunteţi din Câmpulung aveţi unde să staţi. Pentru cei veniţi din altă parte, situaţia este aşa.

Cei căsătoriţi mergeţi la căminul de familişti, cei necăsătoriţi la căminul de nefamilişti, un timp, până când cei de la serviciul social vor găsi şi repartiza spaţii locative prin Sfatul Popular al oraşului. Cu transportul din oraş la uzină avem câteva autocamioane, care preiau din piaţa oraşului salariaţii şi fac aceelaşi lucru şi la plecare.

Se stă în picioare, la înghesuială, dar acestea sunt posibilităţile în momentul de faţă. Fiţi atenţi, cine pierde camionul, vine pe jos la uzină şi la noi nu se glumeşte cu întârzierile. Cumpăraţi abonament de la social că altfel nu o să puteţi urca în camion. O să luaţi masa de prânz la cantina uzinei contra cost.

Pentru seară şi dimineaţa vă cumpăraţi pâine pe cartelă de vizavi de uzină, fiindcă în oraş, dimineaţa, nu o să aveţi timp de stat la coadă, iar seara nu este sigur că veţi găsi. (Timpuri grele, dar cu care eram obişnuiţi).

Şi acum istoricul uzinei. Aici a fost prin timpul de dinainte de Primul Război Mondial o fabrică de hârtie, care, în timpul marii crize a anilor 30, s-a închis. Utilajele au fost duse în alte locuri şi spaţiul a rămas nefolosit. În anii de la începutul războiului, în barăcile pe care le-aţi văzut la intrare s-au făcut măşti de gaze.

În anul 1944, din cauza bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, secţiile de fabricare a elicelor şi de armament de la IAR Braşov (fabrica de avioane) au fost dispersate aici în hala fostei fabrici de hârtie, cu tot cu oameni şi maşini unelte.

După război, s-a trecut la fabricarea de bunuri de larg consum, evident din cele ce se fac din metal, lacăte, chei, furci, cazmale, sobe, maşini de gătit, vermorele, maşini de dejghiocat porumb şi altele.

Prin anii 49 - 50, s-au asimilat utilaje pentru industria uşoară, respectiv ringuri şi flaiere, care nu mai erau nişte jucării ca bunurile de larg consum, ci maşini complexe, cu zeci de fusuri şi transmisii sofisticate înglobate în ansambluri întinse pe 10 metri şi care lucrau la turaţii ridicate.

Prin anul 1954, s-au construit câteva motociclete ceea ce a demonstrat capacitatea colectivului de muncitori de aici.

Precizez de muncitorii de aici, deoarece practic până acum patru cinci ani nu aveam decât 2 sau 3 ingineri şi chiar în momentul de faţă nu avem decât vreo15 ingineri veniţi în ultimii ani, din care 6 veniţi anul trecut, aşa cum aţi venit voi acum. Aceştia asigură muncile de conducere şi coordonare. Toată activitatea tehnică este asigurată de muncitorii şi tehnicienii veniţi de la Braşov acum 13 ani şi tehnicienii formaţi la noi în ultimii 7 - 8 ani din tinerii absolvenţi ai liceelor industriale de pe lângă marile uzine din ţară, ca de exemplu: IAR Braşov - Fabrica de Tractoare acum, Astra Braşov - Fabrica de autocamioane azi, Malaxa Bucureşti - Uzinele 23 August în prezent şi altele.

După episodul cu motocicletele, care a convins ministerul industriei că aici sunt posibilităţi a început să se asimileze treptat fabricarea de piese de schimb auto, astfel încât luna trecută (deci luna iulie 1957) am fabricat integral primul autoturism de teren românesc, IMS 57, având ca model autoturismul tot de teren GAZ de fabricaţie rusească. În ultimii doi ani s-a început construcţia celor două hale, motor şi forjă turnătorie, din care sunt gata numai câteva travee la fiecare.

Uzina era organizată în modul următor: Secţia 1, turnătorie şi forjă. Secţia 2 uzinaj, cu patru ateliere: uzinaj mecanic, tratament termic, sudură şi bunuri de larg consum. Secţia 3, montaj motor şi punţi respectiv punte faţă şi punte spate. Secţia 4, Sculărie şi laboratorul metrologic.

Sectorul 5, sectorul mecanic şef, cu atelier propriu, unde se fac reparaţiile utilajelor din uzină. Există mai multe servicii din care: serviciul constructor şi serviciul tehnic, servicii de concepţie ce asigură documentaţia tehnică. Serviciul CTC (control tehnic de calitate). Serviciile economice, aprovizionare, planificare, contabilitate şi serviciile ajutătoare, respectiv serviciul personal şi serviciul social.

