Inginerul George Varga si ICRET

La vremea respectiva auzisem multe despre Dl. George Varga si despre ICRET. Spre bucuria mea, am intrat in posesia acestui material despre dansul de la sotia sa D-na Mia Bucurescu. Si pe aceasta cale ii transmit mii de multumiri.

Nascut in 1930 si absolvent de Politehnica (Telecomunicatii) in 1953, George Varga si-a inceput activitatea  de inginer stagiar in acelas an, prin repartitie guvernamentala  la Complexul de statii de radioemisie de la Galbeni (langa Bacau). Cladiri cu zeci de emitatoare si antene de emisie intinse pe kilometri intregi, destinate transmisiei  emisiunilor propagandistice pentru comunistii din strainatate (tarile capitaliste) erau exploatate si intretinute de o “armata” de ingineri si tehnicieni. Departe de lumea civilizata, aprovizionati precar cu alimente (cca. trei sortimente: margarina, halva, marmelada), cu un program de lucru draconic (frecventele de emisie trebuiau schimbate permanent dupa ordine primite intempestiv, niciodata cunoscute dinainte), cu o aparatura nefiabila, care se defecta des, cu un echipament de interventie si masura foarte modest, oamenii trimisi aici (nimeni nu se ducea de buna voie) traiau ca intr-un lagar de munca (foarte calificata). Dar erau toti tineri, invatau si lucrau cu interes (poate fiindca nu aveau nici un fel de alte distractii) si constinciozitate. Cand apareau pane grave, programul nu mai conta, toata lumea participa pana la rezolvarea situatiei. Astfel dupa o zi si o noapte de stat aplecat pe scheme, varat pe sub rack-uri, facand si desfacand circuite, tanarul de numai 24 de ani, cand s-a dus in sfarsit sa se culce, a trebuit sa-si taie cizmele ca sa se poata descalta. Picioarele ii erau asa de umflate ca i se incastrase carambul in piele. Aventuri de genul acesteia i-au facut cunoscut numele pana la insusi ministrul telecomunicatiilor pe atunci in functie. Figura antologica, tov. Simulescu, brav muncitor CFR-ist, alfabetizat proaspat pentru a-si putea justificat functia, dupa o vizita (evident de lucru) la Galbeni, l-a placut pe tanarul, care pe langa faptul ca era capabil si muncitor, era si prezentabil si vorbea frumos, cu cuvinte alese dar pe inteles. Si ca mare senior proletar ce se afla, cu puterile discretionare pe care i le asigura inalta sa pozitie, a hotarat pe loc mutarea inginerului in Bucuresti. In minister, director general adjunct al “Directiei generale de radiocomunicatii”. Un salt astronomic care insa contravenea total aspiratiilor unui om care se pregatise pentru o cariera tehnica, pe care o  indragea. Avea acum un birou somptuos cu un fotoliu pe masura, pe care-l utiliza foarte rar fiindca statea mai mult in picioare din respect fata de subalternii sai, care erau toti ingineri maturi, personalitati in tehnica in care el deabia pasise. In plus era permanent la dispozitia ministrului care-l considera scutierul sau si-l consulta cu autoritate. Ii trimitea personal lucrari spre rezolvare (desi avea un secretar la fel de pitoresc ca si el) semnate: “simul” (cu toate literele mici; nu folosea majuscule decat la inceputul unui rand). Un exemplu, pe cat de amuzant pe atat de edificator pentru cazul in speta, este modul in care ministrul cere directorului adj. sa rezolve o cerere pe care el o considera de competenta Ministerului Culturii (unde era ministru Constanta Craciun)

   “tov varga bagato (bagati-o) la constanta craciun

                                 simul”

