Un realizator de emisuni muzicale la TVR, Doru Emil Ionescu

Pe Doru l-am cunoscut personal pe 4 martie 2009 la Cimitirul Reinvierea, cand ne-am strans cativa fani la mormantul lui Cornel Chiriac, cu ocazia implinirii a 34 de ani de la asasinarea celebrului prezentator de muzica de la Radio Europa Libera. De atunci am ramas prieteni. Pe 19 octombrie 2011 i-am facut o vizita la TVR unde am purtat o discutie la o cafea.

Nini: Cand ai inceput sa fii atras de muzica rock?                                                               

Doru: Prin 1970, acasa la Focsani ascultam de langa camera parintilor muzica rock transmisa de Radio Europa Libera. Erau milioane de romani, asta aveam sa o aflu mai tarziu, care ascultau muzica transmisa la acest post de radio de celebrul prezentator Cornel Chiriac. De atunci, lumea s-a schimbat pentru mine. Umblam la concerte rock, Cenaclul Flacara, etc. In liceu am facut parte dintr-o formatie de muzica usoara. La o intalnire cu Florian Pittis am dat mana conspirativ cu el si i-am strecurat o banda de magnetofon pe care erau cateva inregistrari cu formatia mea.                                  

Nini: La concerte de muzica rock te duceai?                                                               

Doru: Sigur ca da. La concerte eram in stare sa dau orice ca sa ajung in culise, sa stau printre cei cu muzica tanara, sa le car boxele, sa-i spionez pana dupa spectacole, la hotel, la bairamuri prin oras, oriunde erau invitati. Am prins inclusiv trupe din Germania Democrata: Prinzip, City, Elephant. Puiu Usturoi avea la Casa de Cultura trupa O.Z.I. (un fel de Savoy local), Nelu Mocanu avea, la fabrica de lemn, Tectonic (nu cel din Bucuresti). Puiu era prieten cu toate formatiile care veneau in Focsani, le imprumuta instalatiile de sunet si lumina, era celebru; cu toate acestea al doilea ma atragea mai mult cu riff-uri gen Smoke On The Water. Iar pe la Laris trecea toata mafia discurilor din Moldova.                                                                                                                        

Nini: In tabere scolare ai fost?                                                                                               

Doru: Am fost în tabere scolare platite de parinti incepand cu 1970, iar incepand cu 1980 in cele gratuite zise P.T.A.P. (Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei) in care ba am cantat, ba am zburat. Era o lume în taberele acelea, tineri care nu semanau cu cei din sistem. Unii pasionati si talentati, altii tare-n-tati.                                                        

Nini: O intamplare mai deosebita din liceu?                                                                       

Doru: Am asteptat clasa a XI-a ca pe nu-stiu-ce, simteam ca va fi ultima oaza de libertate inaintea examenelor serioase ale vietii. Si pana la vacanta de vara a venit Canalul! Lunile de primavara ale lui 1981, cu cazare in tabara de la Cumpana, cand a cazut pacostea si pe liceul nostru respectabil de mate-fizica. Se intampla prin rotatie cu fiecare liceu din judet. In primul week-end am prins un concert Iris la Polivalenta din Constanta. La iesirea din sala nu mai auzeam sirenele masinilor de Militie, drept care am marsaluit pe axul strazilor, in sir indian, pana in tabara de munca, la vreo 10-12 Km.                                   

Nini: Care au fost relatiile in tabara?                                                                                          

Doru: In postura de responsabil cu statia de radioficare pe toata tabara, am provocat proteste in randurile catanelor, puscariasilor si ale altor categorii socioprofesionale cu care ne-nvecinam si am fost expulzat. Manelele de-atunci se numeau Printisorul sau Cenusareasa, dar noi descoperiseram Back in Black; nu prea am mai dormit la Cumpana. Pentru ca incepuse sezonul estival si la Aurora (in Mamaia) cantau Iris, mult in noapte, dimineata plecam direct la munca.                                                                                                                                                                                                                                                     Nini: Ce cunostinte ti-ai facut la Canal?                                                                                            

Doru: Nu pot sa uit ca acolo m-am imprietenit cu cativa timisoreni care mi-au povestit de Celelalte Cuvinte si de targul de discuri de pe Bega. Deocamdata am ajuns la talciocul din Constanta, bine si-asa.                                                                                                                

Nini: La mare te duceai?

