O întalnire cu Sandu Grosu

Privire dinspre mixer (nu este vorba de mixerul din bucătărie).

Există persoane cu vocaţia construcţiei, asocierii, coagulării. Unul dintre aceştia este Iulian Rădulescu, inginer politehnist (Transporturi) care, pe unde l-au purtat paşii, a pus la cale asociaţii, echipe, brigăzi. Acest neastâmpăr l-a împins spre fondarea clubului “Z” de la Casa de Cultură “Mihai Eminescu” a sectorului 2, de pe strada Mihai Eminescu, după toate regulile britanice: siglă (concepută de un arhitect), carnet de membru cu fotografie, cotizaţie, control la uşă.

Titulatura a fost aleasă pentru a obţine “aprobările” înfiinţării, fiind vorba şi de titlul filmului militant “Z” din 1969 al lui Costa Gavras. Ulterior, Iulian a trecut spre religie, alăturându-se unei comunităţi creştine aparte (cult aprobat), unde s-a impus prin calităţile sale, ajungând să deţină ranguri înalte în ierarhie. Evoluţia sa îmi aminteşte de două cazuri mai cunoscute, preot Dan Bădulescu şi Paul Grigoriu Junior, care în paralel cu rockul au studiat temeinic teologia ortodoxă. La Club “Z” prezentam muzici, atât de audiţie, cât şi “disco” la dans, adică eram disc- jockey (DJ). Atmosfera era plăcută, constructivă, fiiind noi sprijiniţi şi de înţelegătoarele salariate Stela Crăiniceanu şi regretata Puşa Zaharescu (un suflet de aur), cu care am fost ulterior coleg la secţia de muzică uşoară a Radiodifuziunii.

Eee, dar m-am luat cu vorba dragii moşului şi am uitat unde vroiam să ajung. Discoteca şi clubul nu puteau să funcţioneze fără boxele şi staţia electronistului Casei - Nelu, care era ajutat uneori de Sandu Grosu. Era şi el salariat, aşa că era mereu la sediu, dar nu la sonorizare, locuia pe aproape şi a devenit mâna dreaptă a lui Iulian, fiind deţinătorul registrelor. Aşa l-am cunoscut pe Sandu, masiv, bine făcut (făcea rugby), gata să ajute, oricând şi cu orice putea, un coleg şi partener în care te puteai încrede (iar faptul că terminase la ”Cantemir”, ca și mine, îl creștea în ochii mei). Dar nici nu bănuiam pe ce cale “tehnico-artistică” o va apuca: resortul său interior să fi fost declanşat de impulsul acelui club deosebit, cu totul deosebit ? nu este imposibil...