Pe langa problemele tehnico-administrative curente, in minister apareau frecvent situatii impuse de protocol si reprezentare ca vizite, concerte, festivitati,etc. Vizitele strainilor, erau in special din sfera sovetica si de regula limba de protocol era rusa. Ing. Varga, absolvent din URSS, bun cunoscator al limbii ruse, cultivat (invatamant secundar dinainte de reforma invatamantului din 1948) si meloman pe deasupra, era omul ideal pentru toate intalnirile ministrului care se terminau (inainte de masa de adio) cu audierea unui concert sau vizionarea unui spectacol. Prin 1955 incheierea vizitei ministrului telecomunicatiilor al URSS, un inginer mai in varsta care intamplator era si un om de cultura, urma sa se faca cu vizionarea baletului “Copelia” de Delibes. In loja, inainte de spectacol, cei doi ministri si traducatorul. Demnitarul rus ia programul si citeste: “Lakme”! Contrariat intreaba de ce s-a schimbat spectacolul. Pana sa apuce George Varga sa spuna ceva, Simulescu, care gaseste ocazia sa-si arate eruditia si cunostintele de limba rusa, raspunde prompt:

- Copelia pa rumanski Lakme.

Situatiile in care era pus, amuzante sau penibile, obositoare sau  stanjenitoare, lipsa unei activitati tehnice dupa care tanjea, ii dadeau serios de gandit la o solutie care sa-l elibereze din cusca aurita in care se simtea prizonier. Scaparea a venit odata cu aprobarea introducerii televiziunii in Romania in primavara anului 1956. Plecat la Leningrad (Sankt Petersburg) cu o delegatie de cca. zece ingineri pentru initiere in noua tehnica si receptare a utilajelor de emisie si reintors in tara este singurul din toata delegatia ministeriala care ramane la montarea si mai apoi la exploatarea primei statii de emisie TV. Emitatorii montati in ultimele etaje ale Casei Scanteii (pentru a beneficia de inaltimea imobilului) dau prima transmisie in noaptea de trecere dintre anii 1956-1957. 

   In perioada 1957-1962 a condus Statia TV din Bucuresti intr-o munca de pionierat al tehnicii noi pe care o presupunea emisia in eter a semnalelor de imagine si sunet. Pionierat care a insemnat episoade intregi de lucru neintrerupt de zile si nopti, cu cateva ore de somn pe apucate. Apoi lucrurile au intrat in exploatare de rutina.

   In primavara anului1962 pleaca in Dobrogea langa localitatea Topolog (Tulcea) unde impreuna cu o echipa de specialisti francezi (“Thomson CSF”) si romani (“Teleconstructia”) monteaza si da in functie prima statie TV pentru litoral, la a carei expoloatare experimentala ramane sa mai lucreze cca. un an.

   In 1963 se infiinteaza in cadrul Directiei Radio-TV Bucuresti un serviciu de “Radiorelee si televiziune” destinat formarii unei retele de televiziune, extinderii radiodifuziunii si telefoniei prin radiorelee si emitatoare moderne in toata tara. George Varga, numit la conducerea acestui serviciu, pe langa coordonarea lucrarilor participa efectiv la montaje, reglaje, receptii, fiind unul dintre putinii specialisti in aceasta tehnica (inca) noua. Aparatura, mai putin fiabila produce destul de des defecte perturband programul de emisie care este foarte strict. Interventiile la care trebuie sa se duca sunt, pe langa dificultatea tehnica, complicate logistic. Statiile RR sau TV sunt situate (pentru a asigura o cat mai eficienta propagare a undelor) in locuri izolate, pe inaltimi, greu accesibile. Drumurile de acces (la vremea respectiva) sunt poteci de munte, de parcurs cu piciorul sau, cel mult, cu caruta. In unele locuri mai ajung funiculare forestiere. Desi un asemenea funicular era foarte nesigur (se oprea, carutul sarea de pe cablu si se rasturna) era folosit – cu tot riscul – de multe ori de inginerii plecati la depanari ca sa scuteasca timp sau pur si simplu din efortul drumului. Aflati la o interventie urgenta, George Varga impreuna cu directorul  DRTV Bucuresti G. Balaies, hotarasc, nu fara emotii, sa riste o calatorie (acrobatica) cu funicularul. Pana la statia de imbarcare sunt condusi de sofer care urma sa incarce bagajele in vagonetul urmator plecarii lor. Inainte de a se urca in carlinga, Balaies il intreaba zambind (verde) pe sofer:

 - Ba Antohie, dai si tu 5 lei pentru coroana daca ne prabusim?

 - Tovarase director, se poate? Pentru dumneavoastra dau 10!

