De vorba cu Dl. FSU

Cum cine este FSU? FSU este Florin-Silviu Ursulescu. Asa il cunosc colegii de breasla, artistii si cei care inca mai organizeaza evenimente care au legatura cu muzica. Imi aduc aminte cu mare placere cum prin 1970 am inceput sa-i citesc articolele si clasamentele muzicale pe care le scria in ziarul “Saptamana Culturala a Capitalei”.

Nini: Ce liceu ati urmat?

FSU: Am terminat liceul Cantemir, adica scoala medie nr.11 cum se numea pe sistem sovietic in acei ani grei (astazi Colegiul National Cantemir Voda - cum se numise de fapt si acum o suta de ani) din Bucuresti, sectia reala. Eram olimpic la matematica si fizica, dar fiindca citeam foarte mult profesorul m-a trimis si la olimpiada de romana si am obtinut si o mentiune la olimpiada de romana faza pe Capitala. Deci, aveam oarece pricepere la scris.

Nini: Cand ati inceput sa scrieti articole in reviste?

FSU: In timpul studentiei la Politehnica-Automatica, am inceput la colaborez la revista studentilor politehnisti - ING. Dar intre timp fratele meu Octavian incepuse sa colaboreze cu o rubrica muzicala la prestigiosul ziar Contemporanul si cunostea tot mai multa lume de la multele publicatii care apareau  la Casa Scanteii (Casa Presei Libere!). Treptat am inceput si eu sa cunosc diversi ziaristi si sa colaborez alaturi de Tavi la diverse publicatii si mai ales la Almanahuri, cele mai populare publicatii de divertisment ale vremii. La un moment dat am auzit ca Comitetul de partid al Capitalei si Primaria capitalei au acceptat cererea de a scoate o revista a lui Eugen Barbu ca redactor sef. Acesta,la randul sau, l-a numit pe Radu Georgescu ca secretar general de redactie.

Nini: Cat de importanta era o asemenea functie?

FSU: Secretar general de redactie, pe vremea aceea era o functie de baza la oricare publicatie; punerea in pagina nu se facea ca acum, automat, cu computerul, ci cu ajutorul unor rigle milimetrice si trebuia sa ai un ochi extraordinar sa vezi cat ocupa un articol sau o poza pe pagina, cati cuadrati, era o meserie speciala si foarte rara. Radu Georgescu era cel mai bun, colaborasem cu el la diverse reviste.

Nini: Cum ati ajuns la aceasta revista?

FSU: Cand Eugen Barbu a facut prima intrunire a colectivului, Radu Georgescu si alti redactori care ma cunosteau m-au propus pe mine colaborator. M-am prezentat, dadeam articolase, dar la inceput eram vazut ca o adaugire marunta la o revista care avea lupte cu Uniunea scriitorilor si cu Europa libera. Era si o lupta cu Adrian Paunescu si Flacara, mai ales, pentru ca cei in varsta citeau asa ceva. Alt element atractiv a fost pagina de fotografii neconventionale, prima pagina de fotografii “can can” din Romania, facute de primul fotograf paparazzo roman, Relu Cioboata.

Nini: De ce fel de articole erau interesati tinerii cititori?

FSU: Cei tineri asteptau insa pagina Top. Dadeam articolase mici, nu aveam un spatiu mare. Se numea Saptamana culturala a Capitalei, si deci era un ziar local, nu era voie sa fie difuzat in alte orase, dar cand tirajul a crescut foarte mult, s-a mers pe ideea ca trebuie obtinut profit si asa s-a dat aprobarea  ca o parte din tiraj sa fie trimis in provincie. Dar tirajul nu putea fi marit oricat, deoarece nu se aproba atata hartie, care se dadea primordial la ziarul Scanteia. Asadar tirajul era insuficient si vineri la deschiderea chioscurilor erau cozi, iar daca cumparai “Saptamana” trebuia sa mai iei si alte publicatii care nu se vindeau, precum: Munca, Muncitorul sanitar, etc.

Nini: Erati singurul colaborator?

FSU: Am fost mai multi colaboratori, a fost adus Aurel Gherghel pentru jazz, dar el a trecut treptat spre folk si chiar rock. Responsabila de noi era la inceput raposata Jana Gheorghiu, care apoi a plecat la Radio. Ea ne dadea indrumari social-politice, pe linia corecta, caci eu eram cam naiv si nu stiam intotdeauna care este linia. Era totusi libertate fata de alte reviste si asta ne aducea admiratori. Eu faceam tot posibilul sa bag stiri straine si portrete de muzicieni straini occidentali. Dar trebuia sa bag  mereu si romani si din tarile socialiste, pentru o proportie politica justa. Asta nu a fost rau, asa am scris in Saptamana primele portrete din Romania ale unor formatii si folkisti romani, dar si solisti romani celebri azi.

Nini: De unde va procurati informatiile respective?

FSU: La vremea aceea nu se gaseau informatii straine muzicale iar amatorii imi scriau sa-mi ceara discografii, date, informatii. Impreuna cu fratele Tavi am dat o groaza de bani pe reviste straine si aici pot cita: New Musical Report, Melody Maker, Bravo, Musica e dischi, Rock and Folk, etc., aduse din strainatate de prieteni, pe bani grei. Incepusem sa primim sute de scrisori, asa ca conducerea si-a dat seama ca rubrica are cautare si s-a luat hotararea istorica sa ne dea o pagina intreaga, prima din Romania. S-a consolidat rubrica de topuri, cu sectia romana si sectia straina.

Nini: Pe ce va bazati cand alcatuiati clasamentele?

FSU: La ambele sectiuni bagam cantece sugerate din scrisori adica cantece care se dadeau foarte rar la radio, auzite la Europa libera, dar pe care eu si gasca mea de colectionari de discuri le faceam rost cu greutate. In paralel, eu si Tavi faceam emisiuni la radio, apoi si Gherghel facea rubrici. Asadar revistei i s-au adaugat doua elemente importante. Primul a fost Show-urile “Topurile Saptamana” la Sala Palatului, de organizarea caruia s-a ocupat in majoritate Gherghel. Poate sa scrie o carte despre ce obstacole a trecut pentru organizare. Au fost spectacole unice, uluitoare pentru acei ani, in care aparea muzica populara, folk, jazz, rock. Au fost editate programe de sala, mai exista si azi exemplare, si acolo se vad numele tuturor marilor nostri muzicieni, te crucesti, majoritatea nu mai sunt in tara sau au decedat. Al doilea element important a fost difuzarea Topului Saptamana la Radio cu cele doua sectiuni, cu semnal din melodia Negru Voda a formatiei Phoenix, cu cantece pe care le auzeai doar la Topul asta. Roata s-a schimbat putin, ascultatorii scriau la Europa libera si cereau cantecele din topul Saptamana.

Nini: Cum erati vazuti de conducerea superioara?