Atent, migălos, priceput, harnic, a urcat toate treptele unei meserii (profesii) dificile, aflată la început de drum pe atunci, trepte descrise, oarecum, în carte. Un timp l-am urmărit de departe, ne întâlneam mai rar, dar aflam aproape totul, fiind noi înotători în aceleași ape. Trebuie spus că ”amplificarea” concertelor era, cum este și astăzi, o parte principală a evenimentelor culturale și implicit ”instalația de sonorizare” cu tehnicianul- sunetist erau esențiale. Instalațiile erau de două categorii: 1. cele aparținând formațiilor, deschizătoare de drum (mult invidiată - peretele Marshall) fiind Phoenix, urmată de Metropol și Celelalte Cuvinte, pentru ca în final să apară adevărate ”uzine” mobile, firmele Sfinx și Hololgraf. Dar aceste formații le foloseau permanent - da, chiar dacă nu vă vine să credeți, pe vremea aceea mai toate formațiile, mai mari sau mai mici, aveau permanent treabă - așa că organizatorii de spectacole de divertisment nu prea le puteau închiria de la ele; 2. instalații deținute de ”particulari”, sonorizatori care-și construiau bucată cu bucată (un microfon, un stativ, un cablu, o boxă etc.) instalația proprie, de la câteva sute de watts (adică ”Vați”) până la câteva mii, instalația fiind închiriată împreună cu proprietarul -sunetist (ziși și sonorizator, inginer de sunet). Spectacolele de divertisment, numite pe nedrept ”șușe” (șușanele) aveau un afiș de tipul următor - folkist, artist comic, solist/ă de muzică ușoară, uneori și solist muzică populară, formație pop-rock, prezentator. Marii organizatori (Șuteu, Anghel ș.a.) erau căutați de instituțiile de stat - teatre, opera națională, case de cultură,  Ansamblurile artistice ale Armatei, Sindicatelor, Internelor (dacă nu știați, la diverse Ansambluri aveau băgate cărțile de muncă toți soliștii bine cunoscuți de muzică ușoară și populară, de unde credeți că-și iau acum pensiile ? nu conta salariul, nu se duceau la ”servici”, aveau doar obligația să cânte de 3-4 ori pe lună pentru instituție), ca să organizeze turnee lungi prin toată țara de două- trei săptămâni, uneori cu ”pendel” (două spectacole în aceiași zi,în localități diferite, la 17.00 și la 20.00). Ideea era să scoată cumva niște fonduri, li se impusese modalitatea numită ”auto-finanțare”. La Ansamblul artistic al U.T.C. (situat în splendida clădire ”Tinerimea Română”, inaugurată în 1935 de Nicolae Iorga, aflată vis-a-vis de Teatrul Bulandra- Izvor) erau angajați sunetiști proprii, fiindcă acolo se importase o instalație profesională. Și la U.T.C. aveau carte de muncă numeroși soliști, printre care și... Dan Spătaru.

Eu și cu fratele meu Octavian-Tavi am prezentat sute de spectacole de felul acesta, astfel cunoscând direct pe mai toți sunetiștii, nu numai la scenă, ci și în autobuzul de turneu. Pe mulți îi  amintește Sandu în carte: Cornel ”Schwartz” Calboreanu (de la Phoenix), Genu Vasiliu sau Tănase, sunetistul lui Mihai Constantinescu. Organizatorii știau bine ce ”putere” instalată are fiecare deținător, potrivită așadar pentru o sală mică de teatru, una mai mare de sport sau în aer liber și-i angajau în consecință. Profesia asta de ”sunetist” se învăța deja în Occident în școli de profil, la noi nu existau așa ceva, fiecare fura meseria de la cei de dinainte. Așa a prins-o și Sandu și m-a mirat, cu simpatie, cum a reușit să urce treptele respectului într-o lume concurențială dură, în care trebuiau să te solicite organizatorii permanent, altfel trăgeai mâța de coadă. El, un sportiv și un metalurgist, nici muzician nici electronist. Se dovedește încă odată că în orice profesie trebuie să ai pasiune și talent și el la avea pe amândouă. Căci ce făcea el și cei ca el, cum își ”fabricau” instalațiile, pare azi o poveste, un basm incredibil. Să ne amintim că Ceaușescu ceruse să se sisteze importurile, totul trebuia produs în țară. Atunci s-a dezvoltat exponențial inventivitatea românilor: era perioada în care, în spatele blocurilor, se reparau motoarele de Dacii cu o șurubelniță și o sârmă. Din ”secta” asta făceau parte și sunetiștii, care inventau și reparau stații într-o perioadă în care se mai foloseau diode și triode. O muncă asemănătoare cu cea a depanatorilor de maguri, casetofoane, TV, de la cooperativa ”Radio Progres”, de la care mai cumpărau piese. Vă mai amintiți disperarea familiei când se strica televizorul ”Telecolor” fiindcă se ardea un condensator ? ( cunosc un vechi depanator ”cooperatist” care nu mai are ce să repare în București la LCD-uri, așa că se urcă sâmbăta în mașină și colindă satele, oprind din casă în casă ca să consulte televizoarele cu tub catodic, așteptat ca un vraci). Da, sunetiștii erau niște vraci: lucrau  cu voltmetru și letcon, dar și cu țipirig, cositor - fludor, clorură - cine le mai știe ? (unele nocive pentru sănătate). Dacă îți aducea cineva din Bulgaria un Goodmans era sărbătoare. La Sfinx se putea învăța câte ceva de la ”meșterul” Bibi Ionescu: acolo se formase gruparea de Sandu (trei, apoi doi) renumiți în branșă.