Au existata si situatii mai putin nostime, chiar de-a dreptul dramatice, in timpul unor asemenea interventii. De pilda, in iarna  anului 1964 a fost chemat pentru o avarie grava a sistemului radiant al emitatorului TH-CSF de la Topolog. Omul George Varga, desi barbat aratos, nu era  robust si de fel sportiv ci  dimpotriva, usor supraponderal si foarte sedentar. Pentru a remedia defectul s-a urcat pe pilon impreuna cu doi mesteri pana sub antena, adica la cca. 150m inaltime, unde asezat pe burta pe o mica platforma, cu picioarele atarnand in gol (nu avea pe ce sa le sprijine), a lucrat mai bine de doua ore, singur pentru ca nu era loc decat pentru o persoana. Cele doua ajutoare, la un moment dat, au coborat sa aduca niste scule. Jos s-au cinstit cu cate o tuica sa se mai incalzeasca si l-au cam uitat pe sef sus. Acesta, intre timp, concentrat pe ceea ce facea a inghetat si a amortit. Coborarea sa, trup inert de la mijloc in jos, pe scara ingusta (pentru o persoana) neasigurata, perfect verticala, cu ajutorul celor doi baieti, deja veseli, a fost o cascadorie pe care ar invidia-o orice performer in aceasta bransa de spectacol senzational.  

Cu timpul, numarul emitatoarelor si al radioreleelor e tot mai mare si mereu in crestere, implicit probabilitatea de defectiune, precum si ideea de preventie a situatiilor de pana. Se impune, ca atare crearea unui organism care sa realizeze exclusiv asemenea cerinte. Totodata, incepand de prin anii ’65 - ’66 politica de import a statului roman comunist intra intr-o perioada de maxima austeritate. Ministerul nu mai primeste fonduri nici macar pentru cumpararea pieselor de schimb ale echipamentului existent. E momentul radicalizarii industriei proprii cand, “la pretioasele indicatii” ale sefului statului, totul trebuie sa se faca in tara. Tara al carei teritoriu e acoperit cu o retea de telecomunicatii provenind din URSS, Franta si Italia.  Mentionez de asemeni cererea crescanda de translatoare TV. Astfel, la inceputul anului 1967 ing. G. Varga primeste sarcina sa caute amplasament, oameni, utilaje, tot  ce e necesar pentru rezolvarea problemei, bine inteles fara sa afecteze serviciile in functiune, care oricum duc lipsa de spatiu, de oameni si utilaje. Asa ia nastere la 1 ianuarie 1967 “IRCUERT” (Intreprinderea de reparatii si constructii de utilaje radio-TV). In cateva etaje ale “Postei Vitan” (spatiu destinat proiectarii constructiilor si reglajelor electronice) si niste hale cedate de “Telefoane” in atelierele “Clabucet” (pentru tablouri de electroalimentare si tratamente chimice) si mai apoi inca vreo cateva asemenea incaperi in str. Galvani-Tei. Directorul G. Varga  va face echipa cu un inginer sef fost pionier in telefonie (in varsta si total strain de tehnicile radio-TV) si cu un  contabil sef sosit putin inainte de pensionare de la o fabrica de dulciuri. Mai primeste si cativa stagiari care au idee de telecomunicatii  si cca. cincizeci de muncitori disponibilizati, prin defiintarea de catre Chivu Stoica, a unei intreprinderi de aparataj de telecomunicatii.

La sfarsitul anului 1967 mai soseste o echipa de proaspat absolventi ai facultatii de electronica iar 1968, gratie intelegerii de care s-a bucurat G. Varga din partea ministrului adj. in functie, ing. Gh. Airinei, intreprinderea capata inginerul sef de care are nevoie in persoana lui Andrei Chirica. Impreuna cu constructorul sef, talentatul ing. Dan Serbanescu, nucleul tare al viitoarei fabrici este format iar in jurul sau (datorita personalitatii, priceperii si charismei acestor trei corifei) se aduna tineri (in majoritate) ingineri, tehnicieni, muncitori, foarte entuziasti care reusesc sa formeze (practic) pornind de la zero, o fabrica. Printre primele constructii realizate se numara translatoarele TV care  initial urmeaza proiectul ICPTC (Institutul de constructii si proiectari de telecomunicatii). Se mai fac subansamble, module de schimb pentru echipamentele din exploatare, bobine PUPIN pentru sistemele telefonice si incepe de asemeni proiectarea si productia primelor emitatoare FM de radiodifuziune.