FSU: Eugen Barbu nu era chiar simpatizat la toate nivelurile. I s-au dat sedii mici, niste camarute, la inceput pe str. Visarion, apoi pe Calea Victoriei, apoi in cladirea tipografiei. Este vorba de tipografia Informatia Bucurestiului, fosta Universul, cladire istorica, pe Brezoianu, in capul strazii Sarindar. Angajatii erau cativa, prea putini pentru o revista mare de succes. Articolele le aduceam scrise la masina de scris; cei care aveam masini de scris.  Era o cheltuiala si asta, era ca piesele la automobilul Dacia, erau din import; m-a anuntat cineva ca s-au bagat pe sest la Bucur Obor masini de scris din RDG si m-am dus dimineata s-o cumpar, apoi trebuia sa ne ducem la inceput de an la sectia respectiva a fiecaruia de militie cu masina de scris in mana si sa dam un test pe o hartie care ramanea acolo la dosar, pe care scria Ursulescu - Olympus, adica daca apar manifeste in oras sa se gaseasca imediat caracterele masinii cu care au fost scrise!

Nini: Daca nu aveai masina de scris?

FSU: Cei care nu aveau masina de scris, dictau manuscrisele dactilografelor; era o zarva de nedescris.

Nini: Care era pasul urmator?

FSU: Apoi articolele se trimiteau la sectia Propaganda a comitetului de partid Bucuresti (la tovarasii Croitoru, Saceanu si altii) care ziceau ce se poate publica, ce nu, ce se scurteaza, etc. Daca ceva nu-i convenea lui Barbu, el telefona mai sus la Sectia propaganda a CC al PCR, asta era avantajul sa ai un astfel de sef, la alte ziare nu exista posibilitatea sa mai intorci un articol respins de sectia Presa si Propaganda.

Nini: Cum se facea tiparirea?

FSU: Apoi se tiparea in tipografie, se tiparea in plumb, la linotip si alte masini de tiparit astazi disparute, apoi zetarii puneau literele de plumb la rand pentru texte, dar le puneau in oglinda ca sa iasa corect, citeau invers cu o viteza uimitoare, adica scriau  “alarutluC anamatpaS”. Era o atmosfera toxica, le dadeau lapte, ieseau la pensie la 45-50 de ani dar aveau deja plumb in sange. Apoi noaptea se facea corectura pe o pagina umeda, am stat si eu destule nopti alaturi de corectorii oficiali pentru a corecta numele grele din articolele noastre. Nu stiu daca mai exista astfel de tipografii acum, e alta tehnologie. Acolo la Universul nu mai e, sunt birouri. Dimineata se intra la rotativa si iesea tirajul, era o atmosfera extraordinara ca la 4-5 dimineata sa vezi revista, se faceau baloturi si se incarcau in camioane care plecau la gara sau la chioscuri. Vineri seara era sedinta de redactie la care eram invitat doar rareori, stateam cu emotie intr-o camera alaturata sa vad daca mi se vor aduce invinuiri.

Nini: Care era criteriul de baza pentru realizarea unui clasament?

FSU: Un element important inedit pentru Romania erau topurile anuale Saptamana pe multe categorii muzicale, alcatuite pe diverse categorii, pe baza scrisorilor. Primeam multe scrisori, le totalizam cu mare greutate, publicam clasamentele si ieseau mereu disensiuni intre formatii, instrumentisti si solisti, care ziceau: “Cum am iesit eu pe locul 3 si prostul ala de X a iesit pe locul 1!”. Nimeni nu intelegea ca era un top subiectiv, pe scrisori, nu facut de specialisti, adica un top de popularitate si nu de valoare. Puteai fi un solist grozav, dar altul era mai popular, asta era. Si daca formatia Savoy umplea sali dupa sali, asta era, nu insemna ca sunt mai buni decat Mondial, ci mai populari. Cei mai seriosi cititori primeau diplome si premii in discuri la finalul anului, mai stiu cativa corespondenti care au diplome de atunci si am ramas prieteni.

Nini: Au luat si altii exemplul revistei “Saptamana Culturala a Capitalei”?

FSU: A fost perioada de inflorire, dupa modelul nostru au aparut rubrici Top in revistele literare regionale: “Cronica”, “Orizont” si in revistele Studentesti: “Viata studenteasca”, “Amfiteatru”, etc. apoi atmosfera culturala s-a inchistat, au aparut tezele culturale, etc. Mi s-a impus sectia de top Muzica populara, articole mai putine despre occidentali, mai multi romani si socialisti, folclorice, topurile nu erau pe placul sefilor; am primit reclamatii pe aceasta tema, iar pana la urma a trebuit sa plec de la revista.

Nini: Cum ati ajuns la Radio?

FSU: Dupa cum spuneam, incepusem sa scriu la revista Politehnicii iar apoi fratele meu Octavian (Tavi) imi deschisese drumul spre marile publicatii. Tot el incepuse, inaintea mea, sa colaboreze la Radio (care se numea Radioteleviziunea romana, fiindca era o singura institutie, RTV, cu un singur director). Realiza impreuna cu regretatul Ovidiu Dumitru cea mai populara emisiune muzicala, sambata dupa amiaza (de 3 ore!) si mi-a inlesnit intrarea la redactia muzicala. Intram timid pe coridorul de la etajul 4 unde lucrau numele celebre, auzite de toata natiunea mai ales dimineata, la emisiunea „O melodie pe adresa dumneavoastra”.

Nini: Ce faceati acolo?

FSU: M-au luat mai toti sa le fac mici rubrici in cadrul emisiunilor lor, asa era atunci, nu erai luat co-autor decat dupa o ucenicie si verificare. Intre timp nu mai lucreaza niciunul acolo, fie au decedat (Antoaneta Botez, Maria Ioina, George Ioanid, Margareta Milicici, Ana Maria Zaharescu, Serban Georgescu, Lidia Boeriu Oprea, Bunea) fie au plecat la pensie sau peste hotare – Silvia Velicu, Ion Barta, Constantin Balacciu, Adriana Marian, Sanda Valeria Dan, Magdalena Savescu. Trebuie spus ca nu existau programele: 3, Muzical, Antena satelor, exista doar programul 2 cu putine ore denumit acum Cultural, dar pe programul 1 (denumit acum Actualitati) muzica ocupa rolul principal, nu ca acum. Asa ca erau emisiuni lungi iar la celebra „Estrada muzicala” m-au luat in cele din urma co-autor.

Nini: Cine iesea mai in relief pe acolo?

FSU: Doua persoane erau mai nebunatice si speciale, George Limbasanu si Cornel Chiriac, care faceau emisiunea Metronom. Norocul meu era ca Tavi fusese luat colaborator la Metronom si mi-a facut legatura. Acolo in redactie nu am vorbit multe cu Chiriac in schimb vorbeam cand ma duceam la Casa Studentilor unde prezenta discuri de jazz - venea pe scena salii de concerte si punea discurile pe un pick-up cu boxe, marca Belcanto, din R. D. Germana. Inainte sa plece intr-o "scurta" deplasare peste hotare i-a lasat pick-up-ul lui Octavian sa-l tina "putin", asa ca ne-am dat seama ca nu se va intoarce. Asa ca legatura nu a tinut prea mult, abia incepusem sa intru mai serios in redactie si el a plecat.

Nini: Programele stereo cand au aparut?

FSU: Apoi s-a infiintat programul Radio Romania Tineret Stereo, singurul program stereo, care se prindea pe anumite aparate care se gaseau pe sub mana, unele rusesti, apoi romanesti gen Bucur. Acolo erau celebrele emisiuni Cluburi (Clubul curiosilor, invitatilor, adolescentilor etc.) pe care le ascultau toti salariatii la serviciu. Acolo lucrau Lucian Sirbescu, Dan Ursuleanu, Camelia Stanescu, Florin Helmis, George Enache si regretatii Sorin Caracseghi, Eduard Jurist, Jana Gheorghiu, Sebastian Sirca, Marius Grozea. A fost cel mai grozav si curajos program al radioului.

