AIRBORNE!

AIRBORNE! Despre o poveste neromanțată a istoriei trupelor de parasutisti  

Cartea este scrisă de generalul de brigadă (r) Vasile Soare și colonelul (r) Doru Constantin Tocilă. Prefața este scrisă de Alin Spânu.

Lansarea volumului a avut loc joi, 5 decembrie, ora 12, la Cercul Militar - sala Bizantină.

PREFAȚĂ

Parașutiștii... O armă, multe legende și o istorie cu evoluții (de la organizări până la acțiuni militare reușite) și involuții (eșecuri, constrângeri bugetare, reducerea interesului, lipsă de viziune, reduceri/restructurări...). S-a ajuns până acolo când, la un moment dat, a fost desființată și ultima unitate de parașutiști din armata națională. Apoi s-a revenit, căci necesitatea a învins orgoliile și prejudecățile.

Parașuta a fost un instrument de salvare, de care s-au ocupat mulți, dar Leonardo da Vinci este primul care, la finalul secolului al XV-lea, a proiectat o schiță. De la salturile cu parașuta pentru amuzament (din secolul al XVIII-lea) s-a trecut la salvarea piloților din avioane sau baloane, iar apoi la expedierea spionilor în spatele liniilor inamice,

După Primul Război Mondial (1914-1918) un „smart-guy”, generalul sovietic Mihail Tuhacevski, a conceput o operațiune de transport a unor infanteriști cu avionul într-o zonă de interes. De aici lucrurile au intrat pe un făgaș ascendent. Armata Roșie a dezvoltat rapid noul concept și nu s-a sfiit să-l arate atașaților militari acreditați la Moscova și delegaților străine, în cadrul manevrelor și aplicațiilor. E drept, denumirile pentru acești militari s-au succedat rapid și neuniform: infanterie aeriană, infanterie aerotransportată, unități de debarcări aeriene, parașutiști, trupe aeropurtate ș.a.m.d. Un colonel german – Kurt Student – a băgat la cap ceea ce a văzut în URSS în anii `30 și a început demersurile de înființare a unei mari unități de profil în țara sa.

De reținut că una din primele acțiuni operative aeropurtate sovietice a avut loc în Basarabia, la cumpăna lunilor iunie-iulie 1940, când România a cedat ultimatumului sovietic de a părăsi regiunea în patru zile. Parașutiștii sovietici au ocupat poduri, aerodromuri, noduri de comunicații și au îngreunat retragerea armatei române, fapte consemnate de martori. În pofida unei dezvoltări a acestei arme – câteva corpuri de armată, fiecare cu trei brigăzi în subordine –, conducerea Armatei Roșii nu a utilizat parașutiștii din iunie 1941, când Germania a atacat URSS, decât rar. Marea majoritate a corpurilor de armată aeropurtate au fost transformate în divizii pușcași gardă. Două mari acțiuni aeropurtate au executat sovieticii în spatele liniilor germane – Viazma (ianuarie-februarie 1942) și Dnepr (septembrie 1943) –, însă ambele s-au soldat cu eșecuri usturătoare.

Germania, încă din septembrie 1939, când a atacat Polonia, a utilizat desanturi de parașutiști pentru a cuceri, a captura sau a destabiliza anumite obiective politice, militare sau economice. Succesele au continuat în Norvegia (aprilie 1940), Belgia și Olanda (mai 1940). „Nodul gordian” al parașutiștilor germani a fost cucerirea insulei Creta (mai-iunie 1941) – operațiunea „Mercur” –, un succes obținut cu mari pierderi. Urmarea acestei bătălii în cele două tabere antagonice a fost diametral opusă. Hitler a decis să nu mai utilizeze trupele aeropurtate în acțiuni de amploare, considerând că pierderile umane și materiale sunt prea mari. Cu toate acestea, parașutiștii germani s-au remarcat, ulterior, în acțiuni limitate, pe Frontul de Est, în Grecia și în menținerea pozițiilor defensive din Italia (1944). La finalul anului 1944, când teritoriul național era amenințat, s-a înființat Armata 1 Parașutiști, cu rol eminamente defensiv. Era, însă, prea târziu pentru salvarea celui de-al III-lea Reich.

