Lansare de carte - Grădina din sufletul meu

„Întâlnirea zorilor din tainicul apus”

Noul volum de poezie semnat de Cornelia Costin are ca titlu o sintagmă paradisiacă, Grădina din sufletul meu, la prima vedere edenul mult visat, grădinile raiului, sublima trăire a ființei umane într-o lume visată, creată, într-o lume despărțită, poate, de cotidian.

Grădina din sufletul meu ar putea fi, de ce nu, locul ideal unde te ,,așezi” simbolic, unde poți crea în liniște, deși temele abordate sunt legate de marea neliniște a vieții, de întâmplările ei, de iubirile ei, dar și de dramele ei. Poezia este un dialog continuu cu propriul eu, dar și imaginar cu Dumnezeu, ca voință supremă.  În Poetica, Aristotel spunea că ,,poezia este mai filozofică decât istoria”. Doctor în filosofie, Cornelia Costin a realizat o punte spirituală de la filosofie spre poezie, creând o istorie a propriilor trăiri, a vieții, a încercărilor ei, a relațiilor umane, cu bucuriile, fericirile și nefericirile acestora. Scriind poezie sub semnul filosofiei,  poeta își pune întrebări plecând de la ideea că și propria ființă poate fi o necunoscută, poate genera surprize, fiindcă nebănuit este sufletul omului încărcat de neliniști existențiale.  Definitorie în acest sens este poezia Cine sunt eu?... Tulburătoare întrebare pentru clipa plină de mister ce cuprinde metaforic viața în esența ei! ,,Cine sunt eu să tulbur o mare liniştită/Care cu greu îşi ţine valuri-speranţe-n frîu?/...În juru-mi urlă-o lume despletită/Mânată de izbânda scăldată în desfrâu/Ce uită că-n adîncuri zac vise şi nevoi/Care trezite-n pripă s-or revărsa şuvoi/Dacă măsura cu trufia se vor întrece iar/Şi tot seninul-liniştea vor fi-n zadar...//Încerc să mă destind şi să mă bucur/De clipele prea pline de-nvolburat mister/Şi pomul meu cu roade în văzul vostru-l scutur /Când, chiar nimic în schimb, nu ştiu să cer.../Mă-mbăt - a câta oară?-  cu razele de soare/Care ne-nvaţă să-nţelegem: Viaţa doare.../...Dar e povara fiecăruia de dus-adus/Întru-ntâlnirea zorilor din tainicul apus...” Poezia Corneliei Costin este premonitorie în ansamblul ei, este strigăt de durere, de îndoială, dar și de iubire. Relația poetei cu divinitatea este cea a ființei care a înțeles că omul e supus sorții, iar Creatorul în marea lui bunătate a orânduit fiecăruia destinul.  Nu e revoltă, nu e rugă, e doar o constatare filosofică, dublată de sentimentele materne, constatare  așezată și ea sub semnul îndoielii, așa cum se poate remarca și din poemul ce exprimă toate temerile lumii:,,O, Doamne!”. ,,O,Doamne, cât aş vrea să-mi fiţi aproape/Când  simt suspinul vostru ca al meu/ Dar poate vreau când nu vrea Dumnezeu/Să lumineze gândurile-n noapte…/Poate ar trebui să mai dormim/  Să aşteptăm lumina să inunde /Toată durerea pe care-o iubim…/Când nimeni lacrimile nu le-aude…”. Splendidă metaforă ce sintetizează durerea, care nu este și nu va fi măsurabilă, durere care, la Cornelia Costin, devine iubire! După părerea mea, poezia este o sinteză a trăirilor omenești, este sau poate fi chintesența unei existențe, transferată în metaforă. ,,Numai Dumnezeu știe de ce iubim viața atât” afirmă poeta, dar e singura noastră realitate, marea noastră revelație, marea noastră uimire. De ce iubim viața, când realitatea nu este pe măsura gândurilor, dorințelor, viselor noastre!?  De ce iubim viața când societatea este imperfectă, atunci când noi, oamenii ,,suntem striviți de roțile lumii”?  Poezie socială, poezie de revoltă împotriva unei guvernări  strâmbe, poezie ce pune problema existenței omului creator care continuă să scrie, să picteze, să compună, deși e conștient că prezentul îi e potrivnic!. ,,Numai Dumnezeu ştie de ce iubim viaţa atât.../Uneori mă simt ca Sapho care în insula ei /dă glas cu tristeţe marilor adevăruri.../Striviţi de roţile lumii...de guvern... /de ,,puternici” sau de neputincioşi/de doctori de tot felul/acceptăm efortul de a scrie, de a citi  cărţi /care nu schimbă lumea în ciuda talentului/ şi a trudei/ şi a speranţelor noastre...//Ne trăim vieţile şi apoi adormim pentru totdeauna/ cât se poate de simplu şi banal/devoraţi de timp sau de vreun accident oarecare/ între ore întunecate şi ore luminoase… dificile.../sperăm să obţinem mai mult/poate...să o putem lua de la-nceput?...Numai Dumnezeu ştie de ce iubim viaţa atât”. (Numai Dumnezeu). Poezia care dă și titlul volumului  Grădina din sufletul meu… este doar aparent grădina raiului visat, dorit, imaginat, este de fapt locul de unde începe revolta împotriva  unei lumi (lumea aceasta este grupul de putere, cel care ne guvernează existența!)  