Nini: Cum se faceau programele atunci?

FSU: Realizam rubrici muzicale mai la toate, aveam rubrica in fiecare zi si rubricile se inregistrau, nu erau pe viu. Apoi partile separate ale emisiunii se asamblau in cabina 41 de catre niste ilustratori grozavi, pe o singura banda (emisiunile se lucrau pe banda magnetica pe atunci). Iar benzile se ascultau inainte de difuzare pentru cenzurare. Trebuia sa vin in fiecare dupa masa, si mai aveam si emisiuni la redactia muzicala, veneam dimineata in cabina (studioul) 9 si ajunsesem sa fac mai multe rubrici decat oricare din radio, vreo 20 pe luna.

Nini: De unde faceati rost de muzica?

FSU: Pentru astea trebuia sa fac rost de discuri, sa le inchriez sau sa le cumpar, pe care le imprimam in prealabil in „Cabina 4 bis”, de cele mai multe ori noaptea, fiindca dimineata trebuia sa le duc inapoi (inchiriatul dura doar o noapte). Pe langa discurile mari LP (vorbim de vinil) erau multe mici - singles, hit-uri din topurile internationale dar nu prea rock, caci se cerea comert (Boney M, ABBA) etc.

Nini: Cum alegeati limba in care se cantau melodiile?

FSU: Nu prea multe in engleza, caci exista o norma tacita -  in 60 de minute de emisiune aveai voie sa bagi  2-3 cantece in engleza, 2 in alte limbi (franceza, italiana etc.), 2 din tarile socialiste (Bulgaria, Ungaria, RDG etc.) si restul romanesti. Cand se asculta emisiunea de redactorul sef sau de cenzor iti scoteau cantecele in plus, englezesti. Asa ca cosmarul era sa facem rost de astea frantuzesti – socialiste. Octavian isi facuse rost de relatii in Ungaria, Polonia etc. si deci le aveam pe astea (el incepuse sa faca rubrici de genul asta la Metronom) apoi ne-am zbatut permanent sa facem rost mai ales de spaniole-italiene etc. Acasa aveam cea mai mare colectie de discuri socialiste si apoi franco-italiene (aici era tare ing. Nicolae Dumitrescu, care colabora si el la Metronom). In plus trebuia sa ma documentez, sa fac rost, adica sa cumpar reviste franceze, englezesti, italiene, am invatat multe cuvinte atunci, sa le traduc. Despre circulatia si comertul cu discuri trebuie facut un capitol separat al amintirilor, a fost un capitol important al vietii muzicale.

Nini: O sa revenim si asupra acestui subiect. Povestiti-mi despre “Saptamana Capitalei”.

FSU: Apoi trebuia sa scriu articole pentru „Saptamana Culturala a Capitalei”. Apoi eram plecat la diverse festivaluri folk si rock care „inflorisera” atunci. Sau sa prezint diverse spectacole.

Nini: Pe scena se suia oricine?

FSU: Pe vremea aceea nu aveai voie sa te urci pe o scena daca nu aveai un atestat de artist-liber-profesionist eliberat dupa un examen dat in fata unei comisii. Toti lautarii dadeau atestate, toti rockerii si folkistii aveau atestat. Erau comisii la Ministerul culturii compuse din compozitori, actori, regizori, in fata carora se prezentau si dadeau probe, pentru atestat categoria A, B sau C. Cand te angajau la un restaurant sau la un spectacol iti faceau nota de plata conform atestatului (intre limite: 50-100, 100-200, 200-260 lei). Asa ca am obtinut atestat categoria A ca sa prezint. Aveam de lucru zi si noapte la radio, ziare, scene.

Nini: Cum de puteati sa va impartiti in atatea locuri?

FSU: Pentru ca nu mai puteam sa ma duc la serviciu, am demisionat si am fost liber profesionist un timp. Castigam mai mult decat un inginer, care avea un salariu de 2.000 lei. A fost perioada dintre 1969 si 1984, extraordinara. Mai mult, eram si disc-jockey, in timpul iernii la Club A (cu maganetofonul) apoi vara pe litoral, in statiunea Venus, la barul Autonight. Apoi a trebuit sa ma angajez, dar nu la Radio, fiindca se cerea sa fiu absolvent de Conservator ci la un institut de cercetari.

Nini: Cu festivalurile care erau prin tara cum va descurcati?

FSU: Pe vremea aceea trebuia sa fii la serviciu la 7:30, tramvaiele si autobuzele erau pline dimineata. Asa ca faceam niste eforturi extraordinare sa fac toate  lucrurile - de pilda dupa serviciu plecam cu trenul la festivalul „top t” la Buzau, iar cand se terminau concertele la ora 2 noaptea, plecam cu trenul inapoi, dormeam 2 ore, ma duceam la serviciu la 7:30 iar la ora 4 plecam iar la Buzau apoi iar dormeam 2 ore etc.

Nini: In ritmul asta ajungi la spital.

FSU: Asa este, m-am imbolnavit, am facut ulcer grav pe baze de oboseala, am stat la Urgenta Floreasca si am scapat, dar trebuie sa am regim mai linistit. S-au lansat atunci mari festivaluri, mari discuri, mari muzicieni, ne cunosteam si ne imprietenisem. De atunci am multi prieteni din toate domeniile.

Nini: Cine dadea muzica la toata Romania ?

FSU: Inainte de '89 puteai sa asculti in discoteci, la petreceri (ceaiuri), la radio (programul 1 sau 3 tineret), multa muzica noua straina, hituri din topurile europene sau rock heavy. Erau momente in care gaseai orice noutate din occident ! pe disc sau pe banda de magnetofon. O intrebare la care nu s-a raspuns niciodata este: “Cum intra muzica asta in tara?” Caci nu trebuia uitat, cei tineri nu mai stiu - era o perioada de teroare totala, nu se gasesau reviste straine, nu emiteau decat TVR si Radio Romania, nu se gaseau decat discuri din tarile socialiste (daca mai stie cineva ce inseamna asta si poate sa le enumere...). Pare un mister la fel de mare ca intrebarea: "De unde apar bancurile?", dar din fericire aici avem niste raspunsuri.

Nini: Si totusi cine erau cei prin care se aducea muzica?