Dupa cca. patru ani, cand fabrica incepea sa intre in rutina necesara productiei, George Varga impreuna cu Andrei Chirica reusesc sa obtina aprobarea construirii unei cladiri destinata exclusiv acestei intreprinderi in plin elan productiv. In 1973 pe str. Dr. Staicovici, in apropierea complexului de terenuri de tenis se va inalta o cladire moderna, cu cinci etaje, subsol, mezanin, terasa, pe un fundament care permite oricand o  suprainaltare, in eventualitatea, pe atunci previzibila si dorita, de extindere a fabricii. Odata terminata (ba chiar in timpul) constructia, mutarea se face fara intreruperea productiei care era conditionata de “Planul de stat”, imuabil si intangibil.

Fabrica va purta de acum inainte numele “ICRET” (Intreprinderea de contructii si reparatii de echipament de TC). Productia creste si se diversifica, numarul angajatilor ajunge la cca. 1500. Se fac translatoare tranzistorizate, dupa proiectul ing. Serbanescu, radiorelee de mica si mare capacitate, emitatori MF pentru radiodifuziune, sisteme radiante, sisteme de telefonie digitala (PCM), sisteme de autofranare (INDUSI) pentru calea ferata, etc. In incheierea discursului tinut cu ocazia aniversarii a douazeci de ani de la infiintarea intreprinderii, directorul George Varga prezinta un bilant care da tabloul complet a ceea ce se reusise:

“In total in cei douazeci de ani de existenta, ICRET a pus in fabricatie peste 600 de produse independente, care cuprind peste 1500 de repere si subansamble, folosind cca. 12.000 de sortotipodimensiuni de materiale componente.”

In perioada 1978-1984 lucratorii (ingineri, tehnicieni) ICRET fac colaborari si specialzari in Franta, Italia si Spania. Se pune chiar, la un moment dat problema exportului catre TRT-Franta a unui numar de translatoare. Sunt anii de glorie ai productiei  ICRET-ului, anii in care atat fabrica pe cat si conducerea sa primesc decoratii (fruntasi pe “ramura”, “Ordinul Muncii”, etc.)  ca semn al pretuirii de catre  partid al efortului lor fructuos. Mai nostim e ca detasarea mult prea evidenta a acestui organism industrial de talie mica dar de importanta calitate si valoare a realizarii, incepe sa creeze probleme  tocmai la nivelul partidului. Trei ani la rand de “Premiul intai” cu steag de doi metri si diploma impozanta, nu intra in politica socialista  care nu poate sa admita asemenea discriminari.

“Mai potoliti-va  bai frate cu ICRET-ul vostru, ca nu e democratic ca sa luati voi mereu steagul”, a fost admonestat secretarul de partid. Si ICRET-ul n-a mai primit steagul desi au fost din ce in ce mai performanti. Intre timp insa, prin 1983 cel mai important protector al ICRET-ului ministrul G. Airinei este scos din functie si trecut in diplomatie. Ing. G. Airinei aprecia ICRET-ul si pe George Varga. Astfel, pe proprie raspundere l-a mentinut in post desi acesta, in anul 1974 l-a anuntat ca sora sa a plecat definitiv din tara (situatie incompatibila cu functia pe care o avea).

Reactia demnitarului dupa un moment de tacere a fost:

 - Nu ma intereseaza, du-te si vezi-ti de treaba.

Si nu l-a interest, adica a garantat pentru el, timp de aproape 10 ani, atata cat si-a mentinut el insusi pozitia guvernamentala. Ba chiar parca s-a apropiat si mai mult de omul pe care (acum) il ocrotea.