bazată în acțiunile ei pe ură, sub puterea căreia totul pare că se sfărâmă. Ca și Pasărea Phoenix care răsare din propria-i cenușă, tot așa în grădina sufletului apar trandafirii ,,balsam pentru rănile firii”  metamofozați  în speranța zilei de mâine,  un mâine în care peste grădina sufletului va apărea soarele.  Ca spectator al lumii, Cornelia Costin are puterea să se autodepășească, are speranța unei lumi mai bune, a unei grădini cu suflet. O metaforă cât o viață de om , grădina din suflet! ,,Eu stau în colțul meu și vă privesc/ Cum fiecare vă moșiți (doar ura?)/Și-ncerc seninul  să mi-l oblojesc/ Când toți în jur par c-au uitat măsura/ Atât de necesară-n toate cele...//Și inima îmi e de tot surcele.../Dar printre ele răsar trandafirii/Balsam pentru rănile firii/Şi-atâtea flori mă împresoară/Că sufletul uită să doară//Trudesc din nou din seară-n seară/Şi-i mai uşor tot ce e greu/Şi spaimele încep să piară/Când soarele iar împresoară/Grădina din sufletul meu...”. Tema morții, obsedanta temă a morții este o permaneță, dar nu teama de moarte, ci prezența necruțătoare a acesteia. Poeta a transferat în poezie durerea pierderii persoanelor dragi, a sufletului pereche și a primei izbânzi,  a pus întrebări, și-a pus întrebări despre sensul vieții, a rătăcit cu gândul printre stele, însă răspunsul pe care și l-a oferit, pe care l-a transformat în vers este doar o formulă de consolare, este tăcere, zbor frânt, mister al vieții în fața morții: ,,Am învățat tăcerea care doare /mai mult decât un crivăț, furtună sau vreun ger/ ce pustiește albul din candoare/ sperând să mai dezlege vreun mister/ pe care tu, copila mea, l-ai semănat/ în sufletele celor pe care i-ai iubit/  și de durere  ades i-ai vindecat...// Și nu-nțeleg de ce ne-ai părăsit/când erai numai zâmbet de ne-nfrânt/ și împlinire... darul din cuvânt..//E vrerea cerului precum se spune?// Cu tine împreună speram într-o minune/dar cerul nu s-a îndurat de mine /și-n ceata îngerească te-a înrolat pe tine...” (Scrisoare Mariei-Cristina). Deși Cornelia Costin scrie poezie cu rimă împerecheată, îmbrățișată, încrucișată,  cu monorimă, cu rimă albă,  scrie poezie respectând regulile prozodiei,  interesante și pline de tâlc sunt temele abordate în manieră personală,  marile teme ale lumii, de la naștere până la moarte. Cornelia Costin debutează  cu volumul Rugăciune (1998 editura Info-Team, București), în care tema nu este una religioasă, ci este mai degrabă atitudinea omului în  lupta pentru existență, răgazul luat pentru meditație, care poate fi numit simbolic rugăciune. În anul 2003  scoate volumul Nestingherit se-mpletesc zboruri (Info-Team; București),cu o tematică tulburătoare în acest secol neliniștit, în care zborul, mă refer la cel al gândului, al inimii, e aproape o figură de stil.  În anul 2008 apare volumul Roua dimineților uitate (Ars Longa, Iași), volum prefațat de Liviu Antonesei care face o introspecție filozofico-poetică (ținând cont de formația Corneliei Costin) descifrând cu acuratețea specialistului temele dominante ale poeziei din acest volum. ,, Cornelia Costin este o poetă adevărată, posesoarea unui flux liric vulcanic, exploziv, aluvionar. Recursul la perfecţiunea formală este doar mijlocul prin care autoarea reuşeşte să-şi impună controlul asupra acestei „materii lirice” uneori torenţiale, alteori de-a dreptul incandescente. […]Temele poeziei Corneliei Costin sînt marile teme ale poeziei dintotdeauna, dragostea, destinul, exilul în lume, comuniunea cu divinitatea, frumuseţea şi răutatea lumii, trădarea etc., iar ele sînt „salvate” nu doar prin fireasca retrăire şi prin forţa eruptivă a lirismului autoarei, ci şi prin binevenitele note ironice, autoironice, cîteodată chiar sarcastice, sosite la momentul cel mai potrivit, ca un fel de lovituri finale de dalta unui sculptor excedat de perfecţiunea statuilor sale de marmură. Acesta mi se pare, iarăşi, un semn al calităţilor care-i permit autoarei să facă pasul decisiv de la versificaţie – oricît de impecabilă ar fi aceasta – la poezie, la poezia care şi „doare”, nu doar farmecă prin rigoarea formei”.  Și  în acest volum Grădina din sufletul meu, Cornelia Costin  analizează raportul ei cu ceilalți, judecă, se revoltă, iartă, iubește, speră, chiar dacă în frumusețea lumii ei s-a insinuat durerea. O poezie ca un jurnal, o poezie despre viață și despre rosturile acesteia. ,,Mi s-a părut”, întrebare și răspuns, în egală măsură, fiindcă viața nu poate fi decât vis, în trecătorul nostru trup și trecătorul nostru timp!

Pușa Roth

Membră  a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Lansarea carții a avut loc la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“, vineri 3 noiembrie 2017, ora 14.  

Sursa: Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi văzut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Lansare%20de%20carte%20-%20Gradina%20din%20sufletul%20meu/index.html