Uzina este condusă de directorul general Naghi, venit la începutul acestui an de la o uzină din Bucureşti. Directorul tehnic Munteanu, pe care îl aveţi în faţă, răspunde de sectoarele de fabricaţie. Inginerul şef Zotta răspunde de serviciile de concepţie şi colaborarea cu atelierele de fabricaţie. Directorul economic Ştefănescu răspunde de serviciile economice şi cu aceasta acum despre ziua de mâine.

Mâine dimineaţa, la program, la orele 7, tot aici la sala de şedinţe şi veţi merge la instructajul de protecţia muncii. Ne-a condus apoi personal prin uzină. Păstrez amintirea unui om punctual şi care a mers de câteva ori cu noi în excursie prin munţi. Aşa am păşit în locul unde venisem cu gândul să-mi fac stagiatura de doi ani obligatorie şi am stat 9 ani şi ceva, absorbit până la uitare de sine, de problemele tehnice care cereau rezolvare urgentă şi de căutare în bagajul de cunoştinţe acumulate în anii de şcoală şi în cărţi şi reviste de specialitate pe care le primeam prin uzină.

A doua zi instructaj de protecţia muncii. Câteva ore în care am căutat să ne însuşim regulile de protecţia muncii, care nu erau prea grele, dar erau multe şi cu multe amănunte, pe care nu trebuia să le uităm nici un moment. Instructajul a fost foarte exigent, deoarece venirea noastră era numai la câteva luni după un grav accident de muncă în care inginerul Pantazi îşi pierduse viaţa.

Acesta verifica şi măsura nişte spaţii în care urma să se amenajeze un nou atelier şi căzuse într-un bazin cu reziduri de cianuri rezultate de la atelierul de tratament termic. Deşi a fost scos imediat şi dus cu avionul la Bucureşti, nu a mai putut fi salvat, din cauza intoxicării. După terminarea instructajului, întâlnirea cu inginerul şef Zotta.

La ora fixată, intră pe uşă un domn foarte prezentabil, cu mustaţă, mai în vârstă faţă de noi şi care după prezentare, a dânsului şi a noastră, începe să ne expună cum ne vom desfăşura activitatea în zilele şi lunile care urmează. Aţi venit în momentul când vom începe să producem autoturismul de teren IMS 57, al cărui prototip a fost făcut luna trecută cu piesele auto asimilate în ultimii ani şi cu caroseria făcută din ciocan de meşterii noştri după proiectul întocmit aici. Vom începe elaborarea documentaţiei tehnice, dar, pentru început, trebuie să cunoaşteţi uzina, adică: maşinile unelte şi instalaţiile, oamenii, piesele care sunt obiectul fabricaţiei şi limbajul de uzină spre a vă orienta în hăţişul de probleme pe care va trebui să le descurcaţi.

Pentru aceasta veţi trece fiecare prin rotaţie pe la fiecare secţie câte o săptămână sau două. Facem pe loc un grafic de distribuţie pe persoane şi pe secţii, ca să ştiţi ce aveţi de făcut chiar de mâine. La fiecare secţie sunteţi la dispoziţia şefului de secţie, care vă va pune în legătură cu maiştrii şi aceştia vă vor prezenta maşinile şi oamenii. Şefii de secţii sunt prezenţi zilnic la „operativă”, şedinţă la care trebuie să raporteze stadiul execuţiei a diferitelor piese pentru a asigura montajul şi sunt sute de piese. Are fiecare un carneţel, dar, de foarte multe ori, i se cer amănunte pe care nu le poate şti. În acel moment, va cere imediat datele necesare prin telefon. Discutaţi cu maistrul şi cu dispecerul care urmăreşte fluxul de fabricaţie şi raportaţi imediat situaţia. Aveţi grijă să puteţi fi găsit imediat, în orice moment, şi fiţi operativi, deoarece, în caz contrar, vă daţi seama că nu e bine. Căutaţi să memoraţi cât mai mult din cele auzite spre a face faţă sarcinilor curente. După două luni în care veţi trece prin toate ungherele uzinei, vom stabili ce veţi face fiecare în continuare.