Doru: La mare tot cu rock-ul. Costinesti scria pe noi, da, Statiunea Tineretului! Acolo faceam jonctiunea cu bucurestenii, si nu numai cu ei, de aceeasi generaţie: Sid, Mamutu, Eva, Hipiotu, Sebastian Americanu. Ziua la nudisti, noaptea la Terasa Tineretului unde erau incartiruiti Compact (care nu cantau numai Fata din vis, ci si Clapton si AC/DC si Judas Priest si Dire Straits), la Dacia canta Rosu si Negru, la Forum canta Holograf. Seara de seara, apoi noapte de noapte dormind intr-un pod claie peste gramada. Ziua adunam sticle goale sa facem bani de bere si tigari; cu mancarea ne descurcam la Impinge tava.                                                                                                                                              

Nini: Ce impresie ti-a facut Bucurestiul?

Doru: Am ajuns si la Bucuresti, in Regie. Libertate maxima, ca asta era marele avantaj al studentilor din provincie. Discoteca nu, dar auditii rock cat cuprinde, ba chiar si concerte video, filme. La doua-trei camere era un magnetofon sau un casetofon si ditamai colectia de muzica. Discurile Phoenix se vindeau intre coperti negre, cu 200 de lei; acelasi pret ca si pentru Purple, Zep, Floyd, Queen si atatea altele. Un control al Militiei care umbla cu cainii printre camine mi-a gasit pe buletin autografele celor de la Holograf si am stat o noapte intreaga la sectia din spatele cantinei R2. Imi crescusera si pletele.                                                                                                      

Nini: Cu formatia de muzica cum stateai?

Doru: Mi-am facut o noua trupa, care si-a castigat usor un loc de repetitie la Universitas, apoi Club Ing si in fine la ravnita Casa de Cultura a Studentilor. Si vecinatatea Song-ului, a jazzmanilor Tiberian, Simion, Bontas, Badila, a cinematecii studentesti, a teatrului Podul. Am prins concerte epocale la Preoteasa, Club Ing in Politehnica, Aula Facultatii de Drept, dar si la Ecran, sala APACA unde portretul tovarasului Ceausescu fusese acoperit de o panză neagra (dar nu s-a intamplat nimic rau), Infratirea intre popoare, Modern, Casa de Cultură T4 (Turturele), Teatrul Evreiesc de Stat, iar peste toate Polivalenta (Sala Palatului din ce in ce mai putin) si Sala Teatrului Tanase din Calea Victoriei nr. 174. Unul dintre prezentatorii-organizatori: insusi Stelian Tanase, la un moment dat oprit, odata cu interzicerea celor de la Iris.                                                                                             

Nini: Calatorii in tara faceai?

Doru: Drumuri la Timisoara pentru discuri, parcă Piata 700 se numea talciocul, sau Iosefini (cine mai stie ?) si la Costinesti pentru un celebru festival rock. Ultimul a fost dureros de scurt, a tinut doar de la 6 dimineata pana seara. Cu trupa mea am inceput sa bat orasul, tara. Festivaluri-concurs: Buzau, Ramnicu Valcea, Craiova, Tg. Mures la finala pe tara a Cantarii Romaniei, ce lume! La Campulung Muscel textele noastre, Esenin plus unele originale cu subiecte istorice n-au avut probleme. In schimb, formaţia instrumentala Numărul 1, care trebuia sa ia Marele Premiu a fost pusa sa-si schimbe titulatura. S-a tot gandit Adi Butoi si a scos-o: -Atunci Presedintele sa-i fie numele!              

Nini: La Revolutie ce ai facut?

Doru: La Revolutie, cu toate zvonurile de la Timisoara, am pus pariu ca Ceausescu n-o sa cada; avusesem o viata calduta si nu-ntelegeam ce se intampla. Dar pe 22 m-a luat valul spre sediul Comitetului Central. Avansam prin multime ca prin branza; cum ne vedeau pletosi sau barbosi, demonstrantii faceau carare in fata noastra. Un prieten basist de la alt grup al Preotesei, Interval, a fost printre primii, in 21 decembrie. Au trecut cu TAB-ul peste el, apoi l-au impuscat (sau invers), in fata la Dalles.                                                            

Nini: Drept care ai facut o revista rock?                                                                                                 

Doru: Lui Micky Gatlan i se spunea Rockerul, asa am numit si eu revista in memoria lui. Una, apoi inca douazeci, cu scopul de a ajuta trupele tinere, underground.                               

Nini: Te-ai mai ocupat de cantat?

Doru: Pentru mine n-a mai fost mult de cantat; rockul a facut inflatie, doar era libertate. Apoi a asteptat alta generatie cu plete, lanturi si tricouri negre. A sarit prea tare, pasa-mi-te, si s-a lovit cu capul de tavan.                                                                                                  

Nini: Ce-ai facut in continuare?                                                                                                             

Doru: Eu am ajuns la Radio, apoi la TVR, adresandu-ma de fiecare dată unui target de nisa, mi s-a spus. Departamentul se numeste Muzica-Divertisment, iar postul, TVR Cultural, unde am ajuns sa fac emisiuni despre rockerii din alt ev.                                                

Nini: Cum se numeste emisiunea de care te ocupi de atata timp?