FSU: In epoca aceea de privatiuni, in care nu gaseai nici carne sau cafea, placerea de a fi la curent cu occidentul macar intr-un domeniu, oferea o placere adanca, o mandrie, o satisfactie, care mai acoperea grijile. Cred ca este unul din marile mistere culturale din epoca, care ar merita cercetari ample, sociologice, nu doar cateva amintiri ale mele si ale prietenilor mei, caci fiecare dintre noi, cei care faceam rost de discuri sau muzici pe atunci, care imprimam benzi sau eram disc-jockey, avem mii de conexiuni si legaturi personale. Eu imi permit sa fac un mic istoric fiindca m-am aflat cel mai indelung timp in acest mediu si am cunoscut rand pe rand, generatiile micului nucleu de  responsabili pentru tonele de muzica straina care au impinzit Romania timp de decenii. Reteaua era urmatoarea - un mic numar de persoane (esalonul 1 A) faceau rost prin diverse mijloace de discuri straine (voi arata cum, mai tarziu), le inregistrau pe benzi numite matrite, pe care apoi le multiplicau (fiecare avea 2, 3 sau 4 magnetofoane), apoi  vindeau benzile clientilor personali (esalonul 2 A), care le multiplicau si ei pentru clientii lor (esalonul 3 A), etc. Dar in aceelasi timp cel care avea discurile (proprietarul), dupa ce-si imprima benzile, dadea drumul pe circuit lotului de discuri, adica le inchiria cu ora celor din esalonul 1 B, care le inregistrau pe benzi numite tot matrite (fiindca erau tot direct de pe disc si nu de pe alt mag), pe care apoi le multiplicau (fiecare avea 2, 3 sau 4 magnetofoane), apoi  vindeau benzile clientilor personali (esalonul 2 B ), care le multiplicau si ei pentru clientii lor (esalonul 3 B), etc. apoi discurile ajungeau la cei din esalonul C, care faceau aceeasi munca. Deci era o ramificatie enorma si in 8 - 9 zile benzile cu muzici noi ajungeau in cele mai indepartate catune. Se facea rost de discuri in zeci de feluri - prima categorie era formata din cei cu rude, adica unii aveau rude care plecau in deplasare (putini), altii aveau chiar rude stabilite in strainatate. Dar toti acestia trimiteau discuri sporadic, nu la comanda; nu te puteai baza pe ei. Baza o formam cei care aveam legaturi cu pilotii Tarom, soferii de TIR, stewardese, persoane care plecau mereu cu serviciul, saptamanal, dar carora trebuia sa le dai dolari pentru cumparaturi. Asa ca umblam prin caminele cu studenti straini, mai ales arabi dar si africani, ca sa cumparam valuta, mai ales dolari, cu mari pericole; pe vremea aceea faceai puscarie daca te prindea cu valuta. Se uita acest lucru, se crede ca nu era mare lucru sa faci rost de discuri - in primul rand trebuia sa ai relatii, in al doilea rand sa fii inconstient ca sa-ti risti libertatatea.

Nini: Cu cat se procurau discurile?

FSU: Un single era 5 - 6 dolari, un LP era 9 si apoi a ajuns la 15 dolari. Din aceasta cauza esalonul 1 A era putin numeros, ne cunosteam in general intre noi, era o concurenta si gelozie evidenta, caci era vorba si de afaceri cu bani investiti etc. Cei din esalonul 2 se bucurau si se mandreau ca inchiriaza discurile chiar de la esalonul 1, iar cei din esalonul 3 sau 4 nici nu mai stiau cine erau initiatorii. Nu se poate face acum, dupa atata timp, o socoteala, cati erau acestia, dar nu cred ca erau mai mult de 20 - 30 de oameni care faceau rost permanent de discuri (zic permanent, fiindca ocazional aparea mereu cate un outsider care primise si el un lot) si dadeau muzica la toata Romania in permanenta (esalonul 1), caci cei care multiplicau apoi erau mult mai multi. Mai erau discoteci straine, pe valuta, mai ales pe litoral - Sunquest, Club 33, Castel, Rainbow, Scandinavia - care aduceau discuri, dar disc jockeii tineau la exclusivitate si le circulau mai putin.

Nini: La fel era si in vestul tarii?

FSU: In Iugoslavia si Ungaria teroarea culturala era mai mica decit la noi, se dadea la TV si radio muzica straina, asa ca cei din Banat, Arad, Oradea, etc. erau la curent cu noutatile, dar atat, se pare ca  nu aveau si discurile straine (cum spuneau unii) decat sporadic, fluxul mare era din Bucuresti; cred ca centrul procurarii de discuri pentru absolut intreaga tara era tot Capitala, fiindca amatorii de muzica de acolo cereau muzica de la bucuresteni.

Nini: Cei care procurau discurile se pricepeau la muzica?

FSU: Dar pilotii, soferii, nu stiau nimic de muzica, trebuia sa le dai o lista cu care intrau in magazin si o aratau vanzatorului.  

Nini: De unde aflati despre ultimele noutati, de unde se stia care erau topurile si ce discuri trebuia sa pui pe lista, ca sa stiti ce sa “comandati”?

FSU: Eu eram abonat la New Musical Express si Melody Maker, fratele meu Octavian era corespondent la Billboard, asa ca la noi in casa era mereu un dute-vino de “colaboratori” care isi faceau liste dupa revistele noastre. Unii mai primeau revista Bravo iar cei care nu ne cunosteau ascultau BBC, Luxemourg, Europa Libera, la un moment dat si Radio Veronica, si-si faceau listele. Cei mai curajosi mergeau la Biblioteca engleza si la Biblioteca americana si citeau, dar erai filmat apoi “baietii” te cautau pe acasa sa te intrebe ce faceai acolo. Trebuie remarcat ca era vorba de viniluri si deci de discuri mari “LP-uri” pe 33 de turatii si discuri mici “single” pe 45 de turatii. Abia mai tarziu au aparut maxi / singles, discuri de format mare cu un singur cantec pe o fata, pentru mixaje. Oricum, trebuie spus ca amatorii de muzica se imparteau in doua categorii clare: 1. cei numerosi, care cautau muzica comerciala, disco, cu care puteau face afaceri; 2. cei mai putini, care cautau doar rock, hard, progresiv si care imprimau doar pentru ei.

Nini: Cum a evoluat situatia acestor imprimari si s-a ajuns la adevarate afaceri infloritoare?

FSU: La inceputuri, primii aducatori - procuratori de discuri vroiau doar sa le vanda ca sa-si scoata cheltuiala. Dar romanii ingeniosi au vazut imediat aici un prilej de afacere, mai ales ca era vorba de o marfa interzisa si cautata (cum se facea cu Kent, cafea, blugi etc.). Cel care avea lotul de discuri le inchiria pe o durata determinata (3 - 5 ore, depinde de numarul de discuri din lot) si o suma determinata de numarul discurilor si noutatea lor, apoi cel care imprimase  trebuia sa dea telefon urmatorului care le prelua pentru alte 3 - 5 ore s.a.m.d. Proprietarul isi scotea pretul discurilor de 3 - 4 ori in 24 de ore non-stop. Desigur, au inceput sa apara si profitorii fara rusine - ei  comandau in strainatate la  magazin 10 singles scumpe din top si 40 de discuri de mana a doua ieftine, si ziceau ca au un lot de 50 de singles noi si cereau un pret adecvat, dar te trezeai ca nu poti sa imprimi decit 15 cantece mai ca lumea. Trebuia sa ai un lot personal si nu luat si plimbat cum faceau multi din acea perioada. De exemplu, luai un lot cu chirie de la X pentru 24 ore, in momentul acela trebuia sa chemi pe toti cei care vroiau sa aiba matrite din discuri ca la randul lor sa te cheme si ei pe tine cand aveau un lot de la Y sau Z. Erau si baietii destepti care nu dadeau in loturi anumite discuri pe care le pastrau numai pentru ei o perioada ca sa atraga cati mai multi clienti la benzi imprimate prima mana (adica din disc, matrite). Dar cei care castigau mult nu erau cei care aduceau discurile, ci cei care multiplicau benzile.

Nini: Cine se ocupa de multiplicarea benzilor?