Acum, să cunoaştem serviciul constructor şi serviciul tehnic. Serviciul constructor condus de Waşchievici, proiectant venit de la IAR Braşov încă din 1944, şi servicul tehnic condus de ing. Herţa, care este mai mare cu vreo trei-patru ani decât voi, a făcut facultatea la Braşov şi a venit la noi acum un an. Serviciul constructor are ca sarcină gândirea şi întocmirea desenelor de execuţie a pieselor componente a ansamblelor şi subansamblelor produselor aflate în fabricaţie. Serviciul Tehnic este serviciul care gândeşte şi întocmeşte documentaţia de execuţie a SDV-urilor, adică a sculelor, dispozitivelor şi a verificatoarelor care asigură continuitatea producţiei şi calitatea pieselor executate în ateliere. Aceste servicii de concepţie erau adăpostite într-o baracă împărţită în două.

Serviciul constructor cu 7 - 8 planşete şi serviciul tehnic cu 15 - 18 planşete, cu nelipsitul mecanism ISIS, care ajută pe proiectant să tragă linii paralele şi perpendiculare pe desene.

Din şedinţa de ieri şi cea de azi, am înţeles că aveam în faţă un mecanism al producţiei care funcţionează, dacă nu ca un ceasornic, cel puţin ca un mecanism rodat de o disciplină, nu chiar ca la armată, dar nici prea departe. Uzina impresiona încă din acele timpuri când producţia era concentrată majoritar în hala veche. Totul era lustruit, aleile erau marcate cu trasaje cu vopsea albă, în lungul aleilor erau straturi de flori, deşi spaţiile libere printre hale erau destul de reduse. Geamurile la hale erau curate. Se vedea existenţa unei mâini forte de gospodar.

Conform graficului întocmit de inginerul şef, căzusem să încep cunoaşterea uzinei cu sectorul forjă şi turnătorie. Nu era specialitatea mea, dar i-am dat atenţie, deoarece nu ştiam despre sectoarele „de cald” decât ceea ce învăţasem la cursul de tehnologia materialelor.

Nu mai ştiu cine era şeful secţiei, dar mi-l amintesc pe maistrul Şpanelli Robert, unul din cei veniţi de la IAR Braşov. La un moment dat, deoarece crescuse cererea de piese turnate şi crescuse numărul de muncitori ce lucrau la formarea în nisip a formelor de turnare se simţea lipsa sculelor mărunte de formare, linguriţe, cuţitaşe, lanţete şi altele de acest fel şi nu se găsea nici o întreprindere care să se angajeze să facă astfel de mărunţişuri.

La o operativă, directorul Naghi a hotărât scurt. Angajăm nişte şătrari, le arătăm sculele şi le fac ăştia urgent după model, nu mai pierdem timpul. Zis şi făcut; în câteva zile, cinci bruneţi şi-au întins la turnătorie pe jos nicovalele şi în două săptămâni au rezolvat necesarul de scule mărunte de turnătorie, cred şi pentru generaţiile viitoare. A fost prima dată când am înţeles că sectorul particular este eficient fără birocraţie şi fără multe discuţii. Evident aceste reflecţii le-am ţinut pentru mine atunci.

În săptămânile următoare am trecut prin toate sectoarele uzinei, dar voi rămâne mai mult la sectorul 2 uzinaj care era specialitatea mea.

Sectorul era amplasat în hala veche rămasă de la fabrica de hârtie. O hală mare, cam întunecoasă, având pe partea dreaptă deasupra magaziilor de SDV-uri un balcon şi în lungul său câteva birouri: precum biroul şefului de secţie, biroul normatorilor, biroul dispecerilor şi altele. În capătul dinspre poarta pentru personal erau câteva birouri ale sculăriei, sculăria şi laboratorul metrologic. În partea dinspre curte a sculăriei erau depozitul de materiale a sculăriei şi rampa pe care se descărcau şi încărcau materialele. Amintesc de această rampă, deoarece ne povesteau cei veniţi înaintea noastră că nu se mai ştia cum se ajunsese ca uzina să aibă o gospodărie întreagă cu pământ undeva pe la Piteşti şi atelaje şi boi pentru lucrat pământul.

Boii erau ţinuţi aici la uzină şi se încărcau în camion de pe rampa sculăriei când trebuiau duşi la lucru, evident cu tot circul de convingere a boilor să se urce în camion şi la care se strângeau toţi gură cască din uzină.

Când Naghi a venit director, a desfiinţat urgent circul cedând, pământul unei gospodării de stat. Sectorul „zootehnic” a mai dăinuit în uzină un timp, prin existenţa unui cal chior care trăgea o tablă cu care se căra şpanul rezultat la uzinare şi care a fost înlocuit cu un electrocar prin anul 1958.

