Eminescu faţă cu transcendentul şi ştiinţele (ştiinţa)

Evenimentul s-a desfășurat in data de la 11 ianuarie 2024, orele 15-18, la Casa Oamenilor de Stiinta, Piaţa Lahovari nr. 9.

A prezentat Cătălin Ioniţă, CRIFST/DLMFS, conf. dr. UNST-Politehnica Bucureşti, kionita2005@yahoo.com

Rezumat. La Eminescu, transcendentul este prezent atât în poezie, în nuvelele, în publicistică, dar şi, mai ascunsă temelie, în frământarea interioară a sa din care se ridică articularea exprimării actului poetic. Este prezent transcendentul care coboară şi nu se desparte prin sine ci prilejuieşte urcarea la el, concepţie şi inspiraţie proprie sufletului românesc. La transcendentul care coboară rezonează poetul din şi prin transcendentalul propriu, articularea exprimării poetice trezind şi în noi rezonanţă similară. Tema detalierii şi punctării analitice a acestui aspect ,,Eminescu faţă cu transcendentul” aparţine lui Gheorghe Doca şi vom urma linia sa (indicaţiile sale) în lucrarea prezentă. Pe de altă parte, gândul transcendentului raportat la opera şi creaţia lui Eminescu ne conduce la ,,Eminescu faţă cu ştiinţa-ştiinţele transcendentului şi transcendentalului”, deci, implicit, la ,,Eminescu faţă cu ştiinţele şi chiar ştiinţa în sine”. Este consemnată traducerea (parţială) de către Eminescu a Criticii raţiunii pure. Este consemnată, dar nu analizată şi nici citită (de fapt, cum vom detalia, rar citită sau studiată în cei 135 de ani de la trecerea Poetului la cele veşnice). Nu cumva Poetul, precum Cantemir altădată, reuşeşte a găsi mai bine decât orişicine altcineva cuvântul şi fraza care să ţină pentru noi întregul gând filosofic în profunzimea sa reală? Aceasta vom căuta în traducerea eminesciană din Kant. Aceeaşi problemă o punem legată de însemnările (Fragmentarium, Note şi însemnări, Caiete, traduceri) şi referirile ori modului de a referi relativ la ştiinţă şi ştiinţe (chimie, fizică, fiziologie, istorie, economie politică, psihologe, lingvistică, ştiinţa reprezentării dramatice, matematică, etc.). Toate acestea constituie, ne străduim a arăta, o latură, oarecum indedită în profunzimea ei, a lui Eminescu ca Omul deplin al culturii româneşti.

Introducere

In luna ianuarie a fiecăruia dintre ultimii 7 ani, conferinţa GCI a fost dedicată de profesorul Gheorghe Doca (DLMFS) zilei Culturii Naţionale prin aducerea în prezenţă vie în auditoriu a unei laturi strălucind mângâietor în suflet a creaţiei Poetului nepereche. Pentru anul acesta îi vorbise în suflet tema ,,Eminescu faţă cu transcendentul (transcendentul care coboară)”. Insă - capriciile vârstei- a renunţat la a o prezenta. Cu strângere de inimă am aflat aceasta la mijlocul lui noiembrie. Până spre sfârşitul acelei luni din 2023, nu a mai venit altă propunere pentru programul GCI ianuarie: Ziua Culturii Naţionale - Eminescu. Se împlinesc anul acesta 174 de ani de la naşterea Poetului temelie a cupolei culturii româeşti şi 135 de ani de la trecerea lui Eminescu la cel veşnic transcendent şi Creator. Evocarea prin cuget şi simţire prin Eminescu de ziua Culturii Naţionale nu poate fi sărită. Cu sfială, în urma consultării cu domnul Doca, am îndrăznit a prelua tema sa prelungind-o însă şi înspre caietele manuscrise ale lui Eminescu (traduceri istorice, filosofice şi ştiinţifice; însemnările din fragmentarium, corespondenţă - volumele XIV, XV, XVI, Opere, Editura Academiei, şi [MV] Fragmentarium - editor Magdalena Vatamaniuc, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică 1981) unde comoară de gând solid, serios, stabil, fermecător cu ştiinţă, ştiinţe şi filosofie găsim. Surprinzător de autentic, vom arăta, îl găsim în matematică, în fizică, în economie politică, .... (nici vorba de elucubraţii matematice vom demonstra).