FSU: Aparusera persoane care aveau multe magnetofoane acasa, adevarate studiouri de inregistrare, care functionau non-stop, scoteau zeci de benzi pe care le trimiteau in provincie sau in Bucuresti, cu asta se ocupau. Evident, pe benzile astea erau doar cateva cantece de top, restul - umplutura, dar saracii clienti inghiteau totul, altfel nu aveau cum sa faca rost nici de alea 5 - 6 cantece de top, si in plus multiplicau si ei benzile mai departe, asa ca dupa 4 - 5 re-inregistrari pe magnetofoane proaste abia mai stiai ce cantec ascultai.

Nini: Pe casete audio nu se faceau imprimari?

FSU: Se imprima si pe casete; va mai amintiti de casetele audio?

Nini: Cum sa nu imi amintesc, am avut si eu cateva casetofoane, dar am si reparat cateva sute de bucati de-a lungul timpului, ca si magnetofoane de altfel.

FSU: A fost perioada de maxima inflorire a vanzarii magnetofoanelor, se aduceau din strainatate sau din shop cele mai scumpe maguri, ca sa iasa benzile curate, ca sa vina mai multi clienti. Iar toata aceasta inflorire a afacerilor cu muzica se datora faptului ca se daduse liber la infiintarea discotecilor, erau mii in toata tara, chiar in cele mai mici sate, tinerii nu aveau alta distractie si se inghesuiau in discoteci. Mai tarziu ele se vor transforma in videoteci, o afacere underground si mai mare, care ar necesita o tratare separata. Incasarile erau enorme iar tinerii cereau in fiecare zi muzici noi, fabricile de imprimat benzi pe maguri functionau non-stop. Ministerul Turismului avea chiar o intreprindere - IAPIT - care se ocupa de gestionarea discotecilor, unde lucra celebrul Tudorancea, de care depindeau disc jockeii. Mi s-a spus ca IAPIT s-a infiintat in 1973, si acolo erau “aruncati” toti cei care aveau bube in minister, adica relatii cu straini, rude in strainatate, cei care nu se intelegeau cu securistii si cu PCR-istii, etc. Dupa anul 1990 au aparut chiar firme (pravalii), SRL-uri, care se ocupau legal (chipurile) cu imprimarea de benzi si casete. Totul mergea bine fiindca in Romania nu se plateau drepturi de autor.

Nini: Ce marci de benzi se foloseau?

FSU: La inceput se imprima pe benzi si casete AGFA si BASF, dar dupa ce Ceausescu a interzis importurile se gaseau doar ORWO din RDG, iar la un moment dat si astea se imputinasera si trebuia sa cunosti pe cineva la magazine ca sa-i dai spaga si sa-ti dea pe sub tejghea 10 - 15 benzi (ca la carne) asa ca multi re-imprimau benzile, de se auzeau ca naiba. O banda ORWO mica de 540 m pe rola de 15 cm era 140 lei si se vindea pe sub mana la super pret, cand s-au rarit, la 175 lei. Benzile BASF, SCOTCH, AGFA, MAXELL se vindeau intre 250 si 350 lei banda de 540 m pe rola de 18 cm mare.  Pe o banda de 540 m pe viteza 19 incapeau cam 15 - 18 melodii. O banda ORWO imprimata a doua mana adica dupa matrita se vindea cu 250 - 300 lei.

Nini: Cu ce gen de muzica ati debutat?

FSU: La inceput, eram atasat doar ramurii rockeristice. Printre primii care au adus discuri erau fratii Octavian si Camil jr. Petrescu (baietii lui Camil Petrescu) - 1968-69, iar cele mai interesante LP-uri erau aduse de Șerban Stanciulescu (cand a plecat in SUA, unde a avut o moarte suspecta si-a lasat colectia Bibliotecii Municipale), apoi ing. Nicolae Dumitrescu (mare colectionar, urmat de fiu - Nicusor Dumitrescu), I. Plischi - devenit cel mai important aducator de discuri rock, Romeo Neacsu, Dudus Nestor, Mihai Voiculescu, Sorin Radulescu, Liviu Litman, Gabi Mateescu, Alexe Sturza, Octavian Ursulescu si multi altii.

Apoi, avand nevoie de hituri pentru emisiunile radio, m-am atasat si ramurii comerciale, mult mai numeroasa. Amintesc doar pe fratii Focsa, Epure, Dan Ungureanu, Dan Panta, Barbu Eugen, Costel Tutunaru, Andrei Voiculescu (ulterior la Europa Libera), Cristi Madolciu, Horia Matei, Bebe Teodorescu, Titus Pavlovschi, Puiu Marinescu, Malte Kessler, Hasis, apoi Virgil Lefter, Șerban Demetrescu, Petrica Cernat, regretatii dr. Ticu Petrescu si prof. Florin Torjescu, Mihai Manta, Daniel Stanciulescu (DJ Tigaie), Liviu Ichim, Victor Topalu, Marian Marculescu, Nelu Butnaru, Doru Campineanu. Imprima non stop Dorel Vaduva. La Biblioteca americana, unde se primeau topurile americane imprimate pe benzi, lucra Dan Ionescu care ne alimenta cu benzi pe viteza 19 si 38 pe rola sau pe tambur trasa pe 4 piste, erau mono si nu puteai sa le utilizezi decat pentru informare. Din pacate, nu-mi amintesc multe nume, desi figurile lor le stiu...

Nini: Ce se facea cu aceste discuri dupa ce erau imprimate pe benzile de magnetofon?

FSU: Apoi discurile, mai ales cele rock, plecau in Bucuresti sau in provincie, la colectionari precum doctorii Fodor (tata si fiu), Doru Brana, Dorel Constantin, Ștefan Popa - toti din Brasov, Paligora - Galati, Bogdan Crutescu (colectie enorma), Dorneanu - Suceava (se zice cel mai mare colectionar) sau la disc jockey.

Nini: As dori să ne povestiti mai pe larg, cum se făceau emisiunile radio înainte de  1989?                                                                                                                          

FSU: Un mister pentru majoritatea ascultătorilor, populației, este modul în care se realizau emisiunile radio înainte de 1989 (mă refer mai ales la emisiunile muzicale de la Radio România). Dar explicațiile ar fi foarte multe, minuțioase, ample, ar necesita zeci de pagini, așa că mă rezum doar la câteva amănunte.  De la bun început trebuie spus că TVR și Radio erau în comun, se numea Radioteleviziunea Română, RTV, cu un singur președinte. Deci, atunci era o singură televiziune, pe str. Moliere (apoi pe Dorobanți) și un singur post de radio, din str. General Berthelot (fostă Nuferilor, fostă Popov). RTV era considerată instituție strategică de grad 0, păzită de gradați înarmați ai forțelor de securitate (care te controlau la intrări) și cu garnizoană MAI la etajul 3. Acum aceștia au fost  înlocuiți de jandarmi, dar gradul 0 a rămas, firesc. Nu te puteai angaja dacă nu aveai origine sănătoasă, sau, ca la români, cu niște pile serioase. Nu le-am avut, așa că m-am angajat abia în 1990, până atunci fiind colaborator permanent (cu legitimație permanentă, un fel de angajat auxiliar). Redacția muzicala se află la et. 4 cu secțiile: simfonic, popular, coral (care se numea muzică de mase), muzică ușoară, etc.                                                                                               

Nini: Care era programul de lucru?                                                                   