O misiune dificilă o aveau sunetiștii la festivalurile și concursurile de muzică rock. Toate formațiile aveau senzația că omul de la mixer are preferatele sale și ca să le reliefeze pe acelea le șuntează pe celelalte, așa că veneau la el cu o sticlă de vodcă pentru ajutorare. Oricum, la final urlau : S-a auzit prost, basul nu se auzea, vocalul era prea încet ! Nici vorbă de așa ceva, basistul cânta aiurea, ce să facă bietul mixerist ? La Sandu Grosu nu prea auzeai asemenea învinuiri, se știa că este corect, ba chiar ajută ”din butoane” formațiile tinere. De altfel, prestigiul său de băiat corect, de specialitate, l-a impus și pentru juriile unor concursuri muzicale.

A lucrat în ambele categorii - atât ca slujbaș doar la câte o formație, cu instalația formației, cât și solo, ”pe persoană fizică”, cu instalația proprie. Așa că a participat la sute de concerte, evenimente, spectacole, de toate mărimile, greutățile, protocoalele  și genurile. Îl știa toată lumea și el îi știa pe toți. În agenda sa (nu existau smartphonuri) găseai nume de chitariști, bateriști, soliști de ușoară, populară și operă, actori, balerini, directori de case de cultură și teatre, șefi de restaurante și hoteluri, șoferi, sunetiști, bișnițari de piese, vânzâtori de instrumente. De asta era căutat, avea ureche pentru orice fel de spectacol, nu numai pentru rock - care rămânea însă terenul său preferat de lucru. Așa a făcut numeroase turnee peste hotare, în special în țările din lagărul ”socialist”, prilej de a cunoaște muzici și realități diverse, dar și de a-și rotunji veniturile. Căci la noi nu se găsesu o mulțime de lucruri, iar ”piața” autohtonă îți dicta ce poți aduce , ce ”merge” - de la corzi de chitară la motoare de barcă. Așa cum recunoaște, sunetiștii de top n-o duceau rău deloc, câștigau mult peste medie Dar pentru asta trebuia să fi în top, să te caute lumea, nu oricine ajungea la fructele oprite. 

Vă da-ți seama că Sandu are în tolbă mii de povestiri, unele amuzante, altele dramatice. Dacă stai cu el la o bere, poate povesti până a doua zi: de fiecare dată când îl întâlnesc (ca nu demult, la venirea din Grecia a unui prieten comun greco-gălățean, Nikos Moscopoulos, care cântase cu Cristal), începe să deșire cu o baghetă magică, ca în Harry Potter, nume și întâmplări de nimeni știute, din turnee, de la repetiții, de pe scene. Din cauza asta sunt mirat și supărat că de data asta nu a fost mai volubil, nu a adăugat alte și alte întâmplări, nu a punctat evenimente la care a fost martor, pur și simplu a făcut un rezumat. Volumul ăsta trebuia să fie de trei ori mai voluminos ! Poate o continuare, un volum 2...

O observație de ordin moral se impune însă: Sandu Grosu a trăit printre artiști, uneori zi de zi, cunoaște bine zeci de ”nume” de prim ordin, le știe nu numai calitățile, ci și defectele, micile slăbiciuni omenești. Unii sunt zgârciți, alții - bârfitori sau profitori, se întrec cu băutura, mincinoși, fac escapade amoroase extra -conjugale, neserioși, fac promisiuni inutile, aroganți, nepunctuali, lăudăroși. Nu întotdeauna talentul artistic este dublat de caracter impecabil. Da, Sandu îi cunoaște foarte bine, știe toate astea. I-ar fi fost foarte ușor să bage câteva ”șopârle”. Dar a ales să nu coboare la nivelul publicațiilor senzaționaliste, de scandal, lasându-ne să cunoaștem artiștii doar pe latura lor de talent, pentru care îi iubește lumea. Așa și trebuie. 

Florin-Silviu Ursulescu  

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi văzut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/O%20intalnire%20cu%20Sandu%20Grosu/index.html