G. Varga i-a pierdut apoi si pe cei mai apropiati si mai de nadejde colaboratori: Dan Serbanescu ramas in Franta in timpul unei delegatii si Andrei Chirica promovat in 1984 ministru adj. de catre noul ministru Stelian Pintelie, un domn cu alura de James Bond, ca o amprenta parca, a faptului ca fusese seful  telecomunicatiilor speciale guvernamentale. Si pentru ca necazurile nu vin niciodata singure, in 1985 cladirea cea noua (12 ani), buna si solida (facuta din beton armat cu sina de cale ferata) cade prada buldozerelor care pregatesc terenul constructiilor faraonice din jurul “Casei Poporului”. Desi, prin interventii repetate la minister reuseste sa-l aduca pe Ceausescu sa vada si sa inteleaga ca aceasta intreprindere produce echipamente specifice telecomunicatiilor, de serie mica si complexitate mare, care nu se fabrica nicaieri in tara, aducand  statului economii de peste 100 de milioane de dolari (suma importanta la aceea data), evident nu gaseste intelegere. Mutarea se face in plina iarna – tot fara modificarea planului de productie – de data aceasta in trei sedii:

1. O cladire (la Podul Basarab) de cinci etaje care servise drept dormitor pentru CFR-isti.
2. O hala imensa care fusese prima remiza (depou) a locomotivelor CFR (tot la Podul Basarab).                                                                                                                               
3. Atelierele unui fost service auto de pe soseaua N. Titulescu.

In aceste conditii (in trei luntrii) a functionat intreprinderea pana la moartea sa “naturala” de dupa 1990. Ing. Varga nu a participat la aceasta disparitie (pe care, cine stie, poate ar fi reusit sa o impiedice, macar partial) deoarece in 1987, dupa remarcabilul bilant al realizarilor intreprinderii pe care l-a prezentat (parca in mod paradoxal ca o pedeapsa pentru buna purtare) a fost schimbat din functie de catre ministrul  St. Pintelie. Cauza era de fapt, incompatibilitatea situatiei sale (rude in strainatate) cu functia pe care o avea. Ultimii ani, pana la pensionarea  din 1990 a lucrat la “Centrul de calcul pentru Posta si Telecomunicatii”. Desi deja trecut (binisor) de prima tinerete si (de fapt) azvarlit dupa 20 de ani din fabrica pe care a creat-o (evident, nu singur) a crescut-o (adunand in jurul sau valori autentice), a mentinut-o la standardele impuse (impreuna cu oamenii priceputi si devotati care l-au urmat), cu toate mutarile intempestive si nenumaratele piedici (sustinut, spre norocul lui, de memorabilul om care a fost ministrul Airinei), primeste cu placere (sau poate facand “bonne mine a mauvaix jeu”) noua provocare. Va lucra la elaborarea de programe pentru calculator. E un domeniu nou si cum mereu s-a confruntat cu noul, pionier in televiziune si radiorelee, apoi in industria de telecomunicatii, de ce sa nu atace si domeniul tehnicii de calcul (aflat cam la inceput la vremea aceea). Si se lanseaza cu un asemenea elan in studiul si in elaborarea programelor de calculator, ca dupa un numar de nopti nedormite (cca. trei la rand) pentru a termina un program, face un infarct miocardic. Dimineata, la serviciu dupa ce termina (in sfarsit) programul la care lucrase. Din fericire infarctul nu i-a fost fatal si a mai putut lucra, fara incidente, in noua sa specialtate pana la pensionarea din 1990.

Nu am sa spun in incheiere vorbe mari (desi asa se obisnuieste si chiar asa se cade) despre “Omul” George Varga. Putinele (insuficientele) date pe care le-am prezentat il vor aminti celor care l-au cunoscut (cred, cu nostalgie si respect) dar nu vor reusi sa-l descopere celor care aud (citesc) intamplator depre el. Nu-i vor putea cunoaste autoritatea blanda, generozitatea, determinarea aproape de imposibil de a atinge un obiectiv, increderea totala in loaialitatea si valoarea celor cu care lucra, lipsa de ranchiuna, deschiderea catre nou, capacitatea de intelegere a greutatilor, atat ale oamenilor cat si a situatiilor, dorinta total dezinteresata de a ajuta  si masura in care a facut-o de multe ori.

As spune doar ca cei care au avut ocazia sa-l cunoasca si sa lucreze cu el s-au bucurat de un adevarat privilegiu.

                                     Mia Bucurescu