FSU: Programul de lucru era ca la fabrică, se venea la ora 8 se semna condica și se pleca la ora 16. Se emitea pe programul 1 în toată țara și programul 2 cu răspîndire mai mică și cu conținut mai cultural. Din fericire, programul 1, chiar și 2 erau foarte variate, cu emisiuni de umor, teatral, și multă muzică ușoară, nu ca acum. Erau în fiecare zi ore întregi muzicale, cea mai populară fiind cea de la 8 la 9 - Melodia preferată (numită și O melodie pe adresa dv. - in care se dadeau melodii la cerere) (By request - cum ziceau occidentalii). Toată suflarea României dădea radioul tare și o asculta la serviciu. Pe vremea aceea legătura cu ascultătorii  se ținea prin scrisori, se primeau saci cu scrisori, redactorul le primea de la secția scrisori și nota cererile, din care alegea cele care  corespundeau profilului.                                                                                     

Nini: Care era continutul fiecărei ore de muzică?                                             

FSU: Era o lege nescrisă, desemnând structura fiecărei ore muzicale. Din cele 12 - 13 cântece trebuia sa fie o (una) melodie din țările socialiste (dacă vă mai amintiți care erau astea: RDG, Ungaria, Cehoslovacia, URSS, Iugoslavia, Polonia etc. unele nu mai sunt) apoi două de alte limbi: franceză, italiană, spaniolă etc. apoi una maximum două de limbă engleză din Anglia și SUA iar restul de 7 - 8 românești.                                                                                   

Nini: Emisiunea era transmisă in direct?                                                         

FSU: Era singura  emisiune în direct, abia mai târziu au apărut și altele în direct, restul erau înregistrate. Redactorul scria programul de mână, atât titlurile cântecelor cât și textul său - cuvintele de prezentare, îl dădea dactilografelor care îl scriau la mașină, în 6 exemplare, apoi dădea textul la viză redactorului șef sau redactorului șef adjunct. Aceștia tăiau dacă era vreun cântec  englezesc sau italian în plus și mai modificau ușor textul - dacă era vreo nepotrivire cu linia ideologică.                                                                                                         

Nini: Cine făcea “instructajul” cu ce ai voie si ce nu, in TVR?                           

FSU: Președintele RTV făcea parte, datorită funcției, din Comitetul Central al PCR si era convocat la cel mai înalt nivel la Secția de Cultură și propagandă, unde se dădeau indicații săptămânale, uneori chiar observații de la Ceaușești (cică ea dădea mai multe, cică asculta radioul) și apoi venea la ședința radio cu toți șefuleții și citea indicațiile obligatorii primite. Apăreau mereu nebunii pe care trebuia să le respecți - de pildă să se evite neologismele (calculator - nu computer, succes - nu hit, claviaturi - nu keyboards și alte sute de cuvinte), să se traducă titlurile (Ajutor - nu Help, Măgărușul - nu Boriquito, etc), să nu existe referiri religioase (Dumnezeu, biserică, sfinți, hram, etc), așa că redactorul șef trebuia să citească atent textul. În perioada cea mai neagră s-a cerut să traducem și numele formațiiilor - Pietrele rostogolitoare - Rolling Stones, Maimuțele – Monkees - dar nu a ținut mult. Apoi te duceai  pe post (la microfon) și citeai în emisiune exact ce ai scris, dacă schimbai erai sancționat.  Din fericire nu toți șefii erau absurzi, și mai lăsau un cântec în plus sau o exprimare mai liberă. Ascultătorii știau cine prezintă după voce - iar unii dădeau cântece mai tradiționale, alții - mai noi. Le venea rândul prin rotație.                                    

Nini: Cum se realiza lista cu melodii pentru emisiunile fără prezentare?             

FSU: La emisiunile simple, fără prezentare, doar cu medodii înșiruite, programe muzicale de noapte, etc., tot așa, redactorul făcea lista bătută la mașină în 6 exemplare, era corectată de redactorul șef și apoi pleca la fonotecă și în alte locuri.

Nini: Dar ce scria redactorul pe listă?                                                              

FSU: Să explicăm. Toate cântecele din radio se află fiecare imprimat pe viteza 38 pe o bandă rulată pe un miez de metal sau plastic numit butuc (nu pe role clasice de magnetofon), la capul benzii  este lipită  o bucată neînregistrată de 1- 3 metri (blanc) pe care se scrie cu pixul titlul și durata. Banda este băgată într-o cutie cu etichetă, pe etichetă trebuind să fie numeroase indicații și semnături - titlu, compozitor, textier, durata, data fonotecării, studioul (cabina) în care s-a înregistrat, redactorul muzical care s-a ocupatde ea, operatorul, controlul tehnic, viza (aici ar fi multe de explicat, dar nu vreau s-o lungesc). Toate aceste cutii primesc întâi o literă după gen (dacă are P înseamnă că este populară, dacă este U - muzică ușoară etc.) apoi un număr - de pildă P 1235 este banda 1235 de muzică populară); apoi au apărut aste indicative: ST - pentru benzile imprimate stereo, și X - pentru benzile mai vechii, ținute într-o fonotecă specială. Fiecare bandă are o fișă format A 5, cu pătrățele pe o față și deasupra lor toate indicațiille de pe cutia benzii, iar pe verso cu textul tradus dacă este cântec străin. Aceste fișe stau în niște bibliorafturi mari, numite Kardex, aflate în camera fiecărei secții, aranjate alfabetic. La secția de muzică ușoară (acum se numește Secția de muzică Pop) e un dulap cu  dosare kardex cu cântece românești și altul cu străine. Dacă vroiai să treci în program un cântec de George Grigoriu, te duceai la biblioraftul G, răsfoiai și găseai cântecul dorit și-l treceai - de pildă Serenada soarelui.

Nini: Ne puteti da un exemplu?

FSU: Iată un fragment de program:

Marţi 4 martie  2008         uşor           FSU

 pr.RA

Ora 3.05 -4.00      

                         Nopţile Radio România

st.33609   4.55  Frumoşii adolescenţi (V. Şirli - L. Avramescu) - Maria Naghy

U 64068    3.34  La o cană de vin (S. Feher - S. Feher) - Ecoul

St. 78241 2.50 Cele mai frumoase fete (H. Mălineanu / N. Constantinescu) - Nic. Niţescu

U 59577    1.40  Ouă de rouă (Z. Alecu - Z. Alecu)  - Zoia Alecu

X 33838    2.55   La un pas de fericire (R. Şerban - E. Mirea) -  Lavinia Slăveanu

X 44 759    3.05  Prieten drag (R. Şerban - Ct. Cîrjan) - Pompilia Stoian

St. 59653   2.55  Micul meu univers (G. Natsis - R. Iorgulescu) - Carmen Trandafir

St. 37284   3.45  Soare şi foc (M. Drăgan - G. Teodorescu) - Romanticii 

St. 82534   3.42   Iarba verde de acasă (M. Rusu - M. Rusu) - Mircea Rusu

U 33 016    2.45   Opriţi timpul (Panas - M. Dumbravă) - Corina Chiriac

 

Și făceai așa cu toate cele 12 melodii pentru Melodia preferată. Apoi te apucai de programul de noapte, cu 40 - 50 de cântece, era de lucru nu glumă. De ce erau foile cu pătrățele? fiindcă atunci când programai cântecul  respectiv scriai cu creionul într-o pătrățică data, adică 14-II, 14 februarie, venea altul care programa aceelași cântec peste 3 zile, scria și el, 17-II, și astfel se știa să nu se asculte aceelași cântec de două ori în  aceeași zi (nu era voie). Se spunea că pontai cântecul. La sfârșitul anului scrisurile (pontajele) erau șterse cu guma și pătrățele goale puteau fi iar completate, nu erau computere pe atunci.                                