Datorită multitudinii scrierilor, exegezelor, ediţiilor operelor lui Eminescu, datorită multiplelor ramificări -nu doar până astăzi, ci şi în viitor- a operei eminiescene în corpul Culturii române, accesul la acestea a fost dificil. Un ajutor nepreţuit am primit din partea celor care îl iubesc pe Eminescu pentru el însuşi cu bucuria aşezării noastre în fiinţă prin Eminescu.

Pe această cale mulţumesc în mod deosebit domnului Profesor dr. Gheorghe Doca, doamnei Profesor dr. Oana Murăruş (Univ. Bucureşti, Facultatea de Litere), doamnei Nicorescu Oana (Biblioteca Facultăţii de Litere), doamnei Gabriela Dîrmon (Biblioteca Facultăţii de Matematică-Informatică), domnului Cătălin Cojocaru (Anticariat Dalles), domnului Gheorghe Florentin (UNST-Politehnica Bucureşti), domnului profesor dr. ing. Gorun Manolescu.

Tema ,,Eminescu faţă cu transcendentul (transcendentul care coboară)” este prezentă în cărţile domnului Doca: [D1] Luceafărul: reprezentare poetică a structurii tensionale a onticului - Editura Didactică şi Pedagogică 1996; [D2] Eminescu: o perspectivă dialogică - 2 volume- Editura Academiei Române 2009; [D3] Eminescu, alt chip - Editura Academiei Române 2014; [D4] Eminescu: Ta[Tat]twam asi ,,Ace(a)sta eşti tu”: texte eminesciene anume alese, altfel privite - Bucureşti, Editura Niculescu, 2016.

In [D2], vol. 2, p. 398-402, secţiunea 16 identifică, în poemele eminesciene, transcendentul care coboară : lumină -sursă a vieţii, creaţiei şi iubirii (iubirea divină tainic înscrisă în noi). Citatele <...> şi versurile citate sunt extrase din [D2], vol.2, p.398-402. Transcendentul care coboară este anunţat prin ,, în ziduri lumina dă năvală”.

(strofa A)

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...

Douăsprezece pasuri răsună ... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală

(Învierea)

<In frumosul sonet postum Răsai asupra mea... poetul invocă lumina transcendentală [...] lumina consubstanţială Fecioarei Maria> aceasta din urmă purtând lumina transcendentului

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină
(Răsai asupra mea..., strofa I)

<Chematâ să răsară ,, în noaptea gândurilor” sale, lumina cerească este văzută ca o salvare a a speranţei poetului, în ciuda noianului de vină pe care el însuşi şi-l recunoaşte. Întocmai ca lumina de/din iubire, culeasă de poet din ochii iubitei, lumina
transcendentă coboară din privirea ,,de milă caldă, plină” a Fecioarei>:

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină
Îndurătoare-asupra mea coboară
(Răsai asupra mea... , strofa II)

<Îmbogăţită de lumina cerească, lumina dinlăuntrul poetului se poate întoarce ca adoraţie veşnică la Sfânta Fecioară> în Rugăciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea-curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!

(Rugăciune, strofa I)

<Lumina în care se ipostaziază ,,Miaca prea-curată” e asociată ,,Luceafărului mărilor”>
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină, dulce clară,
O, Maică prea-curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!

(Rugăciune, strofa II)

<În poemul postum Învierea lumina transcendentă apare ipostaziată, o dată, ca lumina care ,,dă năvală” în negrele ziduri ale bisericii, dar şi ca lumina din oamenii adunaţi acolo în noaptea sfântă a învierii> (strofa A, supra) iar <transcendentul care coboară sub forma luminii este întâmpinat de bucuria ,,clocotului lung de glasuri” ale oamenilor cu inimile unite ,,în armonie” prin efectul îmbogăţitor al luminii cereşti. [...] Sugestia învierii lui Christos ca premisă, an de an preînnoită, a dialogului omului cu transcendentul este, aici, copleşitoare. [...] semnificativ, în acelaşi timp, este faptul că, în cântarea canonică vestind învierea Domnului, introdusă intertextual în poem, Eminescu înlocuieşte cuvântul ,,viaţă” -- ,, Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” -- prin cuvântul ,,lumină” > şi cuvântul ,,dăruindu-le” prin cuvântul verb-activ ,,ducând-o” (Lumina). Eminescu gândeşte cuvântul de fiecare dată, în funcţie de context şi dă astfel, nu chipul stabil al cuvântului, ci imaginea dramatică a gândului ([N1] C. Noica: Introducere., în Mihai Eminescu: Lecturi Kantiene, traduceri din Critica Raţiunii Pure - editori C. Noica şi Al. Surdu, Editura Univers 1975, p. XXXVII). Poţi dărui din depărtare, prin trimitere, dar pentru a duce lumina ,,celor din morminte” deplasarea, coborârea, acolo e necesară (transcendentul care coboară).

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită şi preoţi, şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
Cântări şi laude-nălţăm
Noi, ţie unuia,

Primindu-l cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!

(Învierea, ultimele trei strofe)

<Evident, lumina este viaţă! [...] Este, oare, o simplă întâmplare asocierea luminii transcendentale, având ca sursă pe Sfânta Fecioară, cu lumina luceafărului mărilor care, aşa cum ştim din nemuritorul poem al lui Eminescu, a tins la apropierea, prin

iubire, a cerului de pământ? Tot aşa: este o simplă întâmplare că Isus duce lumină ,,celor din morminte”? Sau putem spune că este încă o dovadă a unităţii de profunzime a operei eminesciene, ilustrată de această dată de metafora luminii ca sursă a iubirii, a credinţei şi a vieţii?>

Trebuie să subliniem faptul că în ,,lumina transcendentală” adjectivul ,,transcendental”, într-un sens mai larg decât cel Kantian, este, aici, calitate a transcendentului care nu se separă. Forma adjectivală, chiar ca termen filosofic, este proprie limbii franceze.

Reproducem din Littré (http://doi.org/10.3931/e-rara-46334 , Dictionnaire de la langue française, Paris, 1883-1884, Tome quatrième. Q-Z. p. 2312) articolul ,,Transcendantal” (transcendental - traducerea noastră) <<adjectiv, termen de filosofie. Inseamnă: care se sprijină sau are pretenţia de a se sprijini pe pe date superioare impresiilor sensibile şi observaţiei. S-ar putea spune că filosofia transcendentă este studiul a ceea ce este obiectiv considerat ca existând absolut în sine însuşi, iar filosofia transcendentală este studiul a ceea ce este subiectiv dar subiectiv numai în măsura în care acesta determină formarea obiectelor ... procedeul lui Kant este critic, adică examinator; doctrina sa este transcendentală, adică ea cercetează ceea ce punem noi de la noi în cunoaşterea obiectelor [Villers: Kant, p.116]. Un vapor urmează cursul râului; râul fuge înapoi sau pare a fugi înapoi; dintre 2 persoane aflate pe vapor una spune: râul se mişcă: ea este empiristă; cealaltă spune noi ne mişcăm şi noi atribuim această mişcare râului, ea are un punct de vedere transcendental [ibidem, p 122]; // Analitica transcendentală, cf. Kant, cercetează condiţiile apriori care sunt în intellect (l’entendement). // Dialectica transcendentală, cf. Kant, discuţia ideilor raţiunii, sau ale ştiinţei, idei pe care raţiunea le formează în virtutea ei însăşi, şi ale cărei obiecte sunt sufletul, lumea, Dumnezeu. //Estetica transcendentală, cf Kant, cercetează formele generale ale sensibilităţii.// Fénelon spun ea ,,transcendentel”, şi când concep [pe Dumnezeu, d.ex.] în acest mod pe care Şcoala îl numeşte ,,transcendentel” ... [Fénelon, Existence II, 2, este doar că este Dumnezeu (Ce que c’est que Dieu) // Termen de geometrie; curbă transcendentală, curbă în al cărui calcul intervine infinitul. (Etimologia lui ,,transcendent”: din latină, transcendere, din trans =dincolo şi scandere=urcă) >>

În [D3], Gheorghe Doca întreprinde o laborioasă cercetare asupra degajării structurii fractale, dacă există, cuprinsă în procesul de creaţie poetic eminescian. Ideea unui asemena proces fractal este indusă de variantele ce revin si revin articulând din aproape în aproape spre şi întru forma finală considerată adecvată de Eminescu pentru publicare. Se ştie cât de puţine poezii a considerat Eminescu că satisfac perfecţiunea formei, el însuşi având atât intuiţia cât şi apercepţia formei perfecte (a unui poem). Structura fractală în chestiune, dacă există, trebuie pusă în evidenţă prin studii de caz, rând pe rând, nu ca excepţii, arătând prezenţa ei în modul de articulare al exprimării gândului sau sentimentului poetic în forma finită a poemului –dincolo de partea tehnică de versificare, rimă, silabe, acent-, adică structura fractală ar fi intern manifestată în procesul de creaţie. Legat de tema ,,Eminescu faţă cu transcendentul (transcendentul care coboară)”, subliniem că orice structură fractală este ,,curbă (varietate) transcendentală” (cf. Littré, loc cit, supra) deoarece, într-adevăr, în calculul caracterului fractal intervine infinitul (definiţia unui fractal, în matematică, conţine explicit această condiţie - iar teorema de existenţă a fractalilor de un tip sau altul arată că fractalul - nu aproximaţia sa- este la propriu ,, închis” suficient sieşi). Apare astfel ([D3], Eminescu - alt chip) o altă latură a modului în care, transcendental stă Eminescu în faţa transcendentului.

Nu mai puţin important, pentru tema ,,Eminescu faţă cu transcendentul (transcendentul care coboară)”, este sistemul celor şase categorii ale dialogismului şi dialogicităţii, sistem configurat (descoperit) de Ghoerghe Doca ([D2], vol. I, p. 264-269) ca fiind structura de momente necesară oricărui act ce se supune dialogismului. Prin dialogism se numeşte <capacitatea specific şi definitoriu umană> prin care actul de a dialoga este cu putinţă, prin dialogic se numeşte actualizarea capacităţii numită dialogism, iar dialogicitate numeşte modul de acces la dialogism sau dialogic ori modul în care acestea ne sunt date. Cele şase categorii (momente) ale dialogismului ori ale dialogicului, sunt <1) primordialitatea relaţiei interlocutive; 2) deschiderea la/către lume, la/către altul, la/către sine; 3) ieşirea din sine şi disponibilitatea pentru întâlnire; 4) alteritatea; 5) reciprocitatea;

6) întoarcerea îmbogăţită la/către sine> ([D2], vol. I, p. 264). Aceste categorii (momente) sunt necesare şi suficiente (system complet) surprinderii fiecărei manifestări posibile a dialogismului ori a dialogicului. Pe de o parte, Gheorghe Doca relevă în [D2] profilul eminescian şi creaţia sa prin subsumarea trecerii analizei prin fiecare categorie, iar categoria a şasea corespunde relaţiei cu transcendentul care coboară ([D2], vol. II, sectiunea 16, p.398): acesta constituind momentul eminescian al întoarcerii îmbogăţite la sine. Pe de altă parte, cele şase categorii corespund în ordine celor şase momente ale structurii întrebării aşa cum au fost ele degajate de Heidegger în Fiinţă şi timp ([C1], p. 116 şi 118)1 , a şasea categorie corespunzând ridicării la noţiune a ceea ce ne îndrumă spre răspuns adresantul întrebării (disponibilul de întrebat despre cel căutat prin întrebare). Încă, cele şase categorii ale dialogismului corespund, în ordine, celor şase capitole (momente) ale sentimentului românesc al fiinţei ([N2] Constantin Noica: Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978), momentele noiciene fiind caracterizate fiecare de un cuvant propriu limbii române - cuvânt care nu se găseşte în alte limbi native.

Demonstraţia corespondenţei în [C1] p.118-120 şi demonstraţia faptului că cele şase categorii ale dialogismului sunt cuprinse în fibrele graiului românesc din însăşi firea sa, în sine, a graiului românesc ([C1] p. 116-120). A şasea categorie a dialogismului corespunde momentului Seninătatea fiinţei din perspectivă românească ([N2] capitolul VI, p. 162-165) : el revine la bucuria aşezării în fiinţă exprimată de <sculptorul acela al zborului şi al esenţelor> Brâncuşi care <descrie ce este durabil>, iar cuvântul propriu românesc este întru şi devenire întru, respectiv, prin sentimentul românesc al fiinţei categoria întoarcerii îmbogăţite la sine a dialogismului corespunde prin limba română actualizării devenirii întru fiinţă. Cum fiinţa este prin excelenţă transcendentă, Eminescu prin creaţia şi gândul său în română aduce (ne aduce), la întâlnirea cu transcendentul,

faţă cu transcendentul, bucuria aşezării în fiinţă. In particular, devine clar acum, din resorturi interne limbii româneşti, tilul Mihai Eminescu, Poet Al Fiinţei (studiu introductiv, Academician Mihai Cimpoi, Eminescu Opere, 8 volume, Coord. Mihai Cimpoi, Ediţia III-a, Editura Gunivas, 2020, vol. I, p. 9-24). Cât de departe, în legătură adânc înaltă, ne duce Eminescu faţă cu transcendentul.

În acest context, traducerea eminesciană din Kant, devine importantă (are o deosebită claritate - mai puţin abstractă decât traducerea curentă a lui Bagdasar- cum observa şi Noica ([N1]). Lămurirea lui transcendent şi transcendental (professional filosofic, transcendental fiind termen definit de Kant) în ceea ce priveşte traducerea ui Eminescu, este dată de Noica ([N1], p. VI-XI) împreună cu demonstraţia faptului că Eminescu l-a înţeles pe Kant cu gândul lui Kant (în ciuda a ceea ce se etichetase anterior lui 1975 despre traducerea efectuată de Eminescu). Vom reveni asupra lămuririi şi demonstraţiei noiciene. Până atunci, un citat - o însemnare - din manuscrisele eminesciene: <<< Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi pun ct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă. Şi când ridici ochii te afli într-adevăr în una [[s.n.]]. Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă privesce din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi nascere, cum că ivirea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere. Şi inima, numai, e în stare a te transpune în această stare.[[s.n.]]. Ea se cutremură încet din sus în jos, asemeni unei arfe eoliene, ea este singura ce se mişcă în această lume eternă . . . ea este orologiul ei.[[s.n.]]>>> (citat şi de Noica, [N1] p. VII-VIII, din manuscrisul 2287, fila 11)

Acest citat, împreună cu ultimele unsprezece versuri din poemul Odin şi Poetul ([D4] p. 25)

-- Sărman copil -- zice bătrânul zeu --

De ce răscoleşti tu toată durerea

Ce sufletul tău tânăr a cuprins?

Nu crede că-n furtună, în durere,

În arderea unei păduri bătrâne,

În arderea şi-amestecul hidos

Al gândurilor unui neferice

E frumuseţea. Nu -- în seninul,

În liniştea adâncă sufletească,

Acolo vei găsi adevărata, Unica frumuseţe ...

[[s.n., ultimele trei versuri]] în care, Odin îl lămureşte pe Poetul de la Marea Neagră (precum altădată Krishna l-a lămurit pe Arjuna în Baghavatgita), coroborat cu transcendentul care coboară cu lumină din lumină, şi coroborat cu ,,Ta[Tat] Twam Asi” ([D4]) al cărui înţeles este ,, şi tu eşti eu”, adică ,, Şi tu eşti Eminescu” -de unde perenitatea subsistentă şi supersistentă a regăsirii fiecăruia dintre noi, trecuţi - prezenţi - viitori, în Eminescu, ne conduce la teza surprinzătoare: Eminescu era iluminat (poate fără să o ştie; explicaţii asupra semnelor ,,iluminării”, argumente şi probă vom da după indicarea, fie şi sumară, a unor însemnări din caiete şi din traduceri). Aceasta ar explica, deplin, considerăm, caracterizarea noiciană a poetului <<datorită lui>>, datorită lui Eminescu, <<credem a şti ce suntem şi care e vibraţia noastră în adânc>> ([D4] p.93).

Pentru ,,Eminescu faţă cu ştiinţa-ştiinţele transcendentului şi transcendentalului” şi pentru ,,Eminescu faţă cu ştiinţele (ştiinţa)”, materialul de bază este cel din cele 44 de caiete rămase de la Eminescu, în 1889, în custodia lui Titu Maiorescu. Acesta le-a donat Academiei Române în 1902. Caietele sunt manuscris, unele au fost legate din foi disparate. Unele pagini sau

1 [C1]: Cătălin Ioniţă: Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity: Solomon Marcus’ Germinal-Generative Solution (I), p.103-124, în volumul Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue. History and Cultural Mentalities, Coord. Iulian Boldea (Proceedings of the International Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity - 3rd Edition, 2016), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2016, ISBN 978-606-8624-03-7 cuvinte sunt uneori greu descifrabile, alteori scrise citeţ şi clar cu rânduri spaţiate. Conţinutul lor a fost încet, încet, ordonat şi parţial publicat. Pe site-ul Bibliotecii Academiei, on line, una din secţuni conţine pagini facsimililate şi pot fi greu descifrabile. Spre exemplu, un titlu foarte interesant, ,,Despre variaţiunea fenomenelor” 2 poate fi vizualizat. Îl putem citi? Este editat însă în [MV]. Fragmentarium cuprinde note separate, însemnări. Editorii (Magdalena D. Vatamaniuc, pentru [MV] 1981); respective (D. Vatamaniuc şi Petru Creţia pentru [E15] 1993) au ordonat însemnările după tematică, astfel că cuprinderea lor de către cercetător este simplificată. Alte caiete conţin traduceri (complete sau parţiale) efectuate de Eminescu (editate în [E14] 1983). Prima impresie la citirea traducerilor este este aceea că, împreună, au o claritate deosebită, toate aparţinând cumva –prin autorii lor- domeniului ştiinţific sau filosofic ştiinţific. Prima analiză a traducerii Eminesciene din Kant a fost încercată în 1906 (republicată in 1910) de către Al. Rădulescu - Pogoneanu, iar următoarea editare a acestei traduceri (cu greseli afirmă Noica [N1]) a fost în Opera lui Eminescu, 1914, editată de A. C. Cuza. A doua analiză serioasă şi editarea traducerii, a fost efectuată de C. Noica (şi Al. Surdu), [N1], dar deşi ei semnalează corectitudinea traducerii (prin comparaţie cu originalul în germană) subliniază că cercetarea acestei traduceri eminesciene încă nu este încheiată. Chestiunea ţine şi de filosofie şi de vocabularul  produs de Eminescu, dar şi de subtilităţile limbii germane filsofice. Important este că în [N1] se demonstrează că Eminescu a înţeles deplin gândul lui Kant, că l-a redat corect, exprimarea eminesciană fiind mai puţin abstractă decât alte traduceri ulterioare ale Criticii Raţiunii Pure. Traducerea din Kant a fost făcută pentru sine, pentru a-l asimila pe Kant (demonstraţia în [N1]). Coroborând acest fapt cu alte traduceri sau scrieri filosofice ale lui Eminescu descoperim un alt Eminescu, un Eminescu serios şi harnic, care lucra aşa cum lucrează un matematician cercetător sau un fizician teoretician cercetător căutând a se lămuri până la înţelegere completă, închiderea într-o formulă sau formulare (cu aceeaşi valoare ca o teoremă sau o lege fizică) şi apoi aplicarea ei exploratorie pentru a găsi ceva nou sau limita ei de valabilitatea universală. Exegeza eminesciană s-a concentrat pe partea poetică, literară, publicistică, căutând eventual a descoperi filosofia lui Eminescu (sau un sistem filosofic incipient). Din Fragmentarium, din secţiunea legată de filsofie, se desprinde clar că cel puţin două idei filosofice forţă a pătruns şi l-au pătruns: (i) istoria se explică prin apariţia antinomiilor (asimilarea lui Kant); (ii) ,,totul este o ecuaţiune” şi în varii situaţii a încercat teoretizări pentru a găsi sau ajunge la forma ecuaţiei pentru un fenomen sau altul de anvergură mai mare sau mai mică. Semnalăm din fragmentarium (A):,,timpul nu este decât legătura ce face conştiinţa între fenomene” (evident ridicată din asimilarea creativă a lui Kant; nu s-a oprit la litera scrisă de Kant pe care sa o repete mereu). De ce am semnalat? Bergson îşi sustine teza (Datele imediate ale conştiinţei, unde introduce ,,timpul este fluxul conştiinţei) după ce Eminescu îşi însemnase pentru el formularea (A). Vom mai analiza, din Fragmentarium, un text (sunt mai multe reluări) despre aritmetică. Vom constata că exersează singur pentru a înţelege mai bine şi că pătrunde mecanismul de aplicare al formulelor şi demonstrează, or tocmai aceasta face un matematician cercetător: exersează până pătrunde mecanismul formulei (nu memorarea ei) şi apoi gaseşte, ca o lumină, demonstraţia. Vom arăta că etichetele care i s-au pus (elucubraţii matematice, ecuaţii şi formule imposibile şi incorecte) sunt greşite şi au condamnat la uitare tocmai efortul său creativ în a da formă matematică la un proces sau ansamblu (Kant visa să pună în formă matematică Critica Raţiunii Pure [vezi Ilie Pârvu]). Cercetarea asupra notelor, însemnărilor, şi asupra celor traduse (o excelentă notă de curs ,,Platon şi Aristotel” m-a lămurit mai bine ca niciodată asemănarea şi diferenţa - a audiat cursurile lui Bonitz), (articolul lui Mayer din 1942, conservarea energiei, tradus, m-a lămurit că Mayer a plecat de la un principiu filosofic: cauza este egală cu efectul; nu am găsit aceasta nicăieri într-un curs sau tratat de termodinamică), arată că înspre partea de ştiinţă (fizică, chimie, economie politică, etc.) încă avem de spus ceva nou uimiţi că Eminescu ni-l arată. Acesta este şi îndemnul editorilor volumelor [MV], [E14], [E15]. Ochi să avem pentru a-l vedea, urechi pentru a-l auzi, glas pentru a-l cânta, minte pentru a ..nu ne îmburuieni cugetarea cu abstracţiuni inutile”.

< Din parte-mi m’am pus pe lucru, cu toate că limba îmi îmburuienează multe deosebiri de noţiuni, dară ea are darul de a sili pe fiecare să fie limpede şi intuitiv şi să înconjure abstracţiunile netrebuincioase. Numai de nu mi-ar înăbuşi pe cele trebuincioase> (a treia scrisoare către Maiorescu din Germania relativ la doctorat sau la o ,,docenţă” la Iaşi) [N1] p. XVIII

ŞI TU EŞTI EMINESCU

Referinţe citate

[E14] M. Eminescu Opere, vol XIV, Traduceri Filozofice, Istorice Şi Ştiinţifice: Hurmuzaki, Rötscher, Kant, Leskien, Bopp, Articole şi excerpte, Studiu introductiv Al. Oprea, Lămuriri asupra editării traducerilor Eminesciene Petru Creţia. Editura Academiei Române, 1983

[E15] M. Eminescu Opere, vol. XV, Fragmentarium. Addenda Ediţiei. Editura Academiei Române, 1993

[MV] Fragmentarium - editor Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică 1981

[D1] Gheorghe Doca: Luceafărul: reprezentare poetică a structurii tensionale a onticului - Editura Didactică şi Pedagogică 1996;

[D2] Gheorghe Doca: Eminescu: o perspectivă dialogică - 2 volume- Editura Academiei Române 2009;

  http://aleph23.biblacad.ro:8991/F/Y6MSRE5G1894GI9YQQ6415XAC12SJCGH3I1N6D...

07916?func=full-set-set&set_number=007517&set_entry=000021&format=999

[D3] Gheorghe Doca: Eminescu, alt chip - Editura Academiei Române 2014;

[D4] Gheorghe. Doca: Eminescu: Ta[Tat]twam asi ,,Ace(a)sta eşti tu”: texte eminesciene anume alese, altfel privite - Bucureşti, Editura Niculescu, 2016.

([N1] Constantin Noica: Introducere, în Mihai Eminescu: Lecturi Kantiene, traduceri din Critica Raţiunii Pure - editori C. Noica şi Al. Surdu, Editura Univers 1975,

Littré (http://doi.org/10.3931/e-rara-46334 , Dictionnaire de la langue française, Paris, 1883-1884, Tome quatrième. Q-Z. p. 2312

[C1]: Cătălin Ioniţă: Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity: Solomon Marcus’ Germinal-Generative Solution (I), p.103-124, în volumul Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue. History and Cultural Mentalities, Coord. Iulian Boldea (Proceedings of the International Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity - 3rd Edition, 2016), Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2016, ISBN 978-606-8624-03-7

[N2] Constantin Noica: Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978

[MC] Eminescu Opere, 8 volume, Coord. Mihai Cimpoi, Ediţia III-a, Editura Gunivas, 2020

Sursa: CRIFST

Un album cu fotografii ocazionat de acest subiect poate fi văzut aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/2024/Eminescu%20fata%20cu%20transcendentul%20si%20stiintele%20%28stiinta%29/index.html