Cealaltă tabără – anglo-americanii – a analizat bătălia din Creta și a decis înființarea de mari unități aeropurtate, cu instrucția specifică. Pasul următor a fost unificarea resurselor și planificarea atingerii obiectivelor cu sprijinul parașutiștilor. Operațiunile „Torch” (1942, Maroc), „Husky” (iulie 1943, Italia) și „Avalanche” (septembrie 1943, Italia) au pregătit deschiderea celui de-al doilea front major în Europa. La 6 iunie 1944 parașutiștii aliați au deschis „balul” debarcării pe plajele din Normandia. Succesele iau mințile unor lideri militari, care încep să viseze la acțiuni combinate pentru satisfacerea orgoliului personal. Așa s-a ajuns la operațiunea „Market-Garden” (septembrie 1944), care era pe cât de ambițioasă, pe atât de grandioasă. Totuși, planificatorii (sau decidenții) nu au ținut cont de informațiile din teren, de infrastructură și... inamic. Eșecul a fost digerat rapid prin alte succese și chiar victoria finală, dar analizele ulterioare au evidențiat erorile, însă au minimalizat vinovățiile.

Aureolată ca o armă de elită, parașutiștii vor fi folosiți și după Al Doilea Război Mondial în conflicte de pe toate continentele. Cele mai multe vor fi războaie între metropole și colonii, unele extinse la mai mulți combatanți, în care succesul militar nu s-a regăsit întotdeauna și la tratatele de pace. Războaiele din Indochina (1946-1954), Coreea (1950-1953), Suez (1956), Algeria (1954-1962), Congo (1960-1964), Vietnam (1965-1975) și Zair (1978) sunt doar câteva exemple de conflicte analizate în volum.

Armata română nu s-a grăbit să înființeze unități de parașutiști, însă era la curent cu evoluția acestei arme în alte state, după cum atestă articolele apărute în publicațiile militare. „România Militară” nr. 3/1937 a publicat la rubrica „Recenzii” articolul „Infanteria aeriană”, semnat de căpitanul I. Sasu. Preluat și adaptat după reviste militare germane, subiectul este dedicat evoluției acestei arme în URSS. „Sportul cu parașuta a devenit așa de iubit în Rusia Sovietică, încât acest stat dispune astăzi de un număr considerabil de parașutiști. Aerocluburile din Rusia Sovietică formează anual zeci de mii de parașutiști, mii de planeriști și instructori parașutiști”, scrie Sasu. Totodată, se menționa că armata britanică a înființat un batalion de infanterie aeriană, ai cărei militari erau toți voluntari. Căpitanul Stelian Capră semnează articolul „Infanteria aeriană în viitorul război și cum să ne păzim de ea”, apărut în „România Militară” nr. 9/1937, care analizează manevrele sovietice din 1934, 1935 și 1936. În 1936 manevrele s-au desfășurat lângă Kiev, unde 700 de parașutiști au fost lansați și „au reușit să constituie un front și să se angajeze în luptă în timp de șapte minute după ajungerea pe teren”. Puțin înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, locotenentul Mihail M. Enea a publicat un amplu articol în „România Militară” nr. 6/1939, intitulat „Infanteria aeriană. Rezumat asupra considerațiunilor, posibilităților și experiențelor străine” (p. 80-93). De la început, tânărul ofițer arată cum s-a ajuns la înființarea acestei arme: „Cert este că războiul a câștigat spațiul și stăpânirea sa s-a întins pe pământ, în aer și sub apă, devenind un război total și prin angajarea forțelor morale și materiale din spatele frontului, care formează după cum am mai spus mai sus obiectivul principal. Atât de mare este valoarea acestui deziderat, încât unele armate preconizează în doctrina lor mai întâi dezagregarea morală și materială a inamicului și numai după aceasta să se treacă la distrugerea forțelor armate. Afară de aceasta, războiul modern este, în sensul strict al cuvântului, un război de mișcare, bazat pe acțiuni de manevră rapide și îndrăznețe, care cer înfrățirea tuturor armelor și nicidecum un război aerian sau numai terestru, așa cum îl preconizează generalii Douhet sau Eimannsberger. Din aceste considerente s-a născut infanteria aeriană”.