Nini: Unde sunt depozitate toate aceste benzi cu muzica?                             

FSU: Toate aceste cutii cu cântece se  află în subsolul radioului, la fonotecă - kilometri de rafturi cu zeci de mii de benzi puse în ordine numerică. Dacă vrei un cantec, îl cauți în kardex, găsești numărul, îl scrii pe un bon, te duci la fonotecă și fetele de acolo îți dau cutia cu cântecul respectiv. Te duci la cabina (studioul) de emisiune și operatorul îl pune pe magnetofonul pentru difuzare și-l aude țara întreagă.                                                                                                               

Nini: Erau si emisiuni mai lungi de o ora?                                                                

FSU: Erau emisiuni de autor și seară, “Metronom”, “Topul Săptămâna”, “Meloritm”  etc. dar în week-end erau emisiunile și mai lungi, de 3 - 4 ore, de neconceput azi. Sâmbătă: “Radiorecording” sau “De la 1 la 5”, iar duminica – “Estrada duminicală”.                                                                                            

Nini: Aceste emisiuni aveau audienta?                                                            

FSU: La aceste emisiuni se lansau în premieră  cântecele românești și străine care apoi erau preluate de alte emisiuni, din  această cauză erau foarte urmărite. Nini: Care erau pașii care trebuiau urmați pentru realizarea acestor emisiuni?  FSU: Aceste emisiuni se făceau înregistrate, pe benzi, role mari de câte o oră. Autorii, adică  redactorii plus colaboratorii emisiunii (eu, fratele meu, mulți alții pe care i-am mai amintit, etc.) se strângeau și vedeau ce cântece noi sau mai speciale au la dispoziție, apoi le repartizau pe rubrici (emisiunile aveau 8 - 9 rubrici fiecare cu 2 - 3 cântece, cum ar fi: “Noutăți din topuri”, “Noi înregistrări”, “Portret interpretativ” etc. Apoi ne așterneam fiecare pe scris rubricile lui sau lucram împreună, le dădeam la dactilografe și ieșea textul emisiunii de 5 - 7 pagini. Se dădea la aprobat (vizat), apoi se intra în studio (cabină), de obicei cabina 9 sau 42. Se citea pe două voci în dialog sau fiecare citea  rubrica lui și deci aveam acum textul citit și imprimat. Aici intra în rol ilustratorul emisiunii, care punea pe un magnetofon banda cu textul, pe altul o bandă cu un fond sonor orchestral adecvat (mai lent, mai sprințar, mai rock) și pe al treilea o bandă goală, pe care se imprima mixajul final,  vorbele peste un fundal background.

Nini: Cine se ocupa de mixaje?                                                                           

FSU: Muncă de mare finețe de mixaj, cu meseriași celebri: Ștefan Ionescu, Emil Conta, Asandi, Dogaru, I. Toma, D. Antonescu, V. Mazilu; câțiva doar se pricepeau și erau foarte căutați. Apoi se făceau, semnalul emisiunii și semnalele de rubrică, o voce sonoră peste un fundal adecvat. Uneori se apela la Paul Grigoriu și la crainicii radioului, Ionel Tudor etc. Fundalurile adecvate le găseau ilustratorii, care aveau în dulapurile lor zeci de benzi cu piese orchestrale și efecte sonore: șuierat de vânt, pași pe scări, râsete, tunete, sute de efecte necesare ilustrării; mult mai tîrziu au apărut CD-uri specializate de la o firmă engleză cu mii de efecte.                                                                                       

Nini: Am întles cum decurgea această munca, dar melodiile?                          

FSU: Iar apoi, între prezentări se introduceau cântecele, adică de pe  benzile mici cu cântece se copia pe banda mare unde era deja textul vorbit  și se realiza banda mare de o oră, cu mixajul dorit: semnal - text - cântec - text - cântec - etc. Se făceau 2 - 3 benzi mari de câte 50 - 60 de minute, depinde cât de lungă era emisiunea, se puneau în cutii cu etichete pe care tot așa, trebuia să scrii tot: durata, data, titlu, operator etc.                                                                              

Nini: Cat durau toate aceste operatii?                                                                 

FSU: Durata realizării era mare, se stăteau ore întregi ca să termini de făcut o emisiune. Apoi benzile cu emisiunile se duceau la ascultat, fie la redactorii șefi fie la biroul special de dat vize. Dacă era vreo abatere de la textul scris și vizat în prealabil sau de la lista cu cântece, trebuia reparată; redactorul și ilustratorul o luau și tăiau cu măiestrie acolo, mai adăugam niște cuvinte, lipea banda la loc acolo și nici nu se simțea. Apoi banda se sigila, se  semna pe sigiliul de hîrtie și se ducea la cabina de emisie cu câteva ore mai înainte de difuzare, ca să se știe sigur că la ora X există ceva de difuzat, ca în programul radio.                         

Nini: De unde proveneau cântecele românesti care se băgau în emisiuni?                      

FSU: În primul rând erau cântecele românești, care erau luate de la Electrecord și cele care se înregistrau chiar în studiourile TVR și Radio. La emisiunile obișnuite se rulau cântece cunoscute, dar noi, cei de la emisiunile specializate, aveam mândria să dăm premiere radiofonice. Așa că aranjam cu artiștii (soliști, formații)  care tocmai înregistrau în studioul Electrecord să vină cu un cântec abia mixat și să ni-l dea, deși albumul lor nu se terminase și discul avea să fie lansat pe piață abia peste 2 - 3 luni. Tot așa, aranjam cu cei din studiourile TVR sau Radio să vină cu cântecele abia finisate în momentul ăla, uneori artiștii fiind încă în studio (orice, Similea, Roșu și Negru etc.), uneori cu 2 - 3 ore înainte să începem înregistrarea emisiunii.                                                                              

Nini: Dar cele străine?                                                                                     

FSU: Cu totul alta era situația cântecelor străine. Radioul nu avea fond de valută pentru comandat în străinătate discuri străine. Veneau 5 - 6 vechituri pe an. Așa că noi, colaboratorii trebuia să aducem noutăți. Făceam rost de discuri, fie erau personale, cumpărate, fie închiriate și le aduceam la radio, în cele două cabine - studiouri care aveau pick-up, 32 și mai ales 4 bis. Discurile noastre le aduceam la orice oră, dar discurile închiriate le aduceam noaptea, ceream aprobare pentru lucru noaptea și operator în tură de noapte și imprimam zeci de cântece pe bandă. Eu și fratele meu ne-am  pierdut zeci de nopți în cabina 4 bis. Apoi din banda mare fiecare cântec  trebuia tăiat separat, pus pe o bandă mică, puse la capete blancuri, pus în  cutie și scrisă eticheta. Apoi trebuiau duse la traducător pentru a se ști că nu sunt texte cu aluzii sexuale, politice, religioase, și alte multe contra- indicații care se dădeau în ședințele de care am pomenit.                                

