Muzeul RATB

In cadrul bazei sportive RATB din Bucuresti exista un muzeu mai putin cunoscut: Muzeul Transportului in Comun. Acest muzeu al RATB povesteste despre lumea plina de romantism, a „Micului Paris”. Toata istoria transportului public al Capitalei, muzeul o adaposteste in cele sapte camarute. Muzeul este constituit numai din donatii. Nu exista niciun exponat care sa fie achizitionat din bani publici. Donatorii sunt bucuresteni care inteleg necesitatea existentei unui muzeu care sa-i reprezinte si salariati ai regiei, de la muncitori la directorii generali. Sufletul acestui muzeu il constituie colectionarul Doru Parfenie care a adunat si donat muzeului o parte din exponate precum: primele tipuri de bilete, bilete si legitimatii de calatorie (abonamente) din toate timpurile, documente si fotografii, carti postale, harti, ceasuri si echipamente.

Nini: V-as ruga sa-mi spuneti un scurt istoric al transportului in comun din Bucuresti.       

Dl. Parfenie: Pana la 1823, in Bucuresti, trasurile particulare erau folosite doar de boieri, burghezii si oamenii de rand neavand dreptul de a poseda un astfel de mijloc de deplasare. Unele dintre primele vehicule care circulau prin Bucuresti aveau locuri amenajate pe acoperis, unde se ajungea pe o scara in spirala, numita „imperiala”. Pe vremea aceea lumea se urca la capat si cobora la cerere. Adica, suna din clopotel si vatmanul oprea in poarta casei sau la cafenea, după cum dorea calatorul”. In muzeu puteti vedea macheta primului tramvai cu cai. Prima linie de tramvaie cu cai a fost data in folosinta la 1872, fiind introdusa de „Societatea Anonima Romana de Tramvaie” cu capital englez şi belgian.                                                                                                         

Nini: Cand s-a introdus tramvaiul electric?                                                                                            

Dl. Parfenie: In 1881 pe strazile Bucurestiului apare tramvaiul electric, o adevarata minunatie “diabolica” importata din America in Europa. Capitala Romaniei a fost intre primele 12 orase de pe continent dotate cu acest tip de tramvai. In 1909 la initiativa primarului capitalei Vintila Bratianu si a altor lideri liberali se hotaraste infiintarea unei societati de transport in comun care sa fie alimentata cu capital eminamente romanesc. Astfel, se pun bazele Societatii Tramvaielor din Bucuresti, institutie ce isi propunea ca in urmatorii 10 ani sa aiba monopolul transportului bucurestean. In 1910, cazand guvernul liberal, conservatorii contesta legalitatea statutului societatii si interzic inceperea activitatii. Actionarii dau in judecata primaria capitalei si are loc un proces rasunator ce culmineaza cu demisia guvernului conservator si repunerea in drepturi a societatii. Este singurul caz in care un litigiu al unei societati particulare demite guvernul. Sa  mentionam ca in acest proces au fost implicati unii din cei mai mari avocati si experti francezi, englezi si nemti iar printre actionari erau finantisti, economisti si industriasi romani de prima marime.                                                                                                                     

Nini: Puteti enumera cativa?                                                                                                                      

Dl. Parfenie: Putem aminti de inginerul Anghel Saligny, realizatorul podului de la Cernavoda si a porturilor Galati si Braila. Inginerul a fost actionar principal pe toata durata vietii, singurele pauze fiind impuse de ocuparea unui fotoliu ministerial cand legea ii cerea sa-si dea demisia din orice functie de conducere avuta intr-o societate privata. Dintre personalitatile remarcabile care au activat in cadrul societatii mai amintim de matematicianul Gheorghe Titeica care nu are nevoie de nicio prezentare. Pana in 1935 STB-ul a avut excusivitate pentru transportul cu tramvaiul in Bucuresti. Din 1935 absolut toate transporturile publice ale capitalei au devenit monopolul STB. De aici si politica preturilor a putut fi controlata de actionari care puteau majora tarifele dupa bunul plac, presa vremii criticand vehement aceasta politica. Caricaturi elocvente gasim in toate ziarele interbelice dar rezultatele concrete nu au existat. In timpul crizei economice (1929-1933) si STB-ul a fost afectata. Initial, masurile au fost: reducerea personalului, reducerea salariilor si cresterea pretului la bilete. Rezultatele nefiind satisfacatoare, ci din contra, s-a adoptata alta strategie. S-a scazut pretul biletelor si s-a marit numarul permiselor preferentiale pentru divese categorii de cetateni, inclusiv precupeti. Paradoxal, masura s-a dovedit geniala si STB-ul a fost una din primele instutii din Romania care a depasit criza.                                                                                                        

Nini: Cum de v-a venit ideea realizarii acestui muzeu?                                                                      

Dl. Parfenie: Dintotdeauna a existat o preocupare pentru realizarea unui muzeu la RATB. Din pacate problemele legate de transport, achizitionarea de combustibil si a pieselor de schimb, a acaparat activitatea conducerii in totalitate si ideea realizarii lui a ramas pe planul doi. Pierderile ireparabile se refera la autovehicolele care au facut parte din istoria transportului public bucurestean si care numai exista. Abia in timpul in care dl. Gheorghe Rebegeanu a activat ca director resurse umane au inceput sa se adune sporadic obiecte si documente pentru realizarea unui viitor muzeu. Primul care si-a asumat responsabilitatea depozitarii exponatelor si punerii lor in valoare a fost Valentin Gogolanu. Dupa iesirea acestuia la pensie s-a considerat ca eu as fi cel mai in masura sa preiau si acesta activitate date fiind actiunile mele colectionaristice. Daca ideea a fost fericita, concluzionati d-voastra.                                                                                                                                            

Nini: De unde ati facut rost si in ce conditii, materialele expuse in muzeu?                             

Dl. Parfenie: Strangerea exponatelor nu e floare la ureche. Numai eu stiu cate depouri si garaje am luat la picior in cautare de piese. Pe timpul lui Ceausescu, atunci cand se facea casarea unor obiecte de inventar, exista obligatia sa le distrugi. Se argumenta ca se fura. Se facea o comisie care asista la distrugerea obiectelor. Daca respectai legea, trebuia sa distrugi tot. Ceea ce s-a salvat, s-a salvat prin ilegalitati. Colectia muzeala s-a incropit datorita faptului ca foarte multe obiecte au fost salvate de muncitori. Multe dintre exponate au fost pastrate in vestiarele acestora. Au fost persoane care au considerat ca se pot pune bine unele obiecte de-o vechime substantiala. Tocmai din acest motiv institutia s-ar putea numi la fel de bine Muzeul Donatiilor; aproximativ 90% dintre exponatele din vitrine au fost oferite de diferiti binefacatori, de la director si pana la omul de serviciu, precum si de la persoane particulare.                                                     

Nini: D-voastra cu ce ati contribuit?                                                                                             

Dl. Parfenie: O parte din documente sunt donate de mine, eu fiind un colectionar ce urmeaza traditia familiei, interesandu-ma tot ce apartine trecutului istoric al Romaniei cu precadere in ce priveste actiuni, bancnote, decoratii si brevete.                                                                                                   

Nini: Am observat ca Muzeul RATB are o colectie impresionanta de machete de vehicule. De unde le aveti?                                                                                                                 

Dl. Parfenie: Acestea sunt tot donatii. Unele au fost daruite chiar de cei care le-au confectionat in ore de inspiratie si truda. Pentru ei a contat pasiunea si le-au daruit din toata inima fara ca sa pretinda niciun fel de folos. Cele mai multe le-a realizat Marian Andrei. Numai la macheta tramvaiului cu un cal care a circulat in timpul ocupatiei germane pe strazile Bucurestiului a muncit peste 8 luni. Asta spune totul!                                                                                                                                 

Nini: Am vazut in muzeu aceea masinuta rosie pe care m-am jucat si eu in urma cu vreo 28 de ani.                                                                                                                                    

Dl. Parfenie: Dincolo de lucrurile foarte tehnice, cum ar fi tot soiul de pompe, pedale de frana sau motoare pentru stergatoarele de parbriz, Muzeul RATB poate vorbi cu usurinta pe limba oricarui bucurestean. Oricat de neinteresat ai fi de vehicule, e greu sa nu-ti placa simpatica masinuta rosie care parca tocmai a iesit de pe o pista dintr-un parc de distractii. De prin anii 1960, pe asta au invatat sa conduca bucurestenii. Erau 20 de bucati masini-simulator de tip Skoda. Eu le-am prins mai tarziu si erau mai “obosite”. Si eu am facut scoala de soferi pe un astfel de aparat. Prin urmare, masinuta este un simulator de la scoala de soferi a RATB-ului. Cei care vroiau sa invete sa conduca veneau, plateau si psns ss ajungs in spatele unui volan adevarat exersau pe simulatoare. Si acum exista o scoala de soferi la Regie, dar a intrat într-un con de umbra din pricina concurentei scolilor private.                                                                                                                                                

Nini: Mai functioneaza?                                                                                                                        

Dl. Parfenie: Masina „de jucarie” merge atunci cand e bagata in priza. Deasupra capului soferului sta o bucata rotunda de sticlă care se rotește mai repede sau mai incet in functie de cat de tare apasa pedala de acceleratia cel care sta la volan. Pe sticla sunt pictate spatii verzi si drumuri, iar soferul trebuie să mentina directia de mers pe sosea si sa nu intre pe camp. 

Nini: Vad ca aveti si aparatura pentru testare psihologica.                                                             

Dl. Parfenie: Una dintre salile muzeului isi propune sa reconstituie cabinetul in care erau testati cei care doreau sa devina vatmani. Cei care se prezentau la examen, de obicei de la tara, intrau în acest cabinet. Ca sa ajungi sa conduci un colos precum tramvaiul trebuia sa dovedesti ca ai reflexe excelente si o precizie a naibii de buna. Pe scurt, nu aveai voie sa-ti tremure mainile. Spre exemplu, candidatii aveau de plimbat un ac pe niste santuri metalice, pe un aparat numit “strung”; ideea era sa nu iasa in afara traseului sinuos al sinelor. In muzeu exista aparatura originala din anii 1930. Datorita rigurozitatii selectiei vatmanilor, Bucurestiul era capitala europeana cu cele mai putine accidente datorate conducatorilor de tramvaie, mai bine decat in Berin si infinit mai bine decat la Paris care prezida lista accidentelor stradale. In cazul accidentelor de tramvai petrecute la noi, cel mai adesea erau de vina masinile si vizitii, nu vatmanii.                                                                

Nini: Cu ce aparat mai erau testati vatmanii?                                                                                                 

Dl. Parfenie: Printre aparatele de testare exista si o inventie romaneasca, numita „tahometru stea”. Este singura invenție care a intrat în posesia mea, luata de la un psiholog (Puiu Rusu) care a lucrat la RATB. Candidatul trebuia sa introduca un fel de inel pe cele cinci tuburi ale tahometrului. De fiecare data cand omul gresea, iar inelul atingea tubul, se aprindea un bec roșu. Daca se aprindea, tac-tac, ii spunea: -Va multumesc, cautati-va alta meserie. E o inventie care pare simpla, dar este extraordinar de eficienta. Stiți cum e, la lucrurile simple se ajunge cel mai greu.                                                 

Nini: Stiu ca STB-ul avea un sistem foarte eficace de a informa conducerea despre accidente.                                                                                                                                                      

Dl. Parfenie: Foarte ingenios era modul de informare a conducerii STB referitoare la accidente. Fiecare salariat stia ca daca este primul care sesizeaza conducerea cu privire la un eveniment ce implica un vehicul al societatii primea o recompensa importanta in bani. Astfel, conducerea cunostea apropae intotdeauna imediat orice avarie sau accident. Manipulantii sau incasatorii nu aveau voie sa discute nimic referitor la eveniment si asteptau sa vina un purtator de cuvant care prezenta opiniile conducerii societatii.                  

Nini: STB-ul se preocupa de starea sanatatii salariatilor?                                                                     

Dl. Parfenie: Se acorda o grijă extraordinar de mare starii sanatatii personalului, inca din 1913, fiintand Spitalul STB care dispunea de specialisti in aproape toate ramurile medicinei. Mai mult, exista si un cabinet veterinar unde aveau inclusiv medici chirurgi si care se ocupau zilnic de animalele de tractiune. Acestea erau reprezentate numai de cai, armasrii erau castrati, niciodata o iapa nu a fost folosita ca animal de tractiune.                               

Nini: Am vazut in fotografii ca vatmanii umblau la costum si cravata.                                                  

Dl. Parfenie: Spiritul de competitie si randamentul bun erau incurajate si printre angajatii STB. De pilda, in fiecare an se alcatuia un panou in care apareau pozele si numele celor care obtineau cele mai bune rezultate. Uitati-va cu ce erau imbracati, cu cravate, de zici ca erau de la ingineri in sus. Astia erau manipulantii, vatmanii de azi, vizitii si taxatorii. Si toti veneau de la tara. Priviti acest tablou din 1928 cu elita STB-ista. Zeci de domni foarte seriosi, imbracati in costum, cravata si camasi albe cu gulere tari zambesc mandri din panou.                                                                                                                                    

Nini: Vad ca si maturatorii purtau cravata si pantofi lustruiti.                                                        

Dl. Parfenie: Dincolo de eficienta este vorba de respectul pentru muncă. Uitati-va cum aratau oamenii de serviciu, ce pantofi putea să aiba un om de serviciu si cum era apreciata munca. Si astia erau obligati sa poarte cravata. Ei erau maturatorii.                           

Nini: Am inteles ca se dadeau cadouri pentru angajati.                                                                            

Dl. Parfenie: In acest colt al incaperii sunt expuse: un ceas cu lant, un compostor si insigne folosite de controlori. Conducerea Regiei avea grija si de proprii angajati, aaa ca pentru ei au fost achizitionate ceasuri de buzunar, la preturi modice. Sefii aveau ceasuri de argint. Acesta a apartinut lui Soare Aldea, incasator prin anii 1960, care l-a donat muzeului.

Un album ocazionat de acest interviu poate fi vizionat aici: http://nini.qsl.ro/yo3ccc/Muzeul%20RATB/index.html

Cum puteti vizita muzeul

Muzeul RATB poate fi vizitat numai prin programare telefonica la serviciul de relatii cu publicul al RATB (031.425.04.82) si numai intre orele 10:00 si 15:00. Muzeul este organizat in cadrul Complexului Sportiv al RATB si isi are sediul pe Strada Trapezului nr. 4, in Sectorul 3.

Intrarea este libera.