Necesitățile și viziunea au condus ca, în cadrul Forțelor Aeriene Române, să se înființeze o companie de parașutiști la 10 iunie 1941, încă o companie în 1942 și astfel s-a constituit Batalionul 4 Parașutiști. O unitate axată pe cercetare-diversiune prin parașutare, ale cărei obiective erau clare, după cerința obligatorie a voluntarilor care doreau să devină parașutiști: să cunoască limba maghiară sau rusă. Finalul celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la desființarea acestei arme, care nu plăcea prea mult „eliberatorului” sovietic. Renașterea a aparținut basarabeanului Grigore Baștan (1950), care în următoarele două decenii s-a preocupat de dezvoltarea Regimentului de Parașutiști de la Buzău, unicul de acest fel din armata română. La începutul anilor `80 s-au înființat încă trei regimente de parașutiști, ceea ce a extins plaja pentru creșterea numărului de militari de elită instruiți și noi posibilități doctrinare.

Căderea comunismului (decembrie 1989) a adus multă bucurie în plină fază, dar evoluțiile ulterioare au cam lăsat de dorit. Inclusiv în zona militară, încet, dar sigur, unitățile de parașutiști au fost desființate sau în cel mai bun caz rebrenduite.

Participarea României la operațiuni comune cu aliații din NATO în diverse teatre de operații (Irak, Afganistan) a arătat profesionalismul militarilor noștri, precum și necesitatea și utilitatea unei asemenea arme. Autorii se întreabă, nu neapărat retoric, dacă, în prezent, o mare unitate aeropurtată reprezintă „o structură de «mare lux»?”.

Generalul de brigadă (r) Vasile Soare și colonelul (r) Doru Constantin Tocilă sunt militari de carieră, parașutiști pur-sânge, care și-au dedicat întreaga ființă acestei arme, de la ofițeri inferiori, ofițeri superiori, comandanți de subunități, unități și comandamente. Experiența profesională, atât în țară cât și în teatrele de operații, le permite să-și expună punctele de vedere ferm, clar, concis. Plusvaloarea vine de la documentele de arhivă și articolele/studiile publicate în străinătate (unele combătute de autori), care conturează un cadru profesionist, obiectiv și plin de substanță în promovarea acestei arme. Autorii afirmă că acțiunile parașutiștilor în conflicte au creat „fascinație și legendă” în rândurile proprii, dar mai ales în cele ale inamicilor. Evoluțiile doctrinare de-a lungul timpului au evidențiat „ingeniozitatea unor forme de manevră noi ale luptei ofensive”. Apoi, nu ezită să arate „filiația aeropurtată a multora dintre actualele forțe pentru operații speciale”, care, probabil, se consideră ivite din pământ, din piatră seacă, fără nici un trecut în arealul național.

Analiza utilizării forțelor aeropurtate în Irak și Afganistan, unde au participat și militari români, a scos în relief planificarea operațiunilor specifice, situațiile cu care s-au confruntat, modul de reacție și urmările acestora. Alt caz-studiu este războiul Rusiei contra Ucrainei, care a debutat cu o înfrângere catastrofală (martie 2022), când parașutiștii atacatori au demonstrat „aceleași vulnerabilități”, ca și alții în trecut, în încercarea de a ocupa obiective de interes. Succesul din Cehoslovacia al parașutiștilor sovietici (august 1968) a fost analizat pe tot mapamondul și a devenit un caz-școală, în care s-a studiat și posibilitatea de combatere a acestui tip de acțiune. La rândul lor, învingătorii din 1968 nu și-au mai updated mijloacele de acțiune și, se pare, nici cele informative nu au fost la înălțime.

Cei doi doctrinari români au la bază un „fond analitic, selectiv și obiectiv” în care evidențiază necesitatea unităților de parașutiști, utilizarea acestora în anumite tipuri de operații și în anumite spații geografice. Aceste „capabilități airborne” ar putea avea un rol de „furnizor regional de securitate”, mai ales în efervescentul context actual. Concluzia autorilor este că utilitatea forțelor aeropurtate „reprezintă doar un instrument incipient a reflecțiilor realizate într-un context istoric complex, cu transformări impredictibile ale mediului de securitate”.

O lucrare densă, plină de pagini de istorie, cu succese și eșecuri ale acestei arme de elită, utilizată în toate conflictele și de toate statele, începând din Al Doilea Război Mondial și până în prezent. Este, în egală măsură, o pledoarie pro domo în favoarea existenței și utilizării acestei arme în Armata Română, care are la bază două fundamente imprescriptibile: istoria și necesitatea.

Lectură plăcută!

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi vazut aici:  https://nini.qsl.ro/yo3ccc/2024/AIRBORNE/index.html