Nini: Păi, inseamnă că aveați o “armată” de traducători!                                       

FSU: A fost angajată o traducătoare multi-lingvistă, Sanda Aronescu, fată inteligentă care mai  trecea cu vederea unele opreliști absurde. Când n-a mai venit ea, s-a apelat la redactorii secțiilor specializate din Radio: engleză, franceză etc. Topurile engleze și americane le găseam, veneau discuri (am arătat cum),  dar ne trebuiau în permanență discuri italiene, fanceze, precum și cele din  țările socialiste. Din fericire Tavi își făcuse relații și primea mereu astfel de discuri, așa că eram acoperiți și pe partea asta; el a fost primul care a difuzat cântece cu Omega, Czeslaw Niemen, Helena Vondrackova etc. Aici trebuie spus că emisiunea pe care o realiza sâmbătă împreună cu  regretatul Ovidiu Dumitru avea o popularitate ieșită din comun tocmai cântecelor difuzate și comentariilor complete despre interpreți și trebuie să spun că puteai să asculți aici cântece în engleză cu totul rare și  speciale; el a dat multe cântece în premieră la noi cu Jimi Hendrix și a  prezentat în serial Opera rock Tommy a formatiei The Who (sunt doar două  exemple). Iar eu la Topul Săptămâna dădeam multe rarități, primeam tone de scrisori pentru ele, scriau și la Europa liberă pentru cântecele din topul meu, dar nu puteam să fac așa multe comentarii ca Tavi, nu aveam timp.  De multe ori am dat cântece abia primite și lansate în Anglia, care nu se dăduseră încă la Europa Liberă. Arăt toate astea ca să se termine cu ideile  că la Radio România nu ascultai decât vechituri și prostii. Deosebirea e că noi trebuia să facem pentru fiecare cântec englez difuzat nenumărate  eforturi financiare, morale, să imprimăm noaptea, să ne rugăm de traducători să nu bage de seamă aluzii la droguri sau religioase, să ne riscăm deseori colaborarea; fiecare cântec din ăsta difuzat era o mare victorie pentru noi și pentru milioane de ascultători.

Nini: Mai există evidența acelor melodii?                                                           

FSU: La ora actuală, există  dulapul cu fișe kardex cu cântece străine la redacția de muzică ușoară: toate benzile de acolo sunt imprimate de pe discurile aduse de colaboratori. Când mă uit pe ele, văd că sunt în fonotecă sute și sute de benzi cu cântece aduse de mine și de Octavian, de-a lungul anilor, îmi amintesc uneori povestea fiecărui disc și luptele duse sau șiretlicurile inventate ca să-l difuzăm.

Nini: Cănd a apărut Programul 3?                                                                           

FSU: După 1974 a aparut Programul 3, Tineret Stereo, unde era mai multă libertate. Erau mai multe emisiuni in direct, dar emisiunile de baza erau tot inregistrate (cu ilustratori de marca: regretatul Mihai Roman, Florin Ionescu. Aici puteam da mult folk, rock romanesc, dar si multe englezisme, nu erau norme ca la programul 1. Au colaborat la rubricile muzicale: Aurel Gherghel, Mircea Florian, Florian Pittis. Aici am bagat in rubricile mele noutati rock de ultima ora, asa că toata lumea de prin diverse institutii pe la serviciu avea pe birou cate un aparat de radio deschis pe programul 3. Si iar zic ca la Radio Romania se putea asculta multa muzica buna, nu doar la Europa liberă sau BBC, cum se zice. Dar cel mai important pentru mine a fost ca la Radio Romania, programul 1, 2 sau 3, am putut propaga muzica folk și rock romaneasca de la Nicu Alifantis si Doru Stanculescu pana la Phoenix si Progresiv TM; absolut toate numele cunoscute astazi au fost difuzate masiv, cu sau fara interviuri, aici au devenit populari si celebri si noi am contribuit la ascensiunea lor. Pentru mine e mai important decat as fi difuzat in premiera radiofonica un album cu Eric Clapton.                                       

Nini: Ce imi puteti povesti despre disc jockey?                                                

FSU: Alt capitol important al proliferarii muzicii in acei ani este capitolul Disc Jockey. Un capitol fascinant, cu povestiri uimitoare, tipice perioadei comuniste, despre care s-ar putea scrie o carte (o promisese Doru Cetateanu, dar nu a scris-o). Poate tot eu sa ma apuc sa adun amintiri de la supravietuitori. Am cules doar cateva amintiri de la unul dintre cei care a transformat o meserie intr-o profesie. La inceputurile anilor ’74 am intrat in cercul restrans al DJ-ilor. Pe vremea aceea eram cativa care ne roteam pe la discotecile mai intai studentesti, club A, 303, baluri de boboci, etc., iar mai tarziu discotecile in voga: “Tui”, “Noroc“, “Pui de urs”, “Neptun”,“Auto Night”, “Melody”, “Violeta”, “Teleferic” “Cioplea”, “Paraul Rece”, “Athenee Palace”, iarna munte iar vara litoral, sunt cateva din locuri unde am lucrat intre anii 1976 si 1990, tot de atunci sunt  “DJ Tigaie” DJ-ul elitelor. Pentru mine cel mai important a fost intre 1986 si 1990 video-discoteca pe valuta de la Athenee Palace. In 1993 am infiintat firma DANIROK care de atunci si pana in prezent s-a ocupat cu delectarea melomanilor de toate varstele. De la simple petreceri “de familie” pana la concerte cu mii de oameni. Au trecut prin firma noastra, au crescut si s-au slefuit in “meseria” de DJ cativa din cei care acum pun muzica, cu succes, in cele mai de fitze cluburi din Bucuresti. Sunetul si luminile le asiguram cu aparatura profesionala de la cele mai renumite marci Dynacord, Pioneer, JBL, Shure, etc., cu amplificari de mii de wati, microfoanele cele mai bune si mai scumpe din lume, aparatura scena (back line) procesoare de sunet, monitoare, mixere digital si analog, scena, lumini sofisticate, lasere profesionale, moving head, lumini ambient, stroboscoape, comenzi lumini, aparate de fum, zapada, baloane, confetti, schele. PROFESIONISTI ! Este doar un crampei fericit, de succes, dar sunt multe altele, mai putin fericite... poate revenim.                                                  

Nini: Ce imi puteti spune in incheiere?                                                             

FSU: Au fost ani extraordinari, dar sunt mult mai multe amintiri, pe unele le-am incurcat, pe altele nu le mai stiu, cu amanunte din aceea epoca care cu greu pot fi intelese de tinerii din ziua de azi. Asa cum ziceam, mi-ar trebui zeci de ore să explic fiecare amănunt. Am facut doar o trecere in revista. Dupa toate astea, imi dau seama ca poate nu am explicat prea clar cum se faceau emisiunile muzicale si cum ajungeau cantecele acolo, e foarte greu de inteles mecanismul complicat prin care se elaborau, daca nu ai fost implicat, nu prea poti explica stresul si apasarea prin care treceam ca sa ne bucuram de fiecare text, de fiecare refren mai deosebit plasat la microfon, era o lupta continua. Eram mai tineri si nu simteam atunci incordarea si stresul permanent. Dar toate astea si-au pus amprenta pe fiintele noastre, pe organismul nostru. In ultimii ani au inceput sa moara o multime din vechii redactori, altii sunt tot mai bolnavi.

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi vazut aici:  http://nini.qsl.ro/yo3ccc/De%20vorba%20cu%20Dl.%20FSU/index.html