Ce a rămas a fost o crescătorie de porci care asigura la cantina uzinei o masă consistentă pentru salariaţi.

Secţia de uzinaj nu era organizată pe atunci pe linii de fabricaţie pe piese, ci pe grupe de maşini unelte. Erau grupate într-un loc strungurile. Lângă ele era grupa maşinilor de frezat, o grupă a maşinilor de găurit şi alezat şi apoi grupa maşinilor de rectificat cu piatră abrazivă. Evident, la intrare era grupa maşini de debitat care tăiau barele de metal în bucăţi corespunzătoare piesei care urma a se prelucra. Într-un spaţiu separat era grupa maşini de danturat, curent denumită grupa de roţi dinţate.

Mai târziu a fost acolo atelierul de prototipuri. Între grupele de maşini unelte erau bancurile de ajustaj unde ajustorii înlăturau cu pila muchiile ascuţite rezultate la prelucrare.

Piesele brute şi materialele de prelucrat erau aduse manual cu cărucioarele şi transmise de la o maşină la alta tot cu cărucioarele trase manual, de dispeceri, pe loturi de fabricaţie, conform „marşrutului”, adică a fişei tehnologice unde erau înscrise operaţiile de efectuat şi timpii de lucru stabiliţi de normatori. În acest sistem de lucru adecvat situaţiei când există un număr mic de piese de lucrat rolul maistrului era esenţial. El era omul care ştia unde se prelucrează fiecare, dirija trecerea de la o maşină la alta, cunoştea oamenii şi ştia ce poate face fiecare.

Era ajutat de muncitorii mai în vârstă care lucrau pe maşini, dar care cunoşteau problemele tehnice pe care le ridică o piesă sau alta şi cu care se consulta când era depăşit de o problemă sau de o situaţie.

Îmi amintesc că la strunguri era maistru Munteanu, ajutat de Pisău, Breabăn, Bracaciu, strungari de înaltă calificare proveniţi de la IAR Braşov. La freze era maistru Pitulan şi ajutor era Chiriţă. La grupa de roţi dinţate era Armeanu, ajutat de inginerul Tudor Georgescu de la serviciul tehnic, deoarece producerea roţilor dinţate presupunea efectuarea unor calcule şi a unor trasaje la planşetă care nu puteau fi făcute în atelier. De ajustori răspundea maistrul Ţuică, care în pofida numelui era un om foarte la locul lui şi care cred că nu călcase prin cârciumă vreodată în viaţă. Îmi amintesc că, la un moment dat, a fost numit ca deputat la Marea Adunare Naţională şi i-au schimbat numele în Tuică. Se considera atunci că nu este adecvat ca un deputat să se numească Ţuică. Şeful secţiei de uzinaj era inginerul Stoica Vasile.

Am lucrat cu el, fiind în subordinea lui la început şi mi-l amintesc ca un om foarte eficient care umbla tot timpul printre maşini, ştia fiecare piesă în ce stadiu era în fiecare moment şi erau sute de piese pe care le coordona prin maiştri, spre a asigura ritmic montajul. Această organizare pe grupuri de maşini unelte devenise deosebit de incomodă odată cu creşterea volumului de piese în fabricaţie, deoarece permanent trebuiau mutate loturi de piese la diferite maşini care erau în diverse locuri prin hală ceea ce creia o forfotă de nedescris de cărucioare şi oameni. “ - Incheiat citatul -

Nea Costica Constantinescu YO3ALR a fost un membru de cinste al acestei societati cu valori spirituale si tehnice care a adus o contributie inestimabila procesului de dezvoltare al uzinei IMS/ARO.

Pe linie personala, unul din interesele noastre comune a fost electronica si radioamatorismul care in acel timp facea primii pasi pe plaiurile Muscelene.

Televiziunea era redusa la citeva ore pe zi si se faceau eforturi extreme de a construi “antene” care sa receptioneze un semnal mai decent - la sfirsitul saptaminii.

Componente electronice erau foarte greu de gasit, totul se fabrica “in casa” si succesul reprezenta o victorie comuna .. Amintirile sint vii si nemuritoare ..

Am absolvit Academia de Marina in 1969 si am inceput a naviga pe marile si oceanele lumii. Radioamatorismul a ramas in inima dar datorita utilizarii zilnice a aparaturii de bord interesul s-a relaxat in timp (ex. YO4WP/MM).

In toamna anului 1974 m-am casatorit si plecat in Danemarca. Navigatia a ramas obiectivul principal si modul de existenta. Prietenii nu i-am uitat dar nu am avut posibilitatea de ai vizita regulat. Au urmat ani de munca intensa, absolvind suplimentar doua academii tehnice pentru “Constructii si operatiuni petroliere maritime”. 

Constructiile industriale maritime nu au nimic comun cu cele de pe uscat (sau prea putin) si exista  studii specifice pentru desen, construire si aprobare.  Platformele se construiesc pe uscat dar se instaleaza pe o pozitie bine determinata.

In 2004 am fost numit Project Manager in SE Asiei si m-am mutat la Bangkok.

Fiind asa de departe am pierdut conexiunea cu cei mai buni prieteni, alti ne-au parasite, dar nu i-am uitat. Intimplator am urmarit activitatea radioamatorilor din Romania si printr-o surpriza extrem de placuta am vazut un articol prezentat de Nini referitor la bunul meu prieten Constantinescu. A fost o placere inestimabila...

In aceasta vara am avut posibilitatea sa-l revad si sa petrecem impreuna la Bucuresti, momente extrem de placate intr-o ambianta tipica romaneasca, sa developam filmul amintirilor nemuritoare.

Nini: Vad ca esti foarte legat de orasul Cimpulung Muscel si apreciez asta.

Mircea: Cimpulung Muscel nu este Bucurestiul, Constanta sau Oradea … Ca sa intelegi cultura locala trebuie sa te bucuri de contactul personal cu societatea autohtona de pe aceste meleaguri. Istoria a scris multe despre  valorile locale, natura si creativitatea Musceleana.

In vremurile anterioare, cand TV-ul si internetul nu erau la orizont, posta si telefoanele erau singurele mijloace de comunicatie cu lumea “interlopa”.

Pentru a putea vizualiza imaginile precedentului a trebuit sa folosesc impresiile concetatenilor mei cu care am crescut si evoluat avand aceasi tinta comuna... viitorul.

Nini: De unde a plecat aplecarea ta catre electronica?

Mircea: Electronica a fost intotdeauna o fascinatie si o chemare dar cred ca pasul principal a fost facut cand am vizionat la cinematofraful local un film: Daca toti tinerii din lume (http://www.ch73.net/player.php?id=308&table=1&ln=gb).

Curiozitatea spatiala, dorinta  tehnica si culturala m-a apropiat de radioamatorism si pe la 12 ani am inceput sa operez ca  SWL avand indicativul YO7-6010.

In Cimpulung  am avut o stransa colaborare YO7DZ, cu Petrica Radulescu YO7ABG, Istrate si cu bunul  Constantinescu Constantin YO3ALR de la ARO.

Intrand in 1965 la Academia de Marina am devenit membru la YO4KCA din Constanta si am obtinut  licenta de emisie cu indicativul YO4WP. Au fost ani frumosi si plin de scuccese.

Mai tarziu, din cauza navigatiei, a trebui sa reduc activitatea de HAM din cauza profesiunii si a perioadelor lungi de navigatie internationala.

Profesional folosesc foarte mult licenta GMDSS atat pe VHF/UHF cat si pe SW sau pe satelit.

Nini: Te rog sa-mi spui cum se numeste sotia ta si care este profesia dansei.

Mircea: Numele sotiei este Meaw Popescu si este coordonator tehnic la o companie de operatii subacvatice la Bangkok.

Nini: Intrevezi ceva la orizont, ca o sa te reapuci de radioamatorism?

Mircea: Probabil ca in anii urmatori o sa reincep activitatea de HAM avand posibilitatea de a mentine legatura permanenta cu vechii mei prieteni de pe glob.

Draga Nini
Am ajuns cu bine acasa. In primul rand trebuie sa-ti multumim pentru ajutorul dat, pentru facilitarea reintilnirii cu nea Costica! Au fost si raman momente extrem de frumoase! Multumim lui Dumnezeu ca l-a tinut bine cu sanatatea, se tine foarte bine avand in consideratie varsta si prin ce a trecut... Noi am terminat sejurul extrem de incarcat, intr-o perioada extrem de scurta. Cand am venit acasa a trebuit sa plec imediat offshore pe platforma. Acum sunt cateva zile acasa datorita situatiei meteo dar o sa plec din nou peste cateva zile. O sa va trimit prin mail fotografiile facute in Bucuresti.
Cu stima si multe multumiri,
M. Popescu

M-am bucurat enorm ca am putut sa ajut acesti doi oameni minunati sa se regasesca peste ani. Pastram in continuare legatura.

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi vazut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Intalnire%20emotionanta%20intre%20doi%20radioamatori%20si%20prieteni/index.html