Doru: Remix. Am inceput-o, dupa cateva zeci de editii VENI VIDEO VICI si TELEVIZIUNEA, DRAGOSTEA MEA, in toamna lui 2001, asadar exact acum 10 ani. Prima editie a fost dedicata lui CORNEL CHIRIAC. Din cand in cand, au inceput sa apara si alte documentare (le-am mai zis si Integrale Remix, desi sunt departe de exhaustivitate):  PHOENIX (6 ore), IRIS (4 ore), ROSU SI NEGRU, COMPACT, SEMNAL M, HOLOGRAF, CARGO, PRO MUSICA, METROPOL, etc. De asemenea, in paralel m-am ocupat si de folkisti si de jazzmani. De prin 2005 am fost nevoit sa trec pe TVR CULTURAL unde Remix rezista foarte bine si acum (joi noaptea de la ora 23, plus o sumedenie de reluari). In 2006, la TVR 50, am avut parte dintre Integrale reluate noaptea pe TVR 1, in vara lui 2011, circa 70 de Integrale au fost reluate zilnic de TVR 2, dupa amiaza. Au mai fost si alte emisiuni (POP CULTURA, JAZZ RESTITUTIO), nu doar cu arhiva ci si cu prezent; asta a fost si ratiunea cand m-am lasat de cantat, pentru ziaristica, in 1990 – sa-i ajut pe altii ca mine, din underground!
Din primavara lui 2009 particip la o alta emisiune, gandita impreuna cu Dan Cojocaru si realizata de Ionela Lita – TIMPUL CHITARELOR, la TVR 2, cu audiente mult mai mari decat Remix-ul.

Nini: Am vazut ca de curand ai lansat a doua carte a emisiunii.

Doru: Da, cartea se numeste “CLUB A 42 de ani. MUZICA TINEREŢII TALE”  si este scoasa la Editura Casa de Pariuri Literare. Desi cartea are peste 400 de pagini, ea este un rezumat al unei teoretice a doua editii TIMPUL CHITARELOR – VOL 1 (prima carte, din 2006) care a ajuns la peste 1500 de pagini. Cine ar publica asa ceva? De aceea a iesit “rezumatul” iar finantarea de catre Clubul A a fost simpla. Informatiile stranse de-a lungul anilor se refera si la istoria clubului din perioada anilor 1960-1980. Un interviu detaliat despre carte – pe cdpl.ro, site-ul editurii.

Nini: Ce planuri de viitor ai?

Doru: Sa scot cat de curand un ebook cu cele peste 1500 de pagini de materiale stranse si a unui DVD cu imagini NU din arhivele Televiziunii (majoritatea fiind playback & cenzurate) ci din acelea ale Cinecluburilor, arhive personale si alte surse.
O istorie (romaneasca) a chitarei electrice! Documentarul vizează o istorie (inedita, trecand prin Romania) a genului detonat de aparitia chitarei electrice, asadar Rock, folosind in oglinda cateva repere oficial (re)cunoscute. Fireste, faptele romanesti (multe necunoscute, dar incitante) sunt în primplan. Urmand Occidentul liber, Romania a crescut rock-ul sub comunisti (ca si celelalte tari din blocul estic); in fapt, acesta s-a dezvoltat singur, iar ce nu l-a destramat l-a intarit. Realizarile sale au ramas necunoscute publicului la scara internationala, de unde si o miza a documentarului de a fi difuzat in strainatate. O coproductie cu TVR (detinatoarea unei parti din arhiva necesara) este de dorit, logic. De asemenea, raportarea la reperele internationale ale genului prin arhiva ar motiva ai o relatie de acelasi tip cu BBC.
Cateva hinturi: doza electromagnetica inventata de un inginer roman din Pitesti in 1929 (inventia i-a fost furata, povestea e misto foarte), chitarele construite de instrumentistii saizecisti (Sincron, Entuziastii, etc.) din te miri ce – galene telefonice, capace de WC, arcuri de pat – dar si amplif-uri din cutii de palarii de pe vremuri sau din tuburi de neon (in loc de lampile celebre) si primul synth facut pt. Dan Aldea de Bibi Ionescu - Sfinx (Stage Expert acum). Am ceva VHS fabulos, cu profesorul de chitara al lui Jeff Beck, de la Berklee, Alecu Radulescu, care in 1985 facea demonstratie cu primul synth de chitara Roland.

Un album ocazionat de acest articol poate fi vazut aici:

http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Un%20realizator%20de%20emisiuni%20muzicale%20la%20TVR%20Doru%20Emil%20